vineri, 8 mai 2015

Locuri frumoase din București. Palatul Bragadiru



Parte a complexului construit de bogatul afacerist Dumitru Marinescu-Bragadiru, palatul (Colosseum) era destinat relaxării muncitorilor din fabrica sa de bere (în jur de 200 în epocile de vârf ale producției).

Construit în 1894-1895 după planurile arhitectului austriac Anton Schuckerle, palatul are o arhitectură de stil academist de școală germană, cu elemente neobaroce.
Fațada are corpul central mai înalt, în rezalit, iar colțurile corpurilor laterale sunt marcate de cupole.


Intrarea se face prin Calea Rahovei, tronsonul păstrat în sus de Bulevardul Libertății. Împrejurimile, destul de neprietenoase, constau în case vechi, în majoritate dărăpănate; chiar vizavi se ridică sinistra ruină a corpului neterminat a ceea ce ar fi trebuit să fie, în viziunea lui Ceaușescu, Palatul Academiei. 

.Prin contrast, Palatul Bragadiru, cu fațada decorată și cu cele două cupole grațioase de pe colțurile clădirii, dă imaginea întristătoare a marilor pierderi pe care le-a suferit orașul în cea de a doua jumătate a secolului XX.



Decorul exterior, păstrat, se armonizează cu cel interior, destul de încărcat.
Palatul cuprinde sala de spectacole și de bal, saloane, bibliotecă, la parter magazine și birouri.


Holul de la intrare, cu tavanul susținut de coloane cu capiteluri compozite, este decorat cu două nișe ornamentate cu motive de sorginte neobarocă,


Scara monumentală are balustrade traforate, cu elemente împletite.



Un hol amplu face legătura între scara de acces, sala de bal și terasă.


Sala de bal are un decor bogat, puțin greoi, ca și întreaga decorație a palatului. Tavanul, în întregime aurit, de o culoare densă, este împărțit în panouri împodobite cu stucaturi.


Sala este luminată de trei candelabre. (Mai sus, candelabrul central.)


Deasupra ușilor, decorul cu mascheroane și ghirlande este de asemenea aurit.


Într-unul dintre capetele sălii, o scenă de dimensiuni nu prea mari permite folosirea spațiului ca sală de spectacol.

În partea opusă scenei, două scări de metal elegant desenate, cu balustrade de fier forjat, duc către galerie.


Galeria, cu o balustradă somptuos ornamentată, este folosită ca spațiu de expoziții.


Spațiilor de recepție li se adaugă, în spatele clădirii, o terasă de dimensiuni vaste, prelungită de o grădină în pantă.

Palatul, retrocedat moștenitorilor, este folosit astăzi în special pentru evenimente: recepții, nunți etc.

Copyright Silvia Colfescu, 2015

sâmbătă, 7 martie 2015

Merită semnată petiția împotriva timbrului literar?

http://www.petitieonline.com/spunem_nu_timbrului_literar

Poate că nu are rost să țipi la urechea unui surd.
Poate că nu are rost să-i arăți unui orb lumina.
Poate că degeaba te căznești să-i explici parfumul crinului unui om pe care soarta l-a lipsit de simțul mirosului.

Poate că încercăm degeaba să le explicăm politicienilor noștri că puținii cititori care mai înțeleg și apreciază lectura ca pe o bucurie a vieții nu trebuie împovărați cu încă o taxă, peste impozitele pe care editorul le plătește din greu și care deja sunt incluse în prețul cărții.

Poate că ne străduim fără rost să-i facem, pe niște oameni în buzunarele cărora banii curg șuvoi, să priceapă că, pentru un pensionar cititor cu o pensie de 8-900 de lei, și un singur leu contează.
Că pentru un student care se descurcă din bursă, și un singur leu contează.
Că pentru un profesor începător, cu o leafă cam la nivelul pensiei medii, și un singur leu contează.

Cum spune românul, "sătulul nu crede ălui flămând".

Dar cred că, totuși, merită să semnăm petiția împotriva timbrului literar.
Ca să nu spună aleșii noștri că n-au știut care e miza situației.
Ca să nu-și închipuie că editurile mai rabdă, fără împotrivire, să fie promovate adunătoare de biruri și slugi la Uniunea Scriitorilor.
Ca, atunci când editurile, sătule de sărăcie, de impozite, de lupta nesfârșită pentru a-și găsi un locșor pe piața de carte din ce în ce mai strâmtă, își vor da in corpore obștescul sfârșit, autoritățile "iubitoare de cultură" să știe că au jucat un rol însemnat în dezastru.

