Primarul OPRESCU OPRIT din campania de adunare febrilă a MITEI

În sfârșit, ceea ce sperau bucureștenii de multă vreme (văzând cu moartea în suflet că, împotiva evidenței, primarul cu gura-pungă își face de cap în continuare nepedepsit) S-A ÎNTÂMPLAT!

http://www.mediafax.ro/social/sorin-oprescu-retinut-dna-luare-mita-dna-primarul-primit-25-000-euro-patru-denuntatori-oprescu-scos-catuse-maini-casa-ciolpani-edilul-ajuns-arestul-politiei-capitalei-foto-14701769/foto/#title

Primarul Oprescu a fost prins asupra faptului, luând o nenorocită de mită de 25 000 Euro.
Zic nenorocită, pentru că, de fapt, ce înseamnă această sumă (imensă pentru bucureșteanul de rând) pentru marii rechini care nu se uită decât la mite de sute de mii de Euro? Câtă lăcomie, nerușinare și certitudine a impunității îl pot mâna pe un om deja foarte bogat, încât să-l împiedice să fie măcar prudent și să nu se lăcomească la o sumă pentru el de nimic.

Ne întrebăm ce MITĂ a primit Oprescu ca să tergiverseze la nesfârșit îndeplinirea unei hotărâri definitive a Justiției, obligatorii pentru Primărie, aceea de a demola imediat blocul Cathedral Plaza, construit în batjocura legii, fără autorizațiile necesare? Blocul stă în picioare și azi, ca o sfidare pe față a legalității și a bunului simț.

Piața Universității înainte de "sistematizare" și acum, fotografii de Lazar Dinu

Câți bani au fost dați pentru ca Piața Universității, spațiu sacru de amintire pentru Bucureșteni, să se transforme într-un deșert de ciment populat de dughene? Amintirile noastre prin raiul dughenelor? O rușine pentru orașul a cărui memorie este sistematic ciuntită prin grija Primăriei Capitalei... și, cu siguranță, nu degeaba.

Un caz halucinant, despre care scriu (degeaba) de ani de zile pe blog și pe care l-am raportat (degeaba) la Primăria sectorului I este cel al demolării ilegale a vilei Gen. Adrian de pe Povernei 2, construită de Louis Blanc, afișându-se cu tupeu o autorizație obținută pentru Alecsandri 4, cu al cărui teren se învecinează spate-n spate. Numărul Povernei 2 A DISPĂRUT din planul cadastral al Primăriei !!!
http://silviacolfescu.blogspot.ro/2011/05/o-bijuterie-arhitecturala-fata-in-fata.html

Mă întreb CE MITĂ a plătit "investitorul" care construiește aici un bloc-mamut total impropriu pentru acest cartier rezidențial, pentru a fi ȘTERS UN NUMĂR DE STRADĂ dintr-un plan cadastral oficial, pe care figurează încă de la sfârșitul sec. XIX ???

Pe lângă străzile veșnic desfundate, clădirile oficiale de pe care curge veșnic tencuiala, drumul de centură în suferință, traficul auto care oscilează între delir și disperare, poluarea masivă, distrugerea sistematică a spațiilor verzi și a monumentelor istorice, murdăria omniprezentă, administrarea absolut dezastruoasă a orașului, lăsarea de izbeliște a clădirii monumentale a Primăriei construite de Petre Antonescu, pentru a se plăti o chirie fantasmagorică proprietarului (???) blocului închiriat în care se adăpostește de câțiva ani Primăria Capitalei, ce să mai vorbim despre promisiunile făcute de primar în campania electorală și care s-au dovedit a fi crunte bătăi de joc și minciuni?
Iată câteva din cele 100 citate de Nicușor Dan:

• Refacerea centurii verzi a Bucureştiului.

• Demararea unui program de înfiinţare de noi parcuri.

• Dezvoltarea, în parteneriat cu primăriile de sector, a unui plan de construire de locuinţe sociale în funcţie de nevoile reale ale populaţiei.

