duminică, 27 februarie 2011

Casa de pe chei (Casa Pompiliu Eliade)

Una dintre cele mai nedreptăţite case bucureştene. Mai dăinuieşte încă în Splaiul Independenţei 74 / Str. B.P. Hasdeu (fostă Apolon-nou) 3.
Una dintre cele mai deosebite, de asemenea. Cu o arhitectură mai rar întâlnită în Bucureşti, un melanj fericit de Art Nouveau cu sugestii romantice de factură wagneriană, casa arăta la momentul construirii ei, în 1907, ca un mic castel fantezist, oarecum bavarez, împodobit cu reliefuri cu frunze şi flori. Imaginea ei s-a păstrat şi circulă azi pe un CD, pe care şi l-au procurat toţi iubitorii Bucureştilor.

Ca şi acum, ca oricând, şi în 1907 aspectul unei case reflecta nu numai ştiinţa şi talentul arhitectului, ci şi gustul (sau uneori lipsa de gust) a comanditarului ei.
Acum mai bine de 1800 de ani, cărturarul latin Terentianus Maurus a scris o frază care, deseori trunchiată, se citează şi în zilele noastre. Incorect. Întreagă, şi tradusă corect, s-ar putea aplica nu numai cărţilor, ci şi caselor. Pro captu lectoris habent sua fata libelli, spune latinul (care, dacă ne gândim la numele lui, poate că nici nu era chiar atât de latin). Adică, funcţie de capacitatea de înţelegere a cititorilor, cărţile au destinul lor. Funcţie de discernământ, aş zice.
Aşa şi casele. Funcţie de discernământul constructorilor – dar nu mai puţin de cel al locatarilor, casele au destinul lor.
Dacă ne luăm după acest dicton
Dacă ne luăm după acest dicton, casa de pe chei şi-a început existenţa sub o zodie fericită. Se poate spune că bazele destinului ei au fost puse de oameni cu capacităţi de înţelegere: a legilor armoniei şi frumosului, a legilor convieţuirii în societate, a necesităţii adevărate.
Arhitectul casei, austriacul Henry baron de Susskind, ginerele fratelui generalului Petre Vasiliu Năsturel, este autorul unor construcţii de ţinută, între care chiar clădirea de vizavi, de pe celălalt colţ al Splaiului Independenţei cu strada B.P. Hajdeu, Institutul de Fiziologie şi Morfologie (azi Facultatea de Ştiinţe). Antreprenorul L. Schindl a construit multe case boiereşti în centrul Bucureştilor.
Comanditarul, Pompiliu Eliade (1869-1914), a fost istoric literar, profesor universitar, deputat, membru corespondent al Academiei. La vremea construirii casei, era director al Teatrului Naţional. Avea o familie frumoasă, o soţie distinsă, al cărei singur defect vizibil consta într-o cocoaşă, şi doi copii care, din fericire, nu moşteniseră îndoielnica podoabă.
Directorul Teatrului era bun prieten şi discipol al lui B.P. Hajdeu, ale cărui preocupări esoterice sunt binecunoscute. Hajdeu a murit chiar în anul construirii casei; după moartea sa, Eliade a intervenit pentru ca strada Apolon nou, la a cărei intersecţie cu Splaiul se construia casa lui, să poarte numele scriitorului, pe care-l păstrează şi astăzi. Înainte de a se muta la cele veşnice, scriitorul i-a desenat prietenului său o schiţă pentru viitoarea lui casă. Totul pentru ca destinul acestei case să fie unul benefic: un hol central, octogonal, ocupând ambele niveluri ale casei; planul în cruce, orientat spre punctele cardinale; cele 4 camere dispuse după criterii şi cifre esoterice. Casa aduce de altfel, într-o măsură, cu castelul Iuliei Hasdeu din Câmpina.

