O bijuterie arhitecturală faţă în faţă cu demenţa instituţionalizată

Că trăim vremuri de demenţă instituţionalizată nu mai este un secret pentru nimeni. Demenţa instituţionalizată este aceea care face ca autorităţile obligate prin însăşi definiţia lor să apere bogăţiile oraşului, adică în primul rând patrimoniul lui istoric şi arhitectural, să lase, din nepăsare sau din alte motive şi mai rele, ca indivizi fără ruşine şi de o lăcomie paranoică să devasteze monumentele oraşului.

Astfel am ajuns să vedem că se distrug vestigiile Academiei Domneşti de la Sf. Sava, vestigii care în orice altă ţară a Europei ar fi fost valorificate şi ar fi devenit o podoabă a oraşului şi o dovadă a unei istorii comparabile cu aceea a altor capitale europene, a respectabilităţii unei comunităţi orăşeneşti ce ar trebui să fie mândră de o istorie seculară.

Astăzi, o altă nemernicie spoliază oraşul de una dintre bijuteriile lui arhitecturale, în nepăsarea edililor şi a cetăţenilor Bucureştilor.

Cum s-a ajuns ca una dintre cele mai frumoase case din cartierul Povernei-Căderea Bastiliei să fie demolată fără nici o jenă, fără nici un respect pentru patrimoniul naţional şi, nu în ultimul rând, pentru înfăţişarea cartierului?

Foarte simplu. Prin înşelătorie. Pe faţă.

Casa din Povernei 2

Casa din Povernei 2, cap de perspectivă pentru strada Visarion, integrată armonios în arhitectura cartierului, a dăinuit până astăzi 9 mai 2011.

Ea a fost construită, între 1885-1889, de generalul George Adrian (1821-1889); proprietatea era înscrisă pe numele soţiei sale, Elena Adrian, născută Sturdza. Casa figurează, cu exact planul care s-a păstrat până astăzi, pe planul Bucureştilor de la 1911. Deşi nu s-a găsit (încă) autorizaţia de construire, se ştie că edificiul figurează pe o listă de pe la 1900 a caselor construite de arhitectul Louis Pierre Blanc (arhitectul clădirilor Ministerului Agriculturii, Facultăţii de Medicină, casei H. Speyer şi al casei Take Ionescu etc.).

Clădirea prezintă o importanţă cu totul deosebită din punctul de vedere al istoriei arhitecturii Capitalei, fiind una dintre rarele case bucureştene păstrate din perioada de trecere de la stilul academist, caracteristic celei de a doua jumătăţi a sec. XIX, la stilul naţional al perioadei următoare, cunoscut şi sub numele de stil neo-românesc şi ilustrat cu precădere de arhitecţii Ion Mincu, P. Smărăndescu, State Baloşin, Arghir Culina etc. Arhitectul Louis Blanc a mai construit numai una sau două case în stil naţional.

Adresa casei

Adresa casei a fost dintotdeauna Povernei 2. Inclusiv în tot timpul în care a aparţinut Institutului Proiect-Bucureşti. Inclusiv când acest institut a vândut o mare parte a patrimoniului său unui investitor străin şi după ce s-a mutat la o adresă pe care o indică pe toate clădirile sale.

Pentru că, pentru un investitor străin, e o afacere să intri în cârdăşie cu bogatul institut. Acesta era proprietarul casei de pe Povernei 2, al complexului de clădiri de vizavi, pe Povernei 1-3, şi al clădirilor de pe Alecsandri 4, care înglobează fostul nr. 2 de pe Alecsandri, o clădire în stil neoromânesc construită în 1911 de arhitectul inginer Cesare Fantolli.

Investitorul străin

Investitorul străin şi-a început activitatea în cadrul colaborării cu distinsul institut de arhitecţi dărâmând clădirea Centralei Uzinelor Domeniile Reşiţa, de pe Str. V. Alecsandri 4, după 1949 sediu al Institutului Proiect-Bucureşti, o clădire imensă, făcută să dureze secole, a cărei demolare a torturat întregul cartier timp de o lună în vara anului 2009, iscând valuri de praf de ciment întrutotul asemenea valurilor de cenuşă consecutive erupţiei unui vulcan.