• Inventarierea, vaccinarea şi marcarea prin microcipuri a tuturor câinilor comunitari pentru a putea realiza localizarea acestora.

• Consultarea comunităţilor religioase cu privire la proiectele de infrastructura şi edilitare din vecinatatea lăcaşurilor de cult.

• Comisia Tehnică de Urbanism şi Amenajarea Teritoriului va conţine specialişti în antropologie, sociologie, inginerie, economie urbană, dreptul urbanismului, un reprezentant al societaţii civile şi va funcţiona după un nou regulament.

Nu îmi place să mă bucur de nenorocirea cuiva, dar recunosc că nu m-a deranjat corul bicicliștilor adunați azi pe treptele Primăriei Capitalei, care i-au cântat primarului "Mulți ani primească!".

Să-i ajute Dumnezeu să-și vadă urarea împlinită!

Urbanismul prin nimicire - problema se adâncește

Acum trei ani, alarmată de dezastrul demolărilor din oraș, postam pe acest blog articolul de mai jos, trăgând un semnal de alarmă asupra primejdiei ca orașul nostru să-și piardă identitatea. Nu numai că nu s-a sinchisit nimeni, dar demolările au continuat în ritm accelerat. Azi am trecut pe lângă casa Spiru Haret (str. Gh. Manu 7), din care nu a mai rămas decât o bucată de zid, și pe lângă splendida vilă Patzelt-Benisch (str. Christian Tell), casă în care a locuit și arh. Doneaud, rudă cu proprietarii: din minunea arhitectonică de secol XIX a mai rămas doar o parte din fațadă. Mai postez o dată articolul, poate-l vede cineva... Hei! E cineva acolo ???

Bucureşti a ajuns în sfârşit, cu 40 de ani întârziere, la ora urbanismului prin nimicire. Nenumărate monumente istorice – sau simple clădiri frumoase, integrate armonios în peisajul urban înconjurător, au fost sacrificate fără remuşcări, în dorinţa de a face loc unor construcţii moderne, banale, disproporţionate, adevărate insulte aduse tramei urbane.

Cathedral Plaza - exemplu flagrant de disproporţie

Urbanismul prin nimicire a fost modern in Europa prin anii '70. Atunci s-au distrus in capitalele europene multe monumente istorice („păduchelniţe” sau „magherniţe”, cum le spun la noi detractorii zestrei istorice a oraşelor) si au fost înlocuite cu blocuri moderne (moderne atunci).

Norrmalm. Piaţa Sergels Torg, înconjurată de blocuri noi

Bunăoară, în Stockholm s-a ras cartierul istoric Norrmalm şi s-au construit clădiri moderne în loc.

Autorităţile se pregăteau să distrugă şi inima istorică a oraşului, insuliţa Gamla Stan, cu casele de pe ea. Străzi înguste, şerpuite, „magherniţe” din secolele XVII-XIX, în stare deosebit de proastă, practic aproape ruinate.

Ulicioara Prastgatan din Gamla Stan

În ultimul moment, s-a luat hotărârea să se renunţe la demolare şi să se restaureze vechile clădiri.

Gamla Stan. Portal

Astăzi, Gamla Stan este documentul de nobleţe al Stockholm-ului, o fermecătoare enclavă istorică în marele oraş modern: ACESTA - şi nu alt cartier al oraşului - atrage anual milioane de turişti şi este unul dintre cele mai puternice simboluri ale capitalei Suediei.

Acum, suedezii regretă amarnic că au distrus o parte importantă a patrimoniului istoric al oraşului.

Dar e prea târziu.

Cazul turnului Maine-Montparnasse din Paris este tot atât de grăitor.