Pentru ca aceia care fac cărți să știe că mai sunt oameni care iubesc cărțile.
Și să simtă că sunt sprijiniți de ei.

sâmbătă, 28 februarie 2015

Din Bucureștii interbelici, de mărțișor


De mărțișor, tuturor doamnelor cititoare ale acestui blog, o fotografie a minunatului artist fotograf și harnic cronicar al Bucureștilor, Nicolae Ionescu, cu cele mai bune urări de primăvară.

Și tuturor domnilor cititori ai acestui blog, cu aceleași bune urări și cu speranța că le-au dăruit doamnelor lor de 1 martie un mărțișor... așa cum scrie mai sus: de prima calitate, aur, argint sau imitații din cele mai fine.

Și că au găsit un vânzător cu surâsul fermecător al celui din fotografie, care să le vândă minunea mai ieftin ca oriunde.

Frumos trebuie să fi fost să trăiești în Bucureștii interbelici...

joi, 26 februarie 2015

Japca și cultura - scurtă incursiune în istoria unei legi șchioape


Nici nu se uscase bine sângele din fața Teatrului Național, când, la 14 martie 1990, pitorescul CPUN, străbunul nu mai puțin pitorescului Parlament actual, dădea la iveală, din puțul gândirii sale, Decretul-Lege nr. 93, prin care modifica niște legi pierdute în brumele anilor 1957 și 1968, înlocuindu-le printr-o lege ce reînvia „Timbrul literar”, delicată atenție la adresa Uniunii Scriitorilor.
Îl urma pe listă Decretul-Lege nr. 94 privind instituirea „Timbrului teatral” și lovind biletele de teatru cu o taxă care se colecta în favoarea Uniunii teatrale din România (cunoscută sub numele de UNITER).
Alte Decrete-Lege asemănătoare făceau cadouri similare câtorva organizații de creatori - sindicale în fapt -, pe spinarea publicului și a producătorilor de bunuri culturale.

Legile erau semnate de dl Ion Iliescu, dar apariția lor, atât de intempestivă în acele vremuri tulburi, și atât de țintită, nu poate fi despărțită de ideea atotputerniciei în CPUN a domnilor Caramitru și Dinescu, membri marcanți ai UNITER și USR, vedete ale ecranului TV, investiți de întreaga nație cu calitatea de oracole ale prea-plinului sentimentelor revoluționare.

Erau vremuri de mare curaj și speranță, astfel că, până la 12.09.1994 - cf. anexei nr. 9 la Normele metodologice nr. 48.211/1994 privind perceperea, încasarea, virarea” etc. etc., lista organizațiilor beneficiare ale timbrului s-a mărit la 10, completată cu uniuni și asociații noi și entuziaste de creatori „care, până la data elaborarii prezentelor norme metodologice, au facut dovada înființării, organizării și funcționării conform prevederilor legale în vigoare”.
Trendul era ascendent, ceea ce dovedește și apariția, la 6 noiembrie 1996, a Ordinului 2269/1996, ce conține o listă pe care figurează nu mai puțin de 18 beneficiari, între care tot soiul de nou-veniți, priviți cu prea puțină simpatie de organizațiile tradiționale, cu rădăcini adânc înfipte în perioada comunistă. 
Trebuie remarcat că și carierele persoanelor din conducerile uniunilor „bune”, președinți, vice-președinți, membri marcanți, urmau un curs ascendent: bine înșurubați în Camera Deputaților sau în Senat, acești oameni merituoși erau, și mai sunt încă, propulsați în posturi de miniștri – ai Culturii, dar nu numai –, de ambasadori sau cine mai știe ce alte funcții plăcute și bine retribuite.

Dar, în timp, s-a considerat că 18 este o cifră prea mare și că împărțirea platoului cu prăjituri la prea mulți musafiri, dintre care destui neinvitați, diminua porția la care considerau că au dreptul exclusiv cei aleși.
Așa încât, lovitură de teatru, la 14 octombrie 2003, vedem apărând Ordinul Nr. 2823/1566, de pe care au fost înlăturați nepoftiții fără rubedenii sau prieteni acolo unde trebuie, adăugându-se însă noi timbre – al arhitecturii, de divertisment – și noi beneficiari a căror distincție îi îndreptățea la un loc la masa timbrului cultural.

