marți, 24 iunie 2014

Mătuși fabuloase. Tante Valerienne. Două fotografii care ar fi trebuit să apară în carte


Fragilă ca un bibelou străvechi. Cei mai transparenţi şi mai albaştri ochi pe care i-am văzut vreodată. Atât de albaştri, încât şi acum atrag privirile celor din jur. Da, chiar şi acum, când are 88 de ani.
Un portret al ei, pictat de Nicolae Grant cu peste şaptezeci de ani în urmă, o înfăţişează adolescentă, cam rotofeie, îmbrăcată într-o rochie bleu-verzuie de voal, cu un cordon de catifea legat fundă la spate. Cu faldurile rochiei orânduite în jurul ei, seamănă cu o porumbiţă mare, azurie, cu aripile strânse. Stă calmă pe o banchetă, şi ochii ei transparenţi contemplă curioşi lumea din jur. Are o expresie puţin întrebătoare, ca şi cum ar aştepta pe cineva despre care e sigură că va veni. Acum, când ştiu cum a trăit, pot să ghicesc în aşteptarea cui era. Deja, la 14 ani, îl aştepta pe porumbelul ei.



vineri, 20 iunie 2014

Umorul dâmbovițean în Santorini



BERE GRATIS
CHELNERIȚE TOPLESS
& RECLAMĂ MINCINOASĂ

 Nu mă așteptam să găsesc manifestarea umorului dâmbovițean în insula de vis. Măcar că mulți dintre noi avem rădăcini în mai mult sau mai puțin antica Eladă (insule, peninsule și chiar Elada din Fanar). 

Care nu mi-a fost bucuria când am văzut pe străduțele din Kamari câteva perle demne de simpaticul nostru erou Mitică! Și nu datorate cine știe cărui românaș care chelnerește la fața locului (cu toate că am văzut destui pe-acolo), ci ieșite chiar din profunzimile spiritului (comercial) grecesc. 

Cum să nu te bucuri, de pildă, aflând că Groove Bar e de părere că berea grecească ajută universul să facă sex încă din 1862? Oare cum s-o fi perpetuat specia umană până la acea dată fatidică? 


La cafeneaua de după colț, altă bucurie!
Nu numai că afli, de pe panoul din stradă, că poți mânca acolo cel mai bun mic-dejun englez-irlandez plătind doar 6 Euro, dar un panouaș suplimentar te informează că acești binefăcători ai umanității servesc micul-dejun TOATĂ ZIUA!


M-am hlizit după pofta inimii.
Am râs mai acrișor a doua zi, când, așteptând să mă îmbarc în avion împreună cu un grup de turiști români, l-am auzit pe un domn lăudând cât se poate de serios "cina de seară" care li se servise la hotel...

sâmbătă, 14 iunie 2014

București, 14 iunie. Să nu uităm


14 iunie 1990. Să nu uităm.
În 14 seara am ieșit în oraș, împreună cu bărbatu-meu, ca măcar prin acest modest gest de protest să le arătăm brutelor care ne invadaseră că orașul este al nostru, nu al lor.


La Universitate, un grup de 4 mineri, cu bâte în mâini, ne-au cerut buletinele.
Arătam ca niște teroriști primejdioși, eu am 1,50 înălțime și cântăream 42 kg, iar însoțitorul meu e un ochelarist cu mutră de intelectual, subțirel și înalt de 1,70 m.

Din ce văzusem pe străzi în ziua aceea, ne lămuriserăm că nu e de glumă cu bâtele.
Le-am dat buletinele.
Recunosc că nu m-am uitat cu drag la ei.


Unul dintre ei, cu o față ceva mai umană, mi-a văzut privirea și a întrebat, întrucâtva nedumerit: "v-ați supărat?".

"Nuuuu", am răspuns, dacă eu aș veni în orașul dumneavoastră, v-aș opri pe stradă, v-aș amenința cu bâta și v-aș cere buletinul, v-ați supăra?"


Ceilalți au ridicat bâtele.
Omul a ezitat, pe urmă le-a făcut semn să ne lase în pace.
Mă gândesc că se săturaseră de tăbăcit bucureșteni. Își făcuseră plinul.