Castelul Iuliei Hasdeu, Câmpina
(imagine Wikipedia)

Pentru a-şi putea construi casa, Pompiliu Eliade a împrumutat o sumă importantă de la Creditul Urban. Din păcate, a murit înainte de a putea înapoia întreaga sumă.
Zodia fericită
Zodia fericită a casei a intrat în colaps, odată cu moartea proprietarului. Doamna Eliade s-a mutat împreună cu cei doi copii la Paris. Casa a intrat în patrimoniul Creditului Urban, în contul datoriilor neplătite. N-a cumpărat-o nimeni. Un timp, banca a închiriat-o; a funcţionat aici un cămin de studenţi. Casa n-a rezistat din cale-afară de bine nesăbuinţelor lor tinereşti.
Prin anii ’30, Creditul Urban a hotărât să vândă casa întrucâtva deteriorată. S-a organizat o licitaţie, la care nu s-a prezentat decât un singur participant.
Pentru casă se anunţau vremuri mai bune.
Noul proprietar
Noul proprietar, Anton Rădulescu, era magistrat, director juridic al Băncii Româneşti. S-a mutat în casă împreună cu familia.
A tras un planşeu între etaje, împărţind în două holul octogonal şi casa.
A rezervat un apartament ca zestre pentru fiica lui, Teodorina, care s-a măritat curând cu Grigore Ioan, un tânăr ziarist de viitor, fiul jurnalistului Olimp Ioan, membru al echipei de jurnalişti care îl seconda pe Nicolae Titulescu la Geneva. Dinspre partea unei bunici era nepot al Oteteleşanilor. Dinspre partea bunicului, familia Ioan era urmaşa maiorului Ioan, erou al Războiului de Independenţă.
Tinerii s-au mutat la etaj, iar la parter au rămas părinţii împreună cu fiul, Mircea Rădulescu, jurist şi funcţionar ministerial.
Se părea că, în sfârşit, casa urma să aibă parte de lungi ani de existenţă fericită.
Aşa a şi fost. Până prin 1946.
După scoaterea
După scoaterea cu forţa a României din robia capitalistă, mase mari de oameni ai muncii, în frunte cu leneşii de la sate, au fost eliberaţi de neplăcuta necesitate a muncii grele pe ogoare şi poftiţi în Bucureşti. Aici lumina şiroia când răsuceai un buton, apa curgea dintr-o ţeavă în perete, iar dinspre raionul de partid curgeau laptele şi mierea. Pentru toţi aceşti membri valoroşi ai societăţii era nevoie de locuinţe. De unde să le iei, dacă nu de la paraziţii foşti capitalişti, care se lăfăiau nemeritat în casele lor? Aşa s-a făcut că Grigore Ioan s-a restrâns cu nevasta şi copilul într-o cameră la etaj, iar socrii şi cumnatul s-au mulţumit, la parter, cu o cameră şi un vestibul. Restul încăperilor a fost alocat câtorva merituoşi: un tovarăş maior cu activităţi diversificate, tovarăşul activist Ion, la care veneau adeseori rudele de la ţară şi trăgeau căruţa în curte, ba chiar şi un tovarăş judecător, care tăia şi spânzura la Înalta Curte.
Viaţa în comun
Viaţa în comun nu era lipsită de farmec. Cum holul octogonal era prea esoteric pentru a fi locuit, în el îşi ţineau cu toţii murăturile. A rămas legendară seara când bătrânul magistrat Rădulescu l-a prins pe tovarăşul activist Ion însuşindu-şi fără drept borcanul de gogonele al proprietarilor.
-Ei, sunt ale mele! a protestat cu un perimat simţ al dreptăţii fostul om al legii, acum duşman de clasă şi pensionar.
-Sunt ale poporului! a răspuns cu superbie reprezentantul noilor autorităţi, administrându-i protestatarului un ghiont ştiinţific aplicat.
Din nefericire pentru tovarăş, bătrânul domn avea un nepot care era boxer amator; puţin mai târziu în acea seară, pe când activistul abia se aşezase să-şi digere murăturile câştigate cu trudă, boxerul s-a prezentat şi i-a ars pe îndelete o mamă de bătaie. Nu se ştie prin ce miracol au scăpat vinovaţii de previzibilele urmări.
Printre aventuri măreţe
Printre aventuri măreţe de acelaşi calibru, anii au trecut. Grigore Ioan, şcolit în copilărie la Paris, apoi la Liceul Sf. Sava, apoi la Universitate, apoi redactor la diverse ziare, apoi pilot de bombardier pe frontul de Est, îşi câştiga acum pâinea ca mecanic pe şantiere. Prin anii ’70, socrii lui au murit. Fiul lor s-a însurat târziu, n-a avut noroc şi, în cele din urmă, s-a sinucis.
Rămaşi moştenitori, Teodorina şi Grigore Ioan au fost siliţi de lege să vândă apartamentul de sus: cetăţenii Republicii nu aveau dreptul legal să deţină două apartamente.
Peste ani, fiul lor deveni inginer, se însură şi avu o fetiţă.
Peste alţi câţiva ani, casa de pe chei deveni strâmtă şi incomodă pentru o familie atât de numeroasă.
Iar la începutul anilor 2000, zgomotul circulaţiei de pe chei deveni infernal.