Mai mult, celor cu merite știute de aleși (chiar dacă mai puțin cunoscute de masa plătitoare) li s-au atribuit două sau chiar 3 porții: astfel, UNITER a căpătat permisiunea de a se înfrupta și din Timbrul teatral și din cel de divertisment, Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor i s-a deschis calea către Timbrul muzical, cel folcloric și cel de divertisment, Uniunea de Creație Interpretativă a Muzicienilor și-a văzut și ea afirmat dreptul la aceleași 3 timbre.

Cât despre dispăruți, vae victis, nimeni  nu s-a ostenit să le explice de ce au fost eliminați, deși făcuseră, conform Decretelor și Ordinelor anterioare, "dovada înființării, organizării și funcționării conform prevederilor legale în vigoare”. 

Legea transformă publicul consumator de cultură în vaca de muls a uniunilor de creatori, și producătorul de bunuri culturale în sluga ziselor uniuni. 
„Sluga” este obligată, volens nolens, să colecteze de la populație niște bani care-i grevează vânzările și așa insuficiente, să-i contabilizeze și să dea raportul către „stăpân”, angajând pentru aceste operațiuni personal plătit din propriul buzunar, și să trimită grațios „cadoul” uniunilor, pentru ca „mărimile” uniunilor să-și îndulcească zilele cu acești bani, să petreacă ore plăcute și mai ales gratuite la munte sau la mare, în conversații visătoare „de creație”, eventual botezate „festival” sau „simpozion”, să-și atribuie premii, să-și tipărească operele greu-vandabile și reviste cu tiraj de sacoșă, să-și joace piesele cu câțiva spectatori și să cumpere cu firmituri tăcerea sau adeziunea membrilor de rând, fericiți că sunt colegi de uniune cu geniile naționale.

Pe deasupra, o neglijență legală impardonabilă și perpetuată pune în același coș portocalele cu… cartofii, statul amestecându-se prin această lege nu numai în treburile unor întreprinderi/instituții pe care le întreține din banii publici – teatrele, filarmonicile, opera, cinematografia etc., ci și în acelea ale unor entități cu desăvârșire private, cum sunt editurile. Se ajunge astfel la situația nefirească în care o societate privată, editura, este obligată de stat, sub amenințarea unor pedepse pe care domnii legislatori le vor acum penale, să presteze servicii unei alte asociații private, Uniunea Scriitorilor, care nu numai că nu-i oferă nimic în schimbul acelor servicii, ci chiar își permite să privească de sus „pălmașii”, mai scăpând și unele regretabile inadvertențe verbale („editorii mint cu ne-ru-și-na-re!” etc.).

Lăsăm deoparte atitudinea ciocoiască a cuiva care afirmă „1 leu nu înseamnă nimic!”, demonstrând astfel distanța cosmică față de universul unui cititor modest, pentru care 1 leu poate însemna o pâine. Și pentru care această afirmație nu este populism.
De altfel, dacă ne aruncăm ochii pe declarațiile de avere ale domnilor conducători ai USR, care atestă venituri mărețe de zeci și sute de mii de lei - și mă refer numai la cele de la Buget, nu la drepturile de autor - și le comparăm cu pensia medie de 845 lei, ne explicăm incapacitatea acestor domni de a înțelege valoarea contribuției pe care o cer de la publicul cititor. http://www.insse.ro/cms/files/statistici/comunicate/com_trim/nr_pensionari/pensii_%20trIIIr14.pdf   

Oricum, cititorul nu datorează scriitorului acel leu.
Îi datorează respect și afecțiune, dacă scriitorul îi trimite în mâini o carte care să-i atingă sufletul. Caz în care acea carte va deveni un best seller, autorul își va găsi satisfacția, inclusiv cea financiară și, dacă va dori, va putea să despartă din câștiguri o sumă pe care să o destineze colegilor săi mai puțin norocoși. De bunăvoie și nesilit de nimeni.
Iar statul, din impozitele necruțătoare pe care le ia de la editori, poate, la rândul său, să facă acte de generozitate față de cultură.
Din punga lui, nu a populației și așa suficient de împovărate, și a editurilor, de ani de zile aflate la limita subzistenței.
Abia atunci, cuvântul „japca” nu va mai fi asociat nobilului cuvânt „cultură”. 