Parizienii s-au lăsat şi ei duşi de valul modei anilor ’70. Construit între 1969-1972 (arh. Eugène Beaudouin, Urbain Cassan şi Louis Hoym de Marien), turnul înalt de 231 de metri arată ca un OZN căzut în mijlocul Parisului tradiţional. O glumă care mai circulă şi astăzi spune că din turn se vede cea mai frumoasă privelişte a Parisului: pentru că este singurul loc din care nu se vede... turnul. După construirea turnului, vederea edificiului monstruos, care reduce la insignifianţă clădirile din jur, i-a răcorit pe francezi. Doi ani după încheierea lucrărilor, parizienii au decis să se interzică în viitor construirea clădirilor înalte în perimetrul oraşului. Ca atare, clădirile înalte au fost masate în cartierul La Defense, în marginea Parisului, unde nu numai că nu deranjează pe nimeni, ci adaugă un plus de farmec întregului oraş.

Din păcate, înainte de interzicerea acestui tip de construcţii în inima oraşului, arhitecţii Richard Rogers şi Renzo Piano au câştigat în 1971 concursul instituit pentru proiectarea unei noi clădiri pentru muzeul artei moderne.

Centrul Pompidou-Beaubourg se ridică între 1972-1976, înzestrând Parisul cu o altă prezenţă marţiană căzută printre clădirile istorice.

Lângă imensa clădire, fântâna Stravinski, cu figuri abstracte datorate sculptorilor Jean Tinguely şi Nicki de Saint-Phalle, se profilează bizar pe fondul bisericii gotice Saint-Merri, de-alături, desăvârşind impresia de corp străin pe care o dă Centrul Pompidou.

Din 10 parizieni cu care am discutat, 9 detestă turnul Montparnasse şi găsesc criticabilă ideea inserării arhitecturii centrului Pompidou în ambientul arhitectural tradiţional al Parisului.

Dar e prea târziu.

Sunt multe exemple de oraşe mari, moderne, europene (şi americane de altfel) care-şi respectă istoria şi îşi păstrează cartierele istorice.

De pildă, ce poate fi mai "păduchelniţă" decât Zlata Ulicka din Hrad-ul Pragăi? Nişte nenorocite de cocioabe, vechi de sute de ani! De ce nu le-or fi ras cehii, să facă nişte blocuri sănătoase de sticlă în locul lor? Le-au lăsat acolo, le-au restaurat şi le îngrijesc cu sfinţenie. Iar cine vine la Praga, se duce neapărat să vadă Hradul şi Zlata Ulicka.

Polonezii au reconstruit integral centrul bombardat al Varşoviei. Adică au refăcut „magherniţele”.

Amsterdam, Bruxelles, Viena, oraşele germane care au scăpat de bombardament, toate oraşele şi orăşelele italiene etc. etc. îşi apără şi îşi îngrijesc clădirile istorice, fie ele şi din cele mai modeste.

De ce?

Pentru că un oraş european, prin excelenţă un oraş vechi, are nevoie de aceste „documente” construite, care îi conferă identitatea inconfundabilă, îi atestă vechimea, unicitatea.

Altfel, am ajunge cu toţii să trăim în copii palide şi neinteresante ale... Dubai-ului.

În cel mai bun caz.

PS Într-un comentariu interesant, vag acuzator, o persoană care semnează doar "Popescu" mă întreabă dacă, admirând Varşovia, dau de înţeles că trebuie să admirăm un fals. Îmi pare rău că am dat o impresie greşită: nu cred că admirăm un fals, ci o reconstituire; şi admirăm devotamentul locuitorilor Varşoviei faţă de istoria oraşului lor. De altfel, soluţia excepţională a reconstituirii monumentelor distruse de război a mai fost adoptată, cel mai cunoscut caz fiind cel al oraşului Dresda, care a refăcut după război palatele de pe malul Elbei. Ultimul monument reclădit (inaugurat în 2005) a fost biserica Frauenkirche, păstrată de la bombardarea Dresdei până în anii 2000 sub formă de grămadă de pietre.

