marți, 24 iunie 2014

Mătuși fabuloase. Tante Valerienne. Două fotografii care ar fi trebuit să apară în carte


Fragilă ca un bibelou străvechi. Cei mai transparenţi şi mai albaştri ochi pe care i-am văzut vreodată. Atât de albaştri, încât şi acum atrag privirile celor din jur. Da, chiar şi acum, când are 88 de ani.
Un portret al ei, pictat de Nicolae Grant cu peste şaptezeci de ani în urmă, o înfăţişează adolescentă, cam rotofeie, îmbrăcată într-o rochie bleu-verzuie de voal, cu un cordon de catifea legat fundă la spate. Cu faldurile rochiei orânduite în jurul ei, seamănă cu o porumbiţă mare, azurie, cu aripile strânse. Stă calmă pe o banchetă, şi ochii ei transparenţi contemplă curioşi lumea din jur. Are o expresie puţin întrebătoare, ca şi cum ar aştepta pe cineva despre care e sigură că va veni. Acum, când ştiu cum a trăit, pot să ghicesc în aşteptarea cui era. Deja, la 14 ani, îl aştepta pe porumbelul ei.



vineri, 20 iunie 2014

Umorul dâmbovițean în Santorini



BERE GRATIS
CHELNERIȚE TOPLESS
& RECLAMĂ MINCINOASĂ

 Nu mă așteptam să găsesc manifestarea umorului dâmbovițean în insula de vis. Măcar că mulți dintre noi avem rădăcini în mai mult sau mai puțin antica Eladă (insule, peninsule și chiar Elada din Fanar). 

Care nu mi-a fost bucuria când am văzut pe străduțele din Kamari câteva perle demne de simpaticul nostru erou Mitică! Și nu datorate cine știe cărui românaș care chelnerește la fața locului (cu toate că am văzut destui pe-acolo), ci ieșite chiar din profunzimile spiritului (comercial) grecesc. 

Cum să nu te bucuri, de pildă, aflând că Groove Bar e de părere că berea grecească ajută universul să facă sex încă din 1862? Oare cum s-o fi perpetuat specia umană până la acea dată fatidică? 


La cafeneaua de după colț, altă bucurie!
Nu numai că afli, de pe panoul din stradă, că poți mânca acolo cel mai bun mic-dejun englez-irlandez plătind doar 6 Euro, dar un panouaș suplimentar te informează că acești binefăcători ai umanității servesc micul-dejun TOATĂ ZIUA!


M-am hlizit după pofta inimii.
Am râs mai acrișor a doua zi, când, așteptând să mă îmbarc în avion împreună cu un grup de turiști români, l-am auzit pe un domn lăudând cât se poate de serios "cina de seară" care li se servise la hotel...

sâmbătă, 14 iunie 2014

București, 14 iunie. Să nu uităm


14 iunie 1990. Să nu uităm.
În 14 seara am ieșit în oraș, împreună cu bărbatu-meu, ca măcar prin acest modest gest de protest să le arătăm brutelor care ne invadaseră că orașul este al nostru, nu al lor.


La Universitate, un grup de 4 mineri, cu bâte în mâini, ne-au cerut buletinele.
Arătam ca niște teroriști primejdioși, eu am 1,50 înălțime și cântăream 42 kg, iar însoțitorul meu e un ochelarist cu mutră de intelectual, subțirel și înalt de 1,70 m.

Din ce văzusem pe străzi în ziua aceea, ne lămuriserăm că nu e de glumă cu bâtele.
Le-am dat buletinele.
Recunosc că nu m-am uitat cu drag la ei.


Unul dintre ei, cu o față ceva mai umană, mi-a văzut privirea și a întrebat, întrucâtva nedumerit: "v-ați supărat?".

"Nuuuu", am răspuns, dacă eu aș veni în orașul dumneavoastră, v-aș opri pe stradă, v-aș amenința cu bâta și v-aș cere buletinul, v-ați supăra?"


Ceilalți au ridicat bâtele.
Omul a ezitat, pe urmă le-a făcut semn să ne lase în pace.
Mă gândesc că se săturaseră de tăbăcit bucureșteni. Își făcuseră plinul.


Am plecat.
Am avut noroc. La prânz, văzusem pe stradă un tânăr cu ochiul scos de tovarășii mineri.
Tot la prânz, la Universitate, văzusem o haită de mineri tăbărând cu bâtele pe o fată frumoasă, cu părul lung, îmbrăcată în blugi.
N-am văzut unde au târât-o, lovind-o fără încetare.
Era o fată frumoasă, cum am spus, copilul iubit al cuiva.



Chiar dacă rațiunea îmi spune că nu minerii sunt cei mai vinovați, ci cei care i-au asmuțit, încă mi-e greu să mă gândesc cu simpatie la mineri.


Mi-e și mai greu să mă gândesc că adevărații vinovați/criminali ne sfidează în continuare, rânjind, nepedepsiți.
Iar noi, victime resemnate, răbdăm.
Și unii, în continuare, îi pun în fruntea bucatelor, pe ei și pe urmașii lor, ca oile.

Eeeeee... Cumplită-i viața...

Fotografii Agerpres, Lazar Dinu și alți fotografi, pe care nu-i cunosc, dar în fața curajului cărora suntem cu toții datori cu o plecăciune.