Am plecat.
Am avut noroc. La prânz, văzusem pe stradă un tânăr cu ochiul scos de tovarășii mineri.
Tot la prânz, la Universitate, văzusem o haită de mineri tăbărând cu bâtele pe o fată frumoasă, cu părul lung, îmbrăcată în blugi.
N-am văzut unde au târât-o, lovind-o fără încetare.
Era o fată frumoasă, cum am spus, copilul iubit al cuiva.



Chiar dacă rațiunea îmi spune că nu minerii sunt cei mai vinovați, ci cei care i-au asmuțit, încă mi-e greu să mă gândesc cu simpatie la mineri.


Mi-e și mai greu să mă gândesc că adevărații vinovați/criminali ne sfidează în continuare, rânjind, nepedepsiți.
Iar noi, victime resemnate, răbdăm.
Și unii, în continuare, îi pun în fruntea bucatelor, pe ei și pe urmașii lor, ca oile.

Eeeeee... Cumplită-i viața...

Fotografii Agerpres, Lazar Dinu și alți fotografi, pe care nu-i cunosc, dar în fața curajului cărora suntem cu toții datori cu o plecăciune.

vineri, 23 mai 2014

Să SANCȚIONĂM politicienii, alături de Eugen David

Dragi prieteni ai Rosiei Montane,
In urma evenimentelor petrecute in ultimele zile, referitor la cum priveste fiecare om participarea la un drept democratic - acela de a-i alege pe cei care te reprezinta, iti reprezinta idealurile, valorile si iau anumite decizii in numele tau si, bineinteles, al meu - vreau sa le spun celor interesati de ce optiunea mea este aceea de a merge la vot de acum inainte si de a nu alege ... neparticiparea la alegeri.

1. Am luptat timp de 14 ani si voi lupta in continuare pentru toate drepturile pe care mi le ofera un sistem cu adevarat democratic.
2. In campania Salvati Rosia Montana, mai ales dupa evenimentele din septembrie 2013, am promis ca ii voi sanctiona pe toti politicienii care nu-mi apara interesele si drepturile, iar una dintre aceste sanctiuni este votul activ. Cred ca suntem cu totii de acord ca votul este sperietoarea nr. 1 pentru politicieni. Din acest motiv, eu personal nu mai vreau sa astept nicio zi si vreau sa ii sanctionez!
3. Nu vreau sa ii mai las pe membrii tuturor partidelor sa-si voteze propriii corupti fara sa ii deranjeze nimeni. Vreau sa sparg votul in circuit inchis care le convine de minune tuturor partidelor bine organizate, care cred ca nimeni nu ii mai poate distruge datorita aparatului pe care l-au dezvoltat cu o parte din banii mei.
4. Timp de 14 ani am luat decizia sa nu merg la vot si nu am vazut niciun efect. S-au ales tot timpul intre ei.
5. Vreau ca de azi inainte sa le fie frica de votul meu, chiar daca acest lucru pare nerealizabil in acest moment. Am invatat insa in 14 ani ca doar perseverenta duce la rezultate si nu imi fac obiective pe termen scurt.
6. Prin votul meu vreau sa le transmit politicienilor ideea ca le suflu in ceafa tot timpul si ca sunt vigilent si ii sanctionez. Nu mai vreau sa ii vad cum se uita cu satisfactie in jurul lor cand rata de participare la alegeri e mica, exact cat trebuie ca sa o poata controla. Sunt constient ca nu putem ramane fara clasa politica, dar cred ca putem realiza un lucru: sa ii dezbinam. Locurile sunt putine si politicienii sunt multi si niciodata nu vor exista destui bani pentru toti. Iar pentru ... reinnoirea clasei politice cu oameni mai morali trebuie sa existe si un electorat mai moral. in orice economie functionala trebuie sa existe un echilibru intre cerere si oferta. Cei care cer suntem noi, dar oferta sa o faca politicienii.
Nu imi voi permite niciodata sa ii spun unui om cu cine sa voteze sau cu cine sa nu voteze. Votul fiecaruia trebuie sa fie in concordanta cu problemele sale (personale si generale).
Daca nu merg la vot, ma gandesc ca problema mea, Rosia Montana, nu are electorat care merge la vot. Eu cred ca si in alte probleme lucrurile stau la fel (gaze de sist, legea electorala etc.). Cred ca trebuie sa existe un electorat al fiecarei probleme!
7. Politicienii intra in panica atunci cand e vorba de voturi multe pe care ei nu le mai pot controla cu galeti, bere si mici. Vreau o clasa politica responsabila! Sa vedem cine isi asuma electoratul Rosiei Montane, al gazelor de sist, impotriva coruptiei - intr-un cuvant, toate problemele majore cu care se confrunta Romania.
Veti zice ”Ei, si ce? si Ponta si altii au luat aceste teme in brate!”. Dar cred ca daca nu faceau acest gest, ca apoi sa abandoneze, lucrurile nu ar fi fost asa de limpezi. Eu personal am o reactie mult mai radicala fata de cineva care a mintit!