Biserica a fost reconstruită, folosindu-se, acolo unde s-a putut, părţile rămase, aşa cum se poate vedea în fotografia de mai sus. Este greu să nu admiri efortul germanilor de a reconstrui acest monument. Este greu să nu înţelegi sentimentele care i-au împins să facă acest (costisitor) gest, în loc să construiască pe acel loc nişte blocuri eficiente economic. Şi este greu / nedrept să numeşti Frauenkirche un fals.

De altfel, doamna?/domnul? Popescu "poate fi de acord" că "unele" demolări pot fi dezastruoase. În situaţia Bucureştilor, în care demolările se înmulţesc ca ciupercile, problema nu se mai reduce la "unele". Întrebăm şi noi: câte?

De ce o să-l votez pe Nicuşor Dan

Nicuşor Dan şi Roxana Wring în dimineaţa demolării Rosetti-Soleşti

L-am văzut pe Nicuşor Dan de câteva ori în viaţă.

Ştiu, aşa cum probabil ştim toţi, din media şi dintr-o comunicare pe care am audiat-o la un simpozion, că datorită eforturilor Asociaţiei Salvaţi Bucureştiul s-au făcut câţiva paşi în direcţia respectării patrimoniului bucureştean, a dreptului de decizie al locuitorilor Capitalei în privinţa păstrării monumentelor oraşului. Două precizări: 1. pe câte ştiu, eforturile despre care vorbesc s-au făcut prin voluntariat, şi 2. Salvaţi Bucureştiul nu are interese imobiliare, aşa cum insinua primarul demolator al Capitalei.

Nicuşor Dan mi-a câştigat respectul venind într-o dimineaţă să se împotrivească (zadarnic) la demolarea abuzivă a câtorva dintre clădirile-monument istoric Rosetti-Soleşti din Povernei 1-3. Eram atât de puţini, demersul era atât de vizibil sortit eşecului, forţele care ni se opuneau erau atât de puternice, încât aş fi înţeles dacă nu ar fi venit. A venit totuşi.

Nu mi-e simpatic, nu mi-e antipatic. Dar cred că, aşa cum spune, nu delirează, nu aruncă bani, ştie urbanism şi e onest. Pe deasupra, mi se pare şi sincer. Afirmaţiile lui sunt sprijinite de tot ce am aflat despre el până acum, atât din partea celor care-l susţin, cât şi din partea detractorilor lui.

Vechea clădire a ziarului Universul, în paragină

Cred că Bucureştii au nevoie de un asemenea primar. Oraşul nostru e într-o primejdie de moarte. Primejdia de a-şi pierde identitatea, istoria, rădăcinile, însăşi fiinţa.

Cred că, ajuns primar, Nicuşor Dan ar asana, în măsura posibilului, corupţia care roade instituţiile statului create întru apărarea patrimoniului istoric. Poate că ar pune o stavilă dezordinii urbanistice din Bucureştii ultimilor ani, uluitoarei lăcomii a cărei dezlănţuire a dus la distrugeri iremediabile ale comorilor istorice ale oraşului.

Monument istoric pe strada Franceză

Sunt totuşi mari şanse să nu fie ales. Sunt prea puţini bucureşteni cu dragoste faţă de oraşul lor şi prea multă gloată căreia nu-i pasă de el. Nu cred că Nicuşor Dan are banii, reţeaua de relaţii şi complicităţi a adversarilor lui.

Dar cred că reprezintă, în acest moment, o speranţă viabilă de salvare a oraşului.

De aceea, pur şi simplu, o să-l votez.

"Magherniţe" istorice care otrăvesc zilele „investitorilor imobiliari”: generalul Magheru, generalii Tell, Lascăr Catargiu etc., etc.

Azi, despre generalii Tell

În inima Capitalei, o străduţă cotită, care face legătura între prelungirea bulevardului Dacia şi strada Biserica Amzei, poartă numele generalului Christian Tell (1808-1884). Altă mărturie a recunoştinţei nepieritoare pe care naţia română, prin mijlocirea nobililor săi edili, o arată eroilor neamului.