A urmat o lungă pauză

A urmat o lungă pauză. Cartierul s-a mai liniştit. În sfârşit, în primăvara aceasta, a început o devastare metodică, pe înfundate, în interiorul casei Adrian. Cum exteriorul a rămas neatins, nimeni nu avea dreptul să protesteze împotriva unor eventuale reamenajări decise de proprietar în interiorul clădirii lui. Întrebările adresate de fundaţia Pro do mo autorităţilor au rămas fără răspuns. S-a pretextat că s-a eliberat o autorizaţie de demolare pentru … Constantin Daniel 11, blocul de alături de casa Adrian, care nici măcar nu figurează pe aceeaşi stradă. Toată lumea s-a gândit că Proiect-Bucureşti a cumpărat acest bloc, fără o calitate arhitecturală deosebită, şi vrea să renunţe la el. Lumea n-a protestat.

Până ieri.

Până ieri. Ieri, casa Adrian a fost învelită în văluri funebre.

Azi, o jumătate din ea a fost deja demolată.

S-a aflat că la baza acestui vandalism stă o şmecherie. Dâmboviţeană, desigur, în combinaţie cu şmecheria mult mai veche, moştenită de la vechii greci. Nu degeaba s-a păstrat dictonul Timeo Danaos et dona ferentes. Mă tem de greci şi când îmi fac daruri.

Şi anume: prin cine ştie ce întâmplare, pe planurile primăriei nu este înscris numărul casei. Deşi pe stâlpul de poartă scrie pe o plăcuţă de bronz Povernei 2. Şi atunci, profitând de faptul că terenul casei Adrian e învecinat spate în spate cu terenul Domeniilor Reşiţa din Alecsandri 4, proprietarii au pretins că acea casă se află pe Alecsandri 4. Deşi pe poartă scrie Povernei 2 şi casa, cu faţada stradală fără nici o legătură cu strada Vasile Alecsandri, este prima casă cu număr par de pe Povernei, între Povernei 4 (un mic bloc) şi Constantin Daniel 11 (alt mic bloc).

Aşa că proprietarii au pus pe gard un vechi panou rămas de la demolarea din Alecsandri 4, cu un număr de autorizaţie care probabil li s-a acordat pentru acea adresă, şi au purces la demolare.

Pe gardul casei, pe stâlpul de poartă stă plăcuţa de stradă pe care scrie Povernei 2. Alături, pe gard, a fost montat un vechi panou pe care scrie că proprietarii au autorizaţie de demolare pentru Alecsandri 4.

De ce oare îmi vine în minte că adeseori nesimţirea face casă bună cu prostia?

Azi

Azi, în faţa bijuteriei arhitecturale pe jumătate distruse, au început să se neliniştească locuitorii cartierului, televiziunea, ziarele. Ca şi în cazul celorlalte distrugeri, autorităţile vor ridica din umeri, complice cu vandalii. Cartierul va fi iremediabil pocit de un mamut de şase etaje, în care vor coexista hotel, magazine, garaje, cine mai ştie ce. Pe străduţele înguste, pe care şi aşa nu mai încap automobilele proprietarilor din cartier, se va instaura coşmarul absolut al circulaţiei spre acest mare imobil, potrivit ca nuca în perete cu casele P sau P+1, maximum P+2 care mărginesc străduţele.

În nesimţirea edililor şi a locuitorilor, oraşul este chelit sistematic de valorile lui istorice şi arhitecturale.

Edilii vor ridica din umeri.

Cui îi pasă de calitatea vieţii în Bucureşti?

Pe cine deranjează o pierdere imensă şi iremediabilă din tezaurul istoric al oraşului, dacă ea se însoţeşte de un câştig corespunzător în buzunarele cui se cuvine?

Copyright Silvia Colfescu, 2011