Ideea mea este simpla. Nu voi vota niciodata o lista electorala sau un independent care nu a fost 100% curat/curata. Doar asa consider ca am contribuit la reformarea partidelor.

Merg la vot pentru a sanctiona acea asa-zisa ”societate civila” care apare la toate dezbaterile televizate si care face jocurile politice ale unui partid.

Eu vreau sa sanctionez cu adevarat!

Eugen David, localnic din Rosia Montana

sâmbătă, 10 mai 2014

10 mai - ziua Regalității


La 10 mai 1866, cu o unanimitate de voturi, deputații valahi și moldoveni l-au ales pe prințul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen domn al Principatelor Române Unite. În această zi de 10 mai, Carol și-a făcut intrarea solemnă în București, întâmpinat cu entuziasm de mulțime. Prințul a depus jurământul în fața adunării reprezentative a Principatelor Române
Jurământul prințului Carol pe Constituție 

La 10 mai 1877, după votarea, cu o zi înainte, de către Parlamentul României, a moţiunii care declara „Independenţa absolută a României”, Principele Carol a semnat legea care consfințea Independenţa României. A urmat eroicul Război de Independență, încheiat cu recunoașterea Independenței României la 13 iulie 1878.


La 10 mai 1881, Carol I a fost încoronat ca primul Rege al României.
„Sub ocrotirea Constituţiei şi a legilor sale, România a făcut progrese mari; munca neîncetată a bărbaţilor de stat, vitejia armatei sale şi ferma mea încredere în puterile poporului au adus la îndeplinire dorinţa fierbinte a tuturor. Regatul, care este o garanţie sigură pentru viitor, e azi înfăptuit. Cu mândrie dar primesc această Coroană care a a fost făcută din metalul unui tun stropit cu sângele eroilor noştri şi care a fost sfinţită de biserică. O primesc ca un semn al independenţei şi puterii României!" spunea Carol I la încoronarea din 1881.

Coroana de oțel

Devenită Sărbătoarea Națională, ziua de 10 mai a fost sărbătorită în fiecare an, până în 1947.

 10 mai 1899

10 mai 1900 - defilarea ofițerilor

10 mai 1945

10 mai 1946 - ultima sărbătorire a Zilei Naționale la această dată

În 1947, s-a renunțat la sărbătorirea zilei de 10 mai. În ziua de 30 decembrie a acestui an, Regele Mihai a fost obligat să abdice.
Era începutul uneia dintre cele mai negre epoci din istoria României... 

marți, 15 aprilie 2014

Ieri dimineață, București

Ieri dimineață, la ceasul la care soarele de primăvară isca transparențe verzi-gălbui pe ramurile copacului crescut miraculos în curticica mea dosnică, prin ferestrele deschise am auzit, venind din stradă, vocea vechiului București.
Un strigăt tânguios, moale și totuși audibil din toate colțurile, un fel de melodie împletită din fâșii de sunete, de dorințe, de fatalisme, de neliniști, de resemnări.
Haaaaine veeeechi? Sau poate Fiaaaaaare veeeechi?

