joi, 17 februarie 2011

Câteva străduţe bucureştene. Un microcosm

Casa Rosetti-Soleşti

Sunt străzi liniştite, cu case frumoase. Pe muchie între centrul şi nordul capitalei, adică un cartier bun.
Au fost trasate spre sfârşitul secolului XIX, în epoca în care se deschidea din actuala piaţă Romană spre nord bulevardul Colţea, numit azi, ca şi în interbelic, Lascăr Catargiu.
Era o arie acoperită de vii
Era o arie acoperită de vii, lucru de care mai amintesc azi numele unora dintre ele: Povernei, Viişoarei. Ca semn că în cartier sunt şi oameni subţiri, uneia i s-a pus numele Vasile Alecsandri. Cu x, Alexandri.
O stradă se numea Brutari. Cu siguranţă că pâinea şi vinul nu lipseau de pe masa bucureştenilor, în vremurile acelea. S-a dovedit că străduţei Brutari i s-a menit de către ursitoare un destin politic. De-a lungul vremii, s-a numit General Badoglio când era la putere Dreapta, Filimon Sârbu când au venit la putere comuniştii. Când s-au dus şi ei pe apa Sâmbetei, s-a nimerit un liberal să-şi aducă aminte că la numărul 14 a locuit doctorul Constantin Daniel, dintr-o familie cu simpatii ancestral-liberale. Era doctor psihiatru, dar era pasionat de orientalistică şi, până când murise, în 1984, tradusese sumedenie de texte din limbi orientale. Repede s-au făcut diligenţele necesare şi au apărut pe stradă plăcuţe cu numele
Strada Constantin Daniel
1917-1984
Orientalist.
Locuitorii străzii au oftat, şi-au schimbat buletinele şi au îndurat cu stoicism veşnicele confuzii cu strada Constantin Daniel Rosenthal, pictor, situată mai la nord, pe lângă televiziune. În sfârşit, când s-au dotat străzile cu plăcuţe noi, cu semicerc deasupra, ca la Paris, un funcţionar aiurit de la Primărie a comandat plăcuţe cu inscripţia
Strada Constantin Daniel
Pictor.
Doctorul s-a răsucit în mormânt, iar strada a rămas cu plăcuţe tărcate, una cu orientalist, vreo două cu pictor.
Pe-alături, strada Cometa
Pe-alături, strada Cometa a trecut şi ea prin avatarurile denumirilor. A chemat-o pe rând Lord Thomson, I.G. Duca, Bastiliei. De la o vreme, se numeşte Căderea Bastiliei.
Strada Sfântul Visarion a avut mai mult noroc; numele i-a rămas, dar, după cum bate vântul politicii, Sfântul ba dispare, ba reapare miraculos pe plăcuţe.
Toate străduţele
Toate străduţele acestea au plutit pe firul timpului cu linişte şi demnitate. Sunt mărginite de case solide, cele mai vechi doar cu parter, cele mai noi cu un singur etaj, rar cu două, cele mai multe construite cu îngrijire şi cu dragoste de frumos. Au locuit aici oameni de profesii diferite, de stări sociale diferite, dar formând o lume unitară, ghidată de legi care asigurau armonia micii şi marii societăţi. Erau ingineri, proprietari agricoli, artişti, funcţionari, prinţi, militari, artizani. Un microcosm. Cu chipuri tot atât de variate ca şi oamenii, casele cartierului formează un ansamblu de o uimitoare coerenţă, un portret al unor vremuri în care corectitudinea, eleganţa în maniere, simţul estetic dar şi simţul valorii, simţul ierarhiei, respectul, tihna erau valori primordiale ale societăţii şi preţuite aşa cum se cuvine. Casele şi terenurile şi-au schimbat uneori proprietarii, dar clădirile au dăinuit, înfruntând neclintite veacul. Iar locuitorii cartierului au fost neabătut oameni serioşi, cu familie şi, deseori, cu avere.
În piaţeta
În piaţeta de la intersecţia dintre străzile Povernei, Daniel şi Visarion, pe Povernei nr. 1-3, într-o casă construită în 1891 de arhitectul Wilhelm Bast, a trăit Teodor Rosetti-Soleşti, fratele Elenei Doamna, soţia lui Alexandru Ioan Cuza. Era căsătorit cu o fiinţă tot atât de aristocratică, Pulheria, mlădiţă a familiei Beldiman.