O nouă vânzare

O nouă vânzare a transferat casa în mâinile unei societăţi comerciale turceşti, iar pe vechii locatari într-o vilişoară cu aspect ieftin, pe o străduţă din cartierul Griviţa. E totuşi o locuinţă cu curte, iar strada e foarte liniştită.
Noii proprietari turci, pe care tradiţiile comune turco-române nu i-au dotat probabil cu capacitatea de a aprecia estetica romantică a casei de pe chei, au căutat pentru ea o destinaţie mai practică. Şi ce poate fi mai practic decât s-o dărâmi şi să o înlocuieşti cu un bloc?
Dar Bucureşti e un oraş complicat, o cetate a speranţelor risipite şi a surprizelor adeseori neplăcute. Nici până azi blocul n-a apărut. Casa e încă la locul ei.


Acum are alţi locatari

Acum are alţi locatari. Dezmoşteniţii sorţii au simţit că aici e rost de un acoperiş şi au invadat casa goală. Din nefericire nu numai pentru casă, ci şi pentru ei, sunt oameni care nu ştiu cum se locuieşte civilizat într-o casă. Şi nici nu-i interesează. Singurul lucru care-i interesează e să nu le cadă tavanul în cap. De aceea l-au proptit artistic cu nişte stâlpi.




Ultima oară când am fost să fac fotografii la „locuinţa” lor, am vorbit cu un june oacheş şi plin de bunăvoinţă. Mi-a spus că poliţia ştie că locuiesc aici clandestin şi că îi tolerează. Când l-am întrebat dacă ştie cine e proprietarul casei, mi-a făcut complice cu ochiul, m-a dus la uşa de intrare şi mi-a arătat plăcuţa de bronz pe care era gravat numele fostului proprietar Grigore Ioan. Din familia Ioan. Apoi a scos cartea de identitate şi mi-a arătat cu mândrie numele lui de familie: Gligore.
-Vedeţi că e acelaşi nume? Proprietară e mătuşă-mea.
Am plecat zâmbind. Ca zăpada care acoperă rănile oraşului, zâmbetul acesta lipsit de căldură ascundea o imensă şi ireparabilă deznădejde.

Copyright Silvia Colfescu 2011

14 comentarii:

Laura spunea...

stiinta esoterica a lui Hasdeu n-a prea adus noroc casei desenate de el.
Pina la urma , amaritii care s-au mutat acolo i-au facut un bine casei : o casa nelocuita se deterioreaza repede.
Dar ce pacat totusi !

silvia.colfescu spunea...

Cu "amărâţii" aceia în casă, se deteriorează şi mai repede. Au făcut ravagii: toate geamurile sunt sparte, unele înlocuite cu foi de plastic, altele nu, în holul central au tot spălat şi uscat rufe, distrugând complet parchetul, puradeii se uşurează pe unde le vine, e o jale! Distrug mai rău ca guzganii. Mă întreb cum o fi prin camere, pe unde dorm. Eu n-am putut să intru decât până în hol, "locatarii" aveau un simţ al proprietaţii foarte pronunţat.

Ada A spunea...

Nici nu stiti ce bucurie mi-ati facut cu istoria casei de pe chei! ma intrebam de mult timp care este povestea ei. sincer, visez in secret sa intru in posesia sa si sa o renovez, sa ii redau imaginea de odinioara, asa cum merita o asemenea bijuterie! de cate ori trec pe langa ea, mi se strange sufletul.
Multumesc pentru poveste!

silvia.colfescu spunea...

Update: ultima ispravă a "amărâţilor" din casă este vinderea porţilor de fier forjat ale curţii. Casa păstra gardul de origine, aşa cum se pate observa şi din compararea fotografiei de acum 100 de ani cu cele actuale. Ei, bine, venerabilele porţi au luat drumul depozitelor de fiare vechi.

Unknown spunea...

ce minunatie ca am dat peste aceasta postare, iubesc cladirile vechi din Bucuresti, insa aceasta casa are ceva f special, toata studentia am visat ca intr-o buna zi o voi putea vedea din interior.. revenind in tara vara asta am descoperit si eu cu amaraciune ca n-a rezistat ocupatiei care distruge un patrimoniu arhitectural in tot centrul orasului, mare pacat, superba cladire!