O biografie a generalului Christian Tell este lesne de găsit, aşa că ne vom mărgini a spune aici că generalul a jucat un rol important în Revoluţia de la 1848, în compania prietenilor săi Ion Ghica, Nicolae Bălcescu, Ion Heliade-Rădulescu, Nicolae Golescu, C.A. Rosetti, generalul Magheru etc. etc.

A fost ministru de război atât după vremelnica izbândă a Revoluţiei cât şi pe vremea lui Al. I. Cuza (când a fost şi ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice), şi un susţinător fervent al Unirii Principatelor.

Fiul lui, Alexandru (1846-1925), a fost de asemenea general al armatei române; a luptat în Războiul de Independenţă în 1877, câştigând medalia de aur Virtutea Militară. Tatăl şi fiul, cunoscuţi pentru vitejia şi tăria lor de caracter, au fost supranumiţi „generalii de bronz”.

În amintirea generalului tată, numele său a fost acordat străzii Luminii, pe care se afla locuinţa generalului fiu. Pe planul Bucureştilor de la 1911 se poate vedea localizarea acestei case. Din păcate, aşa cum s-a dovedit deja în numeroase împrejurări, recunoştinţa românului are picioare scurte, aşa că locuinţa cu pricina a fost dărâmată în vremea comunismului biruitor, iar pe locul ei s-a înălţat un bloc.

Deşi în continuarea blocului de deasupra casei generalului Tell, spre colţul cu Dacia, s-a construit un front de alte blocuri, au dăinuit pe stradă şi în intrarea Christian Tell câteva case care păstrează atmosfera elegantă a Bucureştilor vechi.

Strada nu a rezistat în întregime în timp, fiind ciuntită prin deschiderea prelungirii bulevardului Dacia, practicată pe vremea lui Ceauşescu, dar, în linii mari, numerotarea este asemănătoare cu cea din planul de la 1911.

Singurul monument istoric clasat este la nr. 9, pe colţ, cu faţada principală situată pe strada Biserica Amzei (fostă Lascăr Catargiu). Este casa generalului Teodorescu (1898), mai apoi a Mariei general Dimitrescu, n. Mihăescu (celebră în Bucureşti sub numele de „Miţa Biciclista”).

Casa, construită înainte de 1898, a fost remaniată în 1910 de arhitectul N. Mihăescu, într-un stil neobaroc cu apăsate tonuri de Art Nouveau, ornamentat din belşug, se pare după gustul originalei sale proprietare.

Tradiţia spune că amarnica femeie i-ar fi arătat arhitectului o fotografie a unei clădiri din Paris şi i-ar fi poruncit să-i construiască o casă întru totul asemănătoare. O adevărată bombonieră, casa este din păcate într-o stare proastă de conservare, deşi a beneficiat de o restaurare în 1985.

Vizavi, făcând astăzi parte din sediul Ambasadei franceze, se află casa lui Iancu şi a Irinei Marghiloman, născută Izvoranu, bogaţii părinţi ai omului politic Alexandru Marghiloman, fost ministru al Justiţiei, al Lucrărilor Publice şi al Afacerilor Externe, preşedinte al Partidului Conservator.

Construită în stil neoclasic în 1873 de arhitectul Carol Benisch, care a avut o prezenţă marcantă în cartier, casei i se aduc în 1894 adăugiri şi modificări exterioare şi interioare, datorate arhitectului Paul Gottereau.

Pe faţada dinspre curte se păstrează monograma Irinei Marghiloman, care figurează în acte ca proprietăreasă a casei, după tradiţia des întâlnită în acea vreme, care cerea ca proprietatea casei să revină femeii.

Clădirea consulatului Franţei, în spate, spre intrarea Christian Tell, a fost construită în 1935, după planurile arhitectei Henrietta Delavrancea-Gibory.