Pulcherie Rosetti-Soleşti
(fotografie obţinută prin amabilitatea Ruxandei Beldiman)

Casa lor, o mică minune bucureşteană, cu un aer nobil şi parcă puţin dispreţuitor, are acel decor caracteristic epocii, un soi de amestec de influenţe între care cel mai bine se simte neoclasicismul, ca un cocktail în care, peste gustul tuturor celorlalte ingrediente, domneşte aroma de ienupăr a ginului.


Înconjurată de horbota vegetală a gardului de simili-piatră, cu vrejuri şi frunze Art Nouveau, casa boierească s-a mai îmbogăţit în timp cu un alt corp de clădire, cu etaj, în 1928. Nu oricum. De clădire s-a ocupat Virginia Haret-Andreescu, prima femeie arhitect din România, nepoata pictorului Ion Andreescu şi soţia inginerului constructor Spiru Haret-Gold, nepotul marelui cărturar şi om politic Spiru Haret. A fost o arhitectă talentată, iar acest lucru se poate vedea şi în grija cu care a acordat volumetria şi decorul clădirii noi cu cele ale vechii case boiereşti. Mai apoi, casa veche a fost supraînălţată, devenind clădire de birouri. După război, pe case a pus gheara un "Sovrom" oarecare. Clădirile, după mai multe schimbări de proprietari, au trecut în proprietatea Institutului Proiect-Bucureşti. Deşi aflate pe Lista Monumentelor Istorice, acum au soarta tuturor caselor reprezentative din Bucureşti: sunt ameninţate, fie şi parţial, cu demolarea.
Vizavi
Vizavi, la adresa Povernei 2, se înalţă, în mijlocul unei defuncte grădini, casa generalului George Adrian, fost ministru liberal, căsătorit tot cu o doamnă de neam, Elena, născută Sturdza.

Este o casă tot atât de frumoasă ca şi vecina ei, şi nu e de mirare, dacă ne gândim că s-ar putea să fi fost construită de arhitectul Louis Blanc, autorul palatului Ministerului Agriculturii, al clădirii Facultăţii de Medicină, al reşedinţei monumentale H. Speyer şi al casei Take Ionescu. Ridicată înainte de 1889, dată la care a murit generalul Adrian, casa figurează, ca şi casa Rosetti Soleşti, pe planul Bucureştilor din 1911. Armonios desenată, ea îmbină fericit stilul academist, preponderent în epocă, cu trăsături ce anunţă stilul epocii următoare, cel neoromânesc. Stâlpii de lemn care susţin copertina de la intrare, ferestrele mari cu arc mâner de paner, cu ancadramente sculptate, coloanele cilindrice de piatră albă care subliniază rezalitul central dau edificiului individualitate.
Aflată de asemenea în proprietatea Institutului Proiect Bucureşti, casa generalului Adrian se pregăteşte şi ea, ca multe alte case istorice bucureştene, să lase locul unei hardughii „moderne”, care se va potrivi ca nuca în perete cu ambianţa cartierului.
Nu departe
Nu departe de piaţeta dintre cele trei străzi, pe strada Constantin Daniel, la numerele 14 şi 16, se află două case construite de doi ingineri constructori bucureşteni, inginerul Samuel Soru şi inginerul Victor Stăuceanu.


Ing. Samuel Soru Ing. Victor Stauceanu

Absolvenţi ai renumitei Şcoli Naţionale de Poduri şi Şosele din Bucureşti (Soru în 1896 şi Stăuceanu în 1897), cei doi ingineri erau amândoi masoni, şi şi-au arborat cu mândrie pe faţadă însemnele ordinului, precum şi iniţialele.


Casa S. Soru, 1914-1915 Casa V. Stăuceanu, 1908-1909

Aici se opresc asemănările. Casa Stăuceanu (nr. 16) a fost construită în 1908-1909, după desenele arhitectului Alexandre Clavel. Stilul ei eclectic asociază elemente gotice, neoromâneşti şi Art Nouveau, într-un amalgam care, deşi impunător, nu este întotdeauna plăcut vederii.