 

marți, 17 februarie 2015

A propos de „timbrul literar” și de prețul cărții

Prețul cărții: 10, 86 lei, 240 pagini. Timbrul literar 1 leu - aproape 10% din prețul cărții
Iată câteva vorbe a propos de „timbrul literar” de 1 leu pe exemplarul de carte.
Sub cuvânt că 1 leu nu înseamnă nimic, Uniunea Scriitorilor îl cere cu înverșunare de la CITITORI.
Cel mai aprig (și mai interesat) susținător al acestui bir este Dl Manolescu, președintele USR.
Care domn stă de ani de zile la Paris, pe banii contribuabilului, deși NU SE VEDE nici un avantaj concret al țării de pe urma acestei cheltuieli.
Dl Manolescu este susținut feroce de Dl Vosganian, prim-vicepreședinte al USR.
Care domn stă de ani de zile în Senat sau la cârma vreunui minister (tot pe banii contribuabilului), și singurul „avantaj” concret al țării, care SE VEDE de pe urma acestei cheltuieli, a fost considerat penal de către autoritățile competente.
Dar ce contează paguba statului (a noastră, a tuturor) în fața lacrimilor de crocodil ale Domnului Vosganian?

Să trecem la subiect.
Sunt unii care spun că, în acest moment, 1 leu e puțin pe lângă prețul cărții, pentru că oricum cartea este prea scumpă. De ce oare?

845 pagini, preț 16, 79 lei, mult sub prețul de cost; timbrul literar 1 leu- 6% din prețul cărții
Ca să se știe:
În prețul unei cărți sunt înglobate plata autorului (dreptul de autor), dreptul traducătorului (când este cazul), salariile lectorului, redactorului, corectorului, graficianului, tehnoredactorului, echipei de marketing, promovarea, magazia și magazionerul, transportul, șoferul, poșta, difuzarea, cheltuielile de întreținere - de la consumabile la aparatură, electricitate, sediu, telefon, site, contabilitate, administrație etc.
PLUS tiparul, hârtia și cartonul.
Iar în jur de 40% din prețul de vânzare este rabatul librarului. 
Iată de ce cărțile sunt scumpe. Iar dacă se vând peste tot cărți ieftinite, la prețuri de nimic, asta înseamnă pierdere pentru editor.
Preț 4,98 lei. Timbrul literar 1 leu - 20% din prețul cărții
Adunați toate cheltuielile, împărțiți la un tiraj de 500 de exemplare (când nu faci 300 sau chiar 200, pentru că cititul a devenit o ocupație de rușine, iar cititorii care mai vor să cumpere cărți sunt din tagma... cititorilor, nu a baștanilor, deci nu înoată în bani, dimpotrivă, așa că nu sunt mulți cumpărători) și vedeți ce vă dă.

Adăugați și informația că editorul trimite librăriei cărțile și primește banii la una, două, trei luni DUPĂ ce se vând. DACĂ se vând.
În această situație nu este de mirare că majoritatea editorilor au datorii mari, cărora le fac față cu greutate. 
Alice Munro, Nobel 2013. 320 pagini 16, 7 lei. Timbru literar 1 leu - 6%

Iar acum se cere să mai împovărăm cititorul cu încă o taxă, pentru bunăstarea celor de la Uniunea Scriitorilor. Și să-l îndepărtăm astfel și mai mult de carte.
Pentru un pensionar sau un student (cei mai perseverenți cumpărători de cărți) 1 leu poate însemna o pâine. De aceea îi vezi pe pensionari la târgurile de carte, unde au loc ieftiniri, cumpărându-și cu lăcomie cărți de 5 lei. De celelalte nu se prea ating. Așteaptă să se ieftinească, fără să știe că vânzarea unei cărți sub prețul de cost înseamnă în cele din urmă falimentul editorului.