Pornind din strada biserica Amzei spre bulevardul Dacia, lăsăm pe mâna stângă, la nr. 11, o casă de la începutul secolului XX, cu un ciudat bovindou pătrăţos, sprijinit pe console geometrizante, apoi, la nr. 13, o casă minuţios restaurată, datând cu siguranţă din perioada interbelică şi construită în acel stil pretenţios şi heteroclit care era cunoscut în epocă sub numele de „florentin”. O plăcuţă ne informează că arhitectul clădirii a fost S.S. Nicolau. Gura lumii ne informează că proprietarul casei ar fi norocosul nepot al celebrei mătuşi Tamara.

Oarecum vizavi, la nr. 10, Biblioteca Metropolitană, filiala Ion Creangă, e găzduită în fostele case D. Apostolu, de la sfârşitul secolului XIX, de stil academist, preponderent neoclasic.

Urmează alte case care ilustrează stilurile prezente la sfârşitul secolului XIX şi în prima jumătate a secolului XX. La nr. 19, o casă academistă de sfârşit de secol XIX, cumplit mutilată de termopane de început de secol XXI. La nr. 21, casa I. Slăteanu, construită înainte de 1898 în stil academist cu rapeluri neobaroce.

În sfârşit, ascunsă într-o vegetaţie dezlănţuită, printre copaci urbani, dintre care nu lipseşte omniprezentul oţetar, şi protejată de gardul de origine, agrementat cu o sinistră „cuşcă” de portar, frumoasa casă Alex. Costescu, ridicată în 1911 de arhitectul Paul Smărăndescu, în stil neoromânesc, cu ecouri neoclasice în decorul faţadei.

Într-un articol pe care l-am semnalat acum aproape o lună, Observatorul Urban anunţa că o parte din strada Christian Tell este ameninţată de unul dintre deja trist-celebrele PUZ-uri (Planuri Urbanistice Zonale), care prevede dispariţia unora dintre frumoasele case de epocă păstrate pe această stradă. Casele în primejdie se află la numerele 16-31.

Despre ele, mâine.

Copyright Silvia Colfescu, 2011

O bijuterie arhitecturală faţă în faţă cu demenţa instituţionalizată

Că trăim vremuri de demenţă instituţionalizată nu mai este un secret pentru nimeni. Demenţa instituţionalizată este aceea care face ca autorităţile obligate prin însăşi definiţia lor să apere bogăţiile oraşului, adică în primul rând patrimoniul lui istoric şi arhitectural, să lase, din nepăsare sau din alte motive şi mai rele, ca indivizi fără ruşine şi de o lăcomie paranoică să devasteze monumentele oraşului.

Astfel am ajuns să vedem că se distrug vestigiile Academiei Domneşti de la Sf. Sava, vestigii care în orice altă ţară a Europei ar fi fost valorificate şi ar fi devenit o podoabă a oraşului şi o dovadă a unei istorii comparabile cu aceea a altor capitale europene, a respectabilităţii unei comunităţi orăşeneşti ce ar trebui să fie mândră de o istorie seculară.

Astăzi, o altă nemernicie spoliază oraşul de una dintre bijuteriile lui arhitecturale, în nepăsarea edililor şi a cetăţenilor Bucureştilor.

Cum s-a ajuns ca una dintre cele mai frumoase case din cartierul Povernei-Căderea Bastiliei să fie demolată fără nici o jenă, fără nici un respect pentru patrimoniul naţional şi, nu în ultimul rând, pentru înfăţişarea cartierului?

Foarte simplu. Prin înşelătorie. Pe faţă.

Casa din Povernei 2

Casa din Povernei 2, cap de perspectivă pentru strada Visarion, integrată armonios în arhitectura cartierului, a dăinuit până astăzi 9 mai 2011.