Casa Stăuceanu

Casa Soru (nr. 14) datează din 1914-1915; inginerul a fost propriul său arhitect şi antreprenor. Îmbrăcată în haină Art Déco, clădirea beneficiază de avantajele unei structuri în care s-a folosit betonul armat, inginerul Soru fiind un promotor al acestui material încă nou la începutul secolului XX. Interioarele sunt şi ele cât se poate de diferite: pe când la casa Stăuceanu întâlnim alături stucaturi rococo, capiteluri aurite, uşi cu motive neobrâncoveneşti, picturi murale de Cecilia Cuţescu-Storck şi un tavan pictat cu o dulceagă alegorie pastorală, la casa Soru interioarele, relaxat desenate, cu o nişă largă în holul principal de la fiecare nivel şi cu spaţii generoase, au un decor reţinut şi elegant, de sorginte Art Déco, armonizat cu decorul exterioarelor.
Ambele case sunt în stare bună, cu menţiunea că la nr. 16 s-au executat ample lucrări de restaurare şi de consolidare în anii ’90.
Printre foştii proprietari
Printre foştii proprietari ai caselor din cartier îl întâlnim pe Atanase (Tănase) Lipatti, tatăl pianistului Dinu Lipatti şi al diplomatului (devotat vederilor de stânga) Valentin Lipatti. Familia Lipatti a locuit întâi în Povernei 23, apoi în cunoscuta casă din bulevardul Lascăr Catargiu 12 colţ cu Visarion, ridicată în 1906 după planurile arhitectului Petre Antonescu, în stil Art Nouveau.


Bucureştenii sunt obişnuiţi cu priveliştea ciudată a acestei case, cu o proporţie stângace, care o face să arate ca un mic palat franţuzesc tăiat de la genunchi în jos.
Partea cu numere mari
Partea cu numere mari a străzii Vasile Alecsandri a fost, în vremea lui Carol I, fieful unei mici părţi a comunităţii nemţeşti din Bucureşti.



La numărul 16, azi Muzeul Storck, au locuit generaţii ale familiei Storck: sculptorul Frederic (Fritz) Storck, fiul sculptorului Karl Storck, a construit actuala casă împreună cu soţia lui, pictoriţa Cecilia Cuţescu-Storck. Casa a fost ridicată în 1914, după planurile arhitectului Alexandre Clavel. Stilul ei este romantic, aşa cum se cuvine unei case de artişti, amintind vechile case gotice germane. Pe faţada de un roşu adânc sunt încrustate reliefuri de piatră, sculptate de Fr. Storck. Fiica lui Frederic şi a Ceciliei, Cecilia, alintată Lita, ceramistă, a fost căsătorită cu fiul lui Jean Bart, pe numele lui adevărat Eugeniu Botez, autorul romanului Europolis. Clădirea muzeului se mai află încă în patrimoniul urmaşilor familiei. Din păcate, urmaşii familiei se mai află doar parţial în patrimoniul României.
Alături, la nr. 18, într-o fermecătoare casă romantică, a cărei arhitectură este marcată de Art Nouveau, cu interferenţe neoromâneşti, a locuit Eugeniu Buchman, secretarul particular al regelui Carol I.



În casa de pe colţul dintre strada Alecsandri şi strada Grigore Alexandrescu a locuit bijutierul curţii regale, Josef Resch.
Printre monumente
Printre monumentele istorice din strada Alecsandri se mai numără casa Dumitrescu, de la nr. 10, construită de Al. Dimitriu, autorul celor mai somptuoase acoperişuri decorative din capitală, pentru fiica şi ginerele său. Datând din 1929, clădirea în stil neoromânesc a fost ridicată după planurile arhitectului State Baloşin.



Casa Dumitrescu, la epoca de construcţie şi astăzi. Eficienţa şi-a spus cuvântul şi în acest caz: foişorul este acum spaţiu locuit, arcadele foişorului au căpătat ferestre (termopan, desigur), casa este locuită de mai multe familii

Tot în stil neoromânesc, dar de altă expresivitate, este clădirea de la numărul 20, a avocatului Octav Grigorescu. Autorul ei este arhitectul Statie Ciortan (c. 1920). Ca şi casa neoromânească de la nr. 10, şi aceasta a putut fi păstrată de urmaşii familiei, printre care îl găsim pe cunoscutul pictor Ioan Grigorescu.
Cu totul diferită, dar încadrându-se miraculos în peisajul străzii, casa de la nr. 5, construită în anii 1930 după desenele arhitectului Harry Stern , poartă pecetea stilului modern internaţional, modulat de sugestii Art Nouveau.