Taxa numită „timbru cultural” preconizată de „aleșii” noștri va cădea pe spatele cititorilor și în capul editorilor.
1 leu în plus la carte (indiferent de prețul ei, inclusiv la cărțile de 5-10 lei) pe care va trebui să-l plătească CITITORUL cui?
Editorilor, ca să scoată cărți mai multe și mai bune? NU.
Bibliotecilor, aflate în stare de sărăcie endemică, pentru a-și împrospăta fondul de carte? NU.
Uniunii Scriitorilor!
De ce?
Ca să-și poată permite mai departe case „de creație” la munte și la mare, „festivaluri”, simpozioane și alte festivisme – bun prilej de conversații etc. într-un cadru plăcut, mașini pentru mărimile Uniunii, sedii, funcționare și cafele, premii distribuite în cerc etc. Pentru ca membrii ei (mai ales cei de frunte) să se simtă în continuare speciali, privilegiați, altfel decât muritorii de rând.

Vor înălța unii stindardul creatorului sărac, care moare mândru de foame, în lipsa prețiosului (se flutură cifra de 80 lei) ajutor venit de la Uniune.
Dar era oare Eminescu stipendiat de cineva pentru a scrie? După câte știu, a muncit toată viața ca redactor la ziare. Lui Caragiale nu i-a fost rușine să fie birtaș, Creangă a fost dascăl, marii scriitori români au muncit ca să se susțină. Sigur că există și excepții, ca în toată lumea, dar tot ca în toată lumea aceste excepții sunt… excepții.
Partizanii susținerii scriitorilor de către o organizație de tip sindical pot gândi acest lucru în mod sindical: membrii cu succes pot cotiza pentru subvenționarea colegilor mai puțin norocoși. Fără îndoială că, atunci, Uniunea și-ar pierde dimensiunile devenite pletorice.
Există și un târg la care cărțile se vând pe te miri ce: editorii chiar se scaldă în bani?
 Sau… o sugestie: dacă tot nutrește Uniunea credința că editorii se scaldă în bani, de ce nu-și face propria editură, din veniturile căreia să-și ajute membrii mai sărăcuți?
A, uitam. Uniunea a avut o editură, sau chiar mai are o parte din ea, dacă nu mă-nșel, Cartea Românească. O editură care publică autori români.
Și dacă nu mă-nșel, nu este o editură care să câștige fluvii de bani, dimpotrivă.
Și atunci, dacă USR nu a reușit să facă rentabilă propria editură, la care publică operele propriilor membri, e normal să se arunce asupra editurilor care, prin străduință, inventivitate și risc permanent, se dovedesc cât de cât viabile?
Sau asupra cititorului?
De ce să plătească cititorul mai mult decât prețul cărții?
Scriitorul-autor e plătit pentru cartea lui - atât (adică deseori mai nimic) cât îngăduie piața de carte. Din păcate, acest „mai nimic” este totuși de multe ori mai mult decât câștigă editorul.
Pentru că piața de carte este foarte bolnavă – iar cărți de valoare, tipărite în tiraje neînsemnate, dar plătite integral de editor, zac în depozitele editurilor sau prin librarii. Sau se vând mult sub prețul de cost.

De ce să mai plătească cititorul ceva în plus „sindicatului” care este în acest moment Uniunea? Ce face USR pentru cititori, pentru carte, pentru cultură în general și, la urma urmei, pentru editori? USR are grijă de membrii ei. Legătura cu cititorii e reprezentată mai mult din poziția de cumpărător a cititorilor, eventual din cea de admirator, mai puțin din cea de beneficiar. Iar legătura cu editorii este în mod clar o legătură între plătitor și plătit. Plătit pentru ce? Pentru nimic.
Lovind în cumpărători, domnii parlamentari (care nu prea știu cât costă o pâine) lovesc de-a valma în cititori, în editori, în carte și în cultură.



marți, 20 ianuarie 2015

O legendă urbană cu aplicații dâmbovițene

Una dintre cele mai hazoase legende urbane a circulat frenetic în ultimii ani pe Internet și a fost trimisă în mii de e-mailuri.


Ea spune că lângă Grădina Zoologică din Bristol este o parcare pentru 150 de mașini și 8 autocare. Timp de 25 de ani, plata pentru parcare (o liră pentru mașină și 5 lire pentru autocar - cam 1,40 euro și 7 euro) s-a făcut la un încasator simpatic.

Dar, într-o bună zi, după 25 de ani de serviciu credincios, încasatorul simpatic nu s-a mai arătat.