Dintr-o dată, au dat buzna prin ferestre glasurile copilăriei, miresmele bucureștene de demult, gusturile uitate ale bunătăților de sărbători. 
Lumina verde de pe copac a căpătat adâncimi dulci, de caramel și aur. 
Zidurile casei, care împlinesc anul ăsta o sută de ani, au foșnit. 
Strămătușa cu pălărie cu pene, împietrită de-un secol în fotografia de la Julietta, photographe de la Cour Royale, Bucarest, a zâmbit tainic.


Și mirosea a castane coapte, a magiun fiert pe foc mic, în curte, în cazan de aramă. 
A vinete și ardei copți pe plită, a cozonac de Crăciun cu ochișori mărunți de vanilie, a parfum de tei din nopți de iunie apuse-n veac, amestecat cu fuioare de fum de lemne cu aromă de ierni grele cu viscol și nămeți și derdelușuri albe, duse toate ca și cum n-ar fi fost.

Haaaaine veeeechi! Fiaaaaaare veeeechi! psalmodia vocea din stradă, și în notele ei zornăiau clopoțeii trăsurilor care plimbau cucoanele la șosea, râdeau cupletele actorilor din grădinițele de vară, scotea triluri Ciocârlia lui Angheluș Dinicu, huruiau tramvaiele cu cai, țipau de fericire copiii ieșiți de Paște în grădină, să caute ouă de ciocolată ascunse-n iarbă.

Haaaaine veeeechi! Fiaaaaaare veeeechi!
Bucureștii de altădată dădeau de veste că n-au murit, că viețuiesc încă pe străduțele liniștite, prin casele gata să fie înghițite de buldozer, prin curțile neștiute, înecate în verdeață, ascunse încă în spatele zidurilor coșcovite.
Era pace pe strada mea.
Casele bătrâne surâdeau.
La 100 de metri depărtare, în Piața Romană, secolul XXI clocotea.





miercuri, 2 aprilie 2014

Grigoraș Dinicu - un bucureștean de seamă

Taraful Dinicu la Expoziția Universală de la Paris, 1889; la nai, Angheluș Dinicu 
(fotografie de Paul Nadar)
Pe 3 aprilie 1889 se năștea în mahalaua Scaune din București, într-o familie vestită de lăutari, genialul violonist Grigoraș Dinicu.
Strănepot al lăutarului chitarist Costache Dinicu, podoaba curții lui Grigore Ghica Vodă, nepot al marelui naist Angheluș Dinicu, autorul piesei Ciocârlia http://www.youtube.com/watch?v=-NvfFLHh7qU , Grigoraș a dus faima muzicii lăutărești - și a Bucureștilor - în întreaga lume, de la Paris la Londra și la New York.


Era un violonist neîntrecut. A studiat la Conservator (1902-1906). Lucrarea lui de absolvire, Hora staccato (1906) http://www.youtube.com/watch?v=EHR1eZ23qCw , a devenit imediat celebră. 
Printre compozițiile lui cele mai cântate, Hora mărțișorului. Ion Voicu a lăsat o interpretare splendidă a Horei mărțișorului http://www.youtube.com/watch?v=490pmwJ2TaM .
Se spune că strălucitul violonist Jascha Heifetz a afirmat că Grigoraș Dinicu este cel mai mare violonist pe care l-a auzit vreodată.

A murit la 60 de ani, în martie 1949, la București. Foarte mulți români îl poartă în suflet – mulți fără să știe: printre temele celor două Rapsodii române de George Enescu sunt multe cântece lăutărești care amintesc de familia de lăutari Dinicu, inclusiv Ciocârlia.
Prea puțini bucureșteni își mai amintesc azi de Grigoraș Dinicu și de extraordinara lui muzică lăutărească - în schimb, manelele de doi bani ne sufocă la orice colț de stradă.
Nici muzica lăutărească nu mai e ce era, și nici cu Bucureștii zilelor noastre nu prea avem cu ce ne lăuda...