În interior, norocoşii cărora li se îngăduie să intre pe uşa cu ramă de fier care dă în stradă, pot admira balustrada Art Nouveau a unui balconaş care domină holul mare de la etajul I, sculptată într-o piatră de culoare caldă de sculptorul Borgo Prund. Tot el e autorul unui basorelief înfăţişând o mamă cu pruncul în braţe, montat pe peretele vestibulului. La fel ca şi străduţele din jur, întreaga stradă păstrează atmosfera de bogăţie neostentativă a primei jumătăţi a veacului XX, constituindu-se într-o mărturie a creşterii organice a civilizaţiei populaţiei bucureştene spre acel pisc care a justificat la un moment dat apelativul „Micul Paris” ce desemna oraşul Bucureşti.
Câţi mai citesc astăzi Alecu Russo?
Redus ca întindere, petecul de oraş format de cele câteva străduţe, enclavă de linişte într-un oraş în care se trăieşte la nivelul trepidant al zilelor noastre, este ameninţat din toate părţile de lăcomia şi lipsa de respect pentru istorie a aşa-zişilor afacerişti moderni.
Deja, au apărut ici colo binecunoscutele case goale, cu geamurile sparte, ca nişte ochi goi contemplând apropiata distrugere, lăsate de proprietari fără scrupule să se părăginească până la limita irecuperabilului, pentru ca, după demolarea lor, să se poată folosi terenul.



Ruinele casei Solacolu

Emblemă a unui viitor fără trecut şi fără identitate, în capătul dinspre bulevardul Catargiu al străzii Visarion, încântătoarea casă Solacolu, construită de arhitectul ID Berindey, îşi profilează dramatic ruinele pe blocul nou care se ridică pe locul unde, până acum câţiva ani, se afla casa scriitorului Alecu Russo.
La urma urmei, câţi mai citesc astăzi Alecu Russo?



Copyright Silvia Colfescu, 2011

6 comentarii:

andreea toma spunea...

Foarte interesant articolul acesta. Ma bucur sa gasesc astfel informatii despre imobile vechi, sa aflu macar o mica parte din povestea lor. Zona descrisa de dumneavoastra va constitui un obiectiv al plimbarilor mele in acest an. As vrea sa vad aceste case cu adevarat speciale.

silvia.colfescu spunea...

Multumesc. E un cartier minuscul, cateva strazi scurte, dar inca mai pastreaza (nu stiu cata vreme) atmosfera secolului trecut. A primei lui jumatati.

silvia.colfescu spunea...

Deja cartierul a fost spoliat de trei dintre podooabele lui: vila mai nouă din complexul arhitectural Rosetti-Soleşti (monument istoric clasat), din Povernei 1-3, vila generalului Adrian, Povernei 2, şi casa din Alecsandri 4, perfect păstrată - inclusiv gardul de origine, construită de inginerul cesare Fantolli acum 100 de ani.

simona_d spunea...

Complimente pt munca de inventaria, de a promova aceste cladiri in atentia publicului complet ignorant de existenta lor - Bucurestiul l-am vazut o data in viata, dar sunt convinsa are si locuri frumoase ca si cele ilustrate de tine, Silvia. Care din pacate vor disparea, sunteti prea putini cei care luati atitudine, alti au sensibilitatea si rationamentul anietat de injectiile zilnice de TV de speta joasa :(
Ce concluzie trag eu din blog-ul tau? Ca toate cladirile din 1800-1900 au fost ridicate de arhitecti si/sau proprietari cu nume strain, nici decum romanesc. Pe timpul ala romanii inca mai lancezeau in spiritul dulce-facnulism fanariot... In schimb cei ce le demoleaza acum sunt toti romani. Romani verzi, cum le place unor sa se autointituleze. Glorie poporului roman, va avea ceea ce merita!

silvia.colfescu spunea...

Într-adevăr, Simona, foarte mulți arhitecți cunoscuți înainte de 1900 sunt străini, dar proprietarii sunt aproape în totalitate români. Arhitecți români, chiar dacă au existat în acea epocă, nu prea sunt cunoscuți. După apariția Școlii Naționale de Arhitectură (1897), apoi Școală Superioară de Arhitectură (1904 cred) și a Școlii Naționale de Poduri și Șosele (echivalentul a ceea ce e azi Politehnica - Facultatea de Construcții) - foarte mulți români s-au făcut cunoscuți ca arhitecți de valoare. Și nu trebuie să uităm că marile monumente de arhitectură ale epocilor istorice precedente eu fost ridicate de necunoscuți arhitecți... români.

Archaeopteryx spunea...

Unul din cititorii lui Alecu Russo sunt eu. Am și postat cândva un citat din opera lui; scrie adânc :)

http://amintiri-din-cretacic.blogspot.ro/2014/03/despre-traducere.html