marți, 15 aprilie 2014

Ieri dimineață, București

Ieri dimineață, la ceasul la care soarele de primăvară isca transparențe verzi-gălbui pe ramurile copacului crescut miraculos în curticica mea dosnică, prin ferestrele deschise am auzit, venind din stradă, vocea vechiului București.
Un strigăt tânguios, moale și totuși audibil din toate colțurile, un fel de melodie împletită din fâșii de sunete, de dorințe, de fatalisme, de neliniști, de resemnări.
Haaaaine veeeechi? Sau poate Fiaaaaaare veeeechi?

Dintr-o dată, au dat buzna prin ferestre glasurile copilăriei, miresmele bucureștene de demult, gusturile uitate ale bunătăților de sărbători. 
Lumina verde de pe copac a căpătat adâncimi dulci, de caramel și aur. 
Zidurile casei, care împlinesc anul ăsta o sută de ani, au foșnit. 
Strămătușa cu pălărie cu pene, împietrită de-un secol în fotografia de la Julietta, photographe de la Cour Royale, Bucarest, a zâmbit tainic.


Și mirosea a castane coapte, a magiun fiert pe foc mic, în curte, în cazan de aramă. 
A vinete și ardei copți pe plită, a cozonac de Crăciun cu ochișori mărunți de vanilie, a parfum de tei din nopți de iunie apuse-n veac, amestecat cu fuioare de fum de lemne cu aromă de ierni grele cu viscol și nămeți și derdelușuri albe, duse toate ca și cum n-ar fi fost.

Haaaaine veeeechi! Fiaaaaaare veeeechi! psalmodia vocea din stradă, și în notele ei zornăiau clopoțeii trăsurilor care plimbau cucoanele la șosea, râdeau cupletele actorilor din grădinițele de vară, scotea triluri Ciocârlia lui Angheluș Dinicu, huruiau tramvaiele cu cai, țipau de fericire copiii ieșiți de Paște în grădină, să caute ouă de ciocolată ascunse-n iarbă.

Haaaaine veeeechi! Fiaaaaaare veeeechi!
Bucureștii de altădată dădeau de veste că n-au murit, că viețuiesc încă pe străduțele liniștite, prin casele gata să fie înghițite de buldozer, prin curțile neștiute, înecate în verdeață, ascunse încă în spatele zidurilor coșcovite.
Era pace pe strada mea.
Casele bătrâne surâdeau.
La 100 de metri depărtare, în Piața Romană, secolul XXI clocotea.





miercuri, 2 aprilie 2014

Grigoraș Dinicu - un bucureștean de seamă

Taraful Dinicu la Expoziția Universală de la Paris, 1889; la nai, Angheluș Dinicu 
(fotografie de Paul Nadar)
Pe 3 aprilie 1889 se năștea în mahalaua Scaune din București, într-o familie vestită de lăutari, genialul violonist Grigoraș Dinicu.
Strănepot al lăutarului chitarist Costache Dinicu, podoaba curții lui Grigore Ghica Vodă, nepot al marelui naist Angheluș Dinicu, autorul piesei Ciocârlia http://www.youtube.com/watch?v=-NvfFLHh7qU , Grigoraș a dus faima muzicii lăutărești - și a Bucureștilor - în întreaga lume, de la Paris la Londra și la New York.


Era un violonist neîntrecut. A studiat la Conservator (1902-1906). Lucrarea lui de absolvire, Hora staccato (1906) http://www.youtube.com/watch?v=EHR1eZ23qCw , a devenit imediat celebră. 
Printre compozițiile lui cele mai cântate, Hora mărțișorului. Ion Voicu a lăsat o interpretare splendidă a Horei mărțișorului http://www.youtube.com/watch?v=490pmwJ2TaM .
Se spune că strălucitul violonist Jascha Heifetz a afirmat că Grigoraș Dinicu este cel mai mare violonist pe care l-a auzit vreodată.

A murit la 60 de ani, în martie 1949, la București. Foarte mulți români îl poartă în suflet – mulți fără să știe: printre temele celor două Rapsodii române de George Enescu sunt multe cântece lăutărești care amintesc de familia de lăutari Dinicu, inclusiv Ciocârlia.
Prea puțini bucureșteni își mai amintesc azi de Grigoraș Dinicu și de extraordinara lui muzică lăutărească - în schimb, manelele de doi bani ne sufocă la orice colț de stradă.
Nici muzica lăutărească nu mai e ce era, și nici cu Bucureștii zilelor noastre nu prea avem cu ce ne lăuda...