Anna spunea...

Am citit pe undeva ca s-ar fi emis avizul de demolare pentru aceasta casa superba. Poate cineva confirma acest lucru? Autoritatilor chiar nu le pasa de patrimoniul national?

dunedenisip spunea...

Sunt curios despre ce CD este vorba si cum se poate intra in posesia lui, multumesc.

Antoaneta Moga spunea...

apreciez toate articolele dvs., redau asa bine spiritul unui oras care are istorie, si ce istorie! cu toate astea, pacat de ea, dispare te miri cum si de ce! chiar azi am trecut cu autobuzul 104 pe langa casa cu pricina, ce pacat! demult ma intrebam ce poveste are, si iata ca ati recuperat povestea ei, macar...

tib spunea...

In spatele casei este o poarta impresioananta, o fi având legătură cu acest imobil ?
link google maps: https://maps.google.ro/maps?q=google+maps+smardan+centrul+vechi&hl=ro&ie=UTF8&ll=44.434519,26.08489&spn=0.001907,0.007322&hq=smardan&hnear=Centrul+Vechi,+Sector+3,+Bucure%C8%99ti&t=h&z=18&layer=c&cbll=44.434518,26.084889&panoid=XhGY6bmusP2S7NJN_wiYRA&cbp=11,196.2,,0,-11.17

silvia.colfescu spunea...

Nu, cu siguranță că poarta aceea nu are legătură cu casa de pe chei. Majoritatea informațiilor din acest articol provin din câteva interviuri acordate mie de regretatul Grigore Olimp Ioan, care mi-ar fi pomenit de poarta aceea, dacă ar fi fost cazul.

Alexandru Bodea spunea...

ALEXANDRU BODEA

CU TOATE CA AU TRECUT MAI MULT DE 5 ANI DE CAND ESTE CUNOSCUTA ACEASTA SITUATIE, CEI CARE AU DATORI SA SE OCUPE DE ASEMENEA CAZURI NU DAU NICI UN SEMN...
VARA DAMBOVITA OFERA "LOCATARILOR CLANDESTINI" PLACEREA DE SCALDAT , IAR ACUM SI-AU TRAS CURENT ELECTRIC , AVAND LUMINA SI CEVA IMPROVIZATII PENTRU INCALZIRE TOATA ZIUA...FARA NICI O PLATA CATRE STAT.
S-AU MAI SCHIMBAT LUCRURILE , DACA ACUMA VREO 5 ANI ERAU 1 FAMILIE SAU 2 , ACUMA CRED CA LOCUIESC CEL PUTIN 50 , IAR ASTA CALCULEZ DUPA RUFELE ATARNATE LA USCAT SAPTAMANAL.
PRIMARIA SECTOR 5 NU IA NICI O MASURA,CA ISI PUNE "LOCUITORII" IN CAP, DAR DIN MOMENTY CE A FOST DECLARAT - MONUMENT ISTORIC - CE SE MAI ASTEAPTA ??
SA VA SPUN EU , DACA SE VA LARGI PODUL B.P.HASDEU LA 38 METRI , SPRE A SE CONTINUA LEGATURA BUZESTI-BERZEI-URANUS , AUTOMAT VAD DEMOLATA SI ACEASTA CASA SI ACEEA DE LA BULEVARD ,IAR ASTFEL "PROPRIETARUL PE ACTE FALSE" VA PRIMI "DESPAGUBIRI IMPORTANTE" PENTRU CA NU S-A OCUPAT DE IMOBIL.

Mihai Stefan spunea...

Numele corect al familiei de carturari este Hasdeu, nu Hajdeu. Bunicul lui B.P.Hasdeu se numea Tadeu Hajdau, dar ulterior numele a fost adaptat la cerintele limbii romane si a devenit Hasdeu. Savantul asa semna, la fel si Iulia.

silvia.colfescu spunea...

Mulțumesc pentru precizare. Îmi amintesc de o anecdotă pe care am citit-o pe undeva: Hajdeu, protestând împotriva latiniștilor care cereau ca "j" să se citească "i" a spus: "Mă rog, mie o să mi se spună "Haidău", dar cum se va citi "coaje"? (Citez aproximativ, din memorie). Știu că azi se scrie Hasdeu - și cu siguranță că aveți dreptate spunând că scriitorul însuși semna așa, dar m-a amuzat să scriu Hajdeu...

costin matei spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.