Administrația Grădinii Zoologice s-a adresat primăriei, cerându-i să trimită alt încasator.

Primăria a cercetat și a răspuns că parcarea este sub administrarea Grădinii Zoologice. 

Grădina Zoologică a răspuns că încasatorul era funcționar municipal. 

Primăria a răspuns că este o greșeală, pentru că persoana cu pricina nu a făcut parte niciodată dintre salariații instituției.

În acest timp, spune legenda, trăiește undeva, într-o vilă frumoasă, un om care, după cum se vede, și-a instalat lângă Zoo, pe teren municipal, propriul lui aparat de taxare și a venit în fiecare zi, timp de 25 de ani, ca să încaseze plata pentru parcare de la vizitatorii Grădinii Zoologice.

A lucrat 7 zile pe săptămână și a încasat sumulița de 560 de euro pe zi… ceea ce, în 25 de ani, i-a adus cam 7 milioane de euro. Și nimeni nu știe nici măcar cum îl cheamă.


 Cred că varianta autohtonă a legendei inteligentului englez ar trebui să se axeze pe parcagiul clasic bucureștean (în multe exemplare), mai colorat, care ne taxează prin centrul orașului.
Cu deosebirea că pe parcagiii noștri cred că știe cineva cum îi cheamă… măcar ca să nu se încurce când adună procentajul…

Fotografii de pe Internet


marți, 13 ianuarie 2015

Octave Calleya – povestea unui arhitect bucureștean cosmopolit

Octave Calleya la 1900

Cosmopolit este cuvântul, pentru că vorbim de un arhitect bucureștean născut la Istanbul, într-o familie malteză de origine spaniolă, ai cărei membri au devenit cetățeni englezi după includerea Maltei în Imperiul Britanic, în 1814. Dacă mai adăugăm că mama lui era italiancă și că arhitectul și-a făcut studiile le Ecole des Beaux Arts din Paris, ca să nu mai vorbim de faptul că s-a căsătorit cu o româncă, fenomenul ilustrează din plin noțiunea de „cosmopolit”.
În Malta, prima atestare a numelui apare la 1271, notând existența unui Leo Calleya pe lista celor care transportau șoimi la Curtea Maltei – listă care cuprindea numai persoane cu statut nobiliar.
Maltagenealogy.com atestă la 1792 ușoara modificare a numelui, prin prezența pe răbojul nobiliar maltez a lui Ugolino Calleja Baron de San Cosimo. În volumul 627 din arhivele ordinului Cavalerilor de Malta (Ioaniți), stă scris: Calleja Noble Ugolino consegui dalla Munificenza del Gr. Mro titolo di Barone del Feudo di S. Cosmo, posto nel Gozo, per se e suoi discendenti Maschi in infinito, sotto l’obligo di dare, e presentare ogn’anno nel giorno di S. Martino Papa alle Gr. Mri pro tempore un fiore a segno di ricognizione. 27 Novembre 1792.

Insulele Malta și Gozo
Textul are poezia lui, consemnând că Ugolino Calleja a primit prin generozitatea Marelui Maestru (al Ordinului) titlul de Baron al feudei San Cosimo, situată pe insula Gozo, pentru el și descendenții lui masculini, pe veci, cu obligația de a da și a prezenta Marelui Maestru în funcție, în fiecare an de ziua Sf. Martin Papa, o floare în semn de recunoștință. În țara birurilor împovărătoare, floarea e mai greu de înțeles, dar în locurile unde, ca tribut pentru ocuparea teritoriilor Tripoli, Malta și Gozo, Marele Maestru al Ordinului Cavalerilor Ioaniți trebuia să-i plătească anual Împăratului Carol al V-lea un șoim, obligația de a-și manifesta recunoștința printr-o floare era mai normală.
Titlul de Baron de San Cosimo figurează, în Almanahul Gotha, pe lista titlurilor stinse, dar povestea merita spusă măcar pentru coincidența de nume... și pentru că e simpatică.

Revenind la vremuri mai apropiate, tatăl arhitectului Calleya, Xaverio, s-a stabilit la Istanbul împreună cu soția sa Maria, născută Parisi. Xaverio era de asemenea arhitect și a participat, între altele, la construirea palatului sultanilor, Dolmabahce. Se pare că o stradă din Istanbul poartă numele lui.
Xaverio și Maria au avut patru copii, Octave fiind cel de el treilea dintre ei, născut probabil spre 1860. Spre deosebire de ceilalți trei, care au trăit în Istanbul păstrându-și statutul de cetățeni englezi, Octave s-a desprins de marele oraș turcesc. A făcut între 1875-1880 studii la Ecole des Beaux Arts din Paris. Acolo a fost coleg cu musceleanul Traian Săvulescu, care l-a invitat ca, la întoarcerea la Istanbul, să se oprească din drum ca să viziteze România. Nu a fost singura vacanță petrecută aici.
Într-una dintre vizitele la prietenul său de la Câmpulung, acesta îi oferă să proiecteze și să execute un cavou de familie la moșia Pietroșani din Muscel. Moșia de cam 500 hectare era proprietatea tinerei doamne Zoe Albescu-Baldovin, căpătată moștenire de la tatăl ei adoptiv, boierul Gheorghe Baldovin, fost pârcălab domnesc.
Cavoul Baldovin-Calleya, în stare precară de conservare
Între tânăra doamnă divorțată și arhitectul cetățean englez se înfiripă o idilă, astfel încât, la terminarea construcției, în 1899, cei doi se căsătoresc.
Sfârșitul secolului al XIX-lea a fost pentru România o perioadă de mare expansiune economică, foarte propice afacerilor, o vreme în care arhitecții și constructorii erau foarte căutați.
Octave Calleya se stabilește în primul moment la Câmpulung, unde construiește pe strada Negru-Vodă, în jurul vechii case Baldovin, șase noi corpuri de casă pentru familie, care în anii următori s-a mărit prin venirea pe lume a opt copii, dintre care au trăit șase.
În același timp, arhitectul înființează la București o antrepriză de construcții. Din păcate, multe dintre clădirile construite de Calleya sunt pierdute sau încă neidentificate.

Piața Romană 3
Printre casele pe care le ridică în acea perioadă se numără și frumoasa vilă construită la începutul secolului pentru un diplomat, păstrată și astăzi în Piața Romană nr. 3 (în prezent adăpostește magazinul Steilmann). Clădirea are parter înalt, etaj și mansardă. Fațadele au un decor elegant, cu traveele separate prin pilaștri angajați, cu caneluri și decor dantelat la partea de jos. 


Colțul rotunjit racordează trecerea între Piața Romană și Bulevardul Dacia. Parterul înalt are deschideri generoase, încheiate în arc în plin cintru, etajul are ferestre rectangulare cu balconașe de fier forjat. Cornișa este împodobită cu denticuli. Un mic bovindou la etaj personalizează fațada mai scurtă dinspre Bulevardul Dacia, încadrat de un pilastru angajat și de un pilastru adosat, soluție aleasă pentru a îndulci trecerea către volumul cilindric care marchează colțul. Intrarea se face prin curte, pe scările protejate de o copertină și încadrate de pilaștri adosați, la fel ca și cel care marchează colțul dintre fațada principală și cea laterală dinspre curte. Clădire de stil eclectic, casa are interioarele tot atât de elegante ca și exterioarele: mozaicuri, stucaturi; chiar și motivele decorative ale cahlelor sobelor sunt armonizate ca formă și culoare cu ornamentele stucate și policromate ale tavanelor și ale pereților.


După câțiva ani, familia Calleya se mută în Capitală. Ultimul lor copil se naște la București. În 1906, arhitectul primește cetățenia română, prin decret regal.
Construiește locuințe, ocupație care îi aduce venituri frumoase. Soția lui, fără să se lase împiedicată în activitate de numeroasele nașteri, administrează cu mână de fier moșia Pietroșani și proprietățile în număr mereu crescând ale familiei. Octave Calleya și doamna Zoe făceau parte, fără îndoială, din acea specie de oameni ai secolului XIX și ai începutului de secol XX care au pus bazele belșugului timpului nostru, oameni de fier, care nu știu ce înseamnă odihna. Istoria produce rar asemenea oameni și uneori transmite și urmașilor calitățile lor.

Zoe și Octave Calleya și cei 6 copii ai lor
Cei doi și copiii lor locuiesc în București într-o casă închiriată din strada Fântânei (azi Berthelot), dar starea lor materială se îmbunătățește din ce în ce mai mult în urma activității frenetice, astfel încât, în 1910, arhitectul ridică pentru propria familie o locuință elegantă pe strada Cometa 57, azi Căderea Bastiliei 45. 

Casa din strada Cometa 57, așa cum a fost construită de Octave Calleya
Familia locuiește la etajul acestei impozante vile neo-românești până în 1928, un an după moartea lui  Octave Calleya. Iată descrierea pe care Mihai, fiul arhitectului, o face vastului apartament în care locuiau:
„La fațada dinspre stradă se aflau dormitorul părinților mei cu un balcon deasupra grădinii ce despărțea casa de stradă, dormitorul sorei mele Mary, un hall mare, o terasă minunată și un salon mare de primire care servea și de cameră de muzică. Din hall se desfăcea o sală care avea pe ambele părți patru dormitoare pentru cei 5 băieți și o intrare camuflată ce ducea în podul clădirii. La capătul sălii coborau 5 trepte într-un al doilea hall din care se desprindea în stânga scara monumentală de intrare spre curte, în prelungire anticamera, camera de baie și wc-ul; în dreapta, biroul Tatei și intrarea în vasta sufragerie. Din sufragerie se desprindea sala de serviciu, cu un frumos balcon spre curte, la capătul căreia se găseau două camere pentru personalul de serviciu, o cămară, o bucătărie mare, un hall de intrare în care dădea scara de serviciu ce cobora în curte. Jos, în curte, două wc-uri și o cișmea.
Era un apartament de confort și lux: parchet peste tot, pereți în ulei sau tapet de mătase, lustre de bronz, lambriuri din lemn sculptat cu gobelinuri în sufragerie, vitralii, mobilier de epocă. […] Așa și-a început viața așezată familia Calleya, cu șase copii de școală, guvernantă, bucătăreasă, 2-3 fete în casă, șofeur și om de curte.”
Casa din Căderea Bastiliei 45, vândută de familie după moartea arhitectului, a fost total remaniată, astfel încât acum nici măcar nu mai amintește de vila neoromânească inițială. 

Octave Calleya la maturitate
Arhitectul muncea mult: devenise proprietar pe întinse suprafețe de teren și pădure, case în Câmpulung și București. A înființat în 1908 Societatea Forestieră Tămașu, Cicănești, Argeș, cu birou comercial: poseda pădurea Tămașu, tren forestier cu cale ferată îngustă, locomotivă cu abur, 10 vagonete platformă. În timp, Societatea Forestieră a fost dotată cu fabrică de cherestea și parchete.
După Primul Război Mondial, neobositul și întreprinzătorul Octave Calleya a înființat la București o Bancă de Credit, societate pe acțiuni cu sediul pe Calea Victoriei, pe care a condus-o până la sfârșitul vieții. Care nu a întârziat mult.
Epuizat de munca neîncetată, arhitectul Octave Calleya s-a stins la 27 octombrie 1927.
A fost înmormântat în cavoul Baldovin, construit de el la venirea în țară, pe moșia Pietroșița.

Pridvorul conacului Baldovin de la Pietroșița, astăzi dispărut
În 1947, Zoe Albescu-Baldovin-Calleya a fost izgonită de pe moșia care-i aparținea de drept, conacul a fost jefuit și distrus, cavoul a fost profanat.
La moartea ei, în 1955, nu a avut parte să fie înmormântată în cavoul de pe moșia ei.
De arhitectul Calleya mai aduce aminte astăzi vila din Piața Romană. Dar numai celor care știu să citească paginile străzilor și caselor orașului.
Câțiva arhitecți cu numele de familie Calleya/Calleja construiesc case frumoase prin Spania, Malta și o mulțime de alte părți ale lumii.
Strănepotul arhitectului, care-i poartă numele, Octav Calleya, plecat din țară în timpul comunismului, este astăzi un cunoscut dirijor în Spania. În 2012 a susținut un turneu de concerte în România. Parcă-mi aduc aminte că în ianuarie 2013 a dirijat la Ateneu.


 Bibliografie: Mihai Calleya, Al vostru, tata, ed. Aritmos, f.a.
                       Carmel Cassar, A concise history of Malta, Mireva, 2000
                       http://www.almanachdegotha.org/id218.html