Ea a fost construită, între 1885-1889, de generalul George Adrian (1821-1889); proprietatea era înscrisă pe numele soţiei sale, Elena Adrian, născută Sturdza. Casa figurează, cu exact planul care s-a păstrat până astăzi, pe planul Bucureştilor de la 1911. Deşi nu s-a găsit (încă) autorizaţia de construire, se ştie că edificiul figurează pe o listă de pe la 1900 a caselor construite de arhitectul Louis Pierre Blanc (arhitectul clădirilor Ministerului Agriculturii, Facultăţii de Medicină, casei H. Speyer şi al casei Take Ionescu etc.).

Clădirea prezintă o importanţă cu totul deosebită din punctul de vedere al istoriei arhitecturii Capitalei, fiind una dintre rarele case bucureştene păstrate din perioada de trecere de la stilul academist, caracteristic celei de a doua jumătăţi a sec. XIX, la stilul naţional al perioadei următoare, cunoscut şi sub numele de stil neo-românesc şi ilustrat cu precădere de arhitecţii Ion Mincu, P. Smărăndescu, State Baloşin, Arghir Culina etc. Arhitectul Louis Blanc a mai construit numai una sau două case în stil naţional.

Adresa casei

Adresa casei a fost dintotdeauna Povernei 2. Inclusiv în tot timpul în care a aparţinut Institutului Proiect-Bucureşti. Inclusiv când acest institut a vândut o mare parte a patrimoniului său unui investitor străin şi după ce s-a mutat la o adresă pe care o indică pe toate clădirile sale.

Pentru că, pentru un investitor străin, e o afacere să intri în cârdăşie cu bogatul institut. Acesta era proprietarul casei de pe Povernei 2, al complexului de clădiri de vizavi, pe Povernei 1-3, şi al clădirilor de pe Alecsandri 4, care înglobează fostul nr. 2 de pe Alecsandri, o clădire în stil neoromânesc construită în 1911 de arhitectul inginer Cesare Fantolli.

Investitorul străin

Investitorul străin şi-a început activitatea în cadrul colaborării cu distinsul institut de arhitecţi dărâmând clădirea Centralei Uzinelor Domeniile Reşiţa, de pe Str. V. Alecsandri 4, după 1949 sediu al Institutului Proiect-Bucureşti, o clădire imensă, făcută să dureze secole, a cărei demolare a torturat întregul cartier timp de o lună în vara anului 2009, iscând valuri de praf de ciment întrutotul asemenea valurilor de cenuşă consecutive erupţiei unui vulcan.

A urmat o lungă pauză

A urmat o lungă pauză. Cartierul s-a mai liniştit. În sfârşit, în primăvara aceasta, a început o devastare metodică, pe înfundate, în interiorul casei Adrian. Cum exteriorul a rămas neatins, nimeni nu avea dreptul să protesteze împotriva unor eventuale reamenajări decise de proprietar în interiorul clădirii lui. Întrebările adresate de fundaţia Pro do mo autorităţilor au rămas fără răspuns. S-a pretextat că s-a eliberat o autorizaţie de demolare pentru … Constantin Daniel 11, blocul de alături de casa Adrian, care nici măcar nu figurează pe aceeaşi stradă. Toată lumea s-a gândit că Proiect-Bucureşti a cumpărat acest bloc, fără o calitate arhitecturală deosebită, şi vrea să renunţe la el. Lumea n-a protestat.

Până ieri.

Până ieri. Ieri, casa Adrian a fost învelită în văluri funebre.

Azi, o jumătate din ea a fost deja demolată.

S-a aflat că la baza acestui vandalism stă o şmecherie. Dâmboviţeană, desigur, în combinaţie cu şmecheria mult mai veche, moştenită de la vechii greci. Nu degeaba s-a păstrat dictonul Timeo Danaos et dona ferentes. Mă tem de greci şi când îmi fac daruri.

Şi anume: prin cine ştie ce întâmplare, pe planurile primăriei nu este înscris numărul casei. Deşi pe stâlpul de poartă scrie pe o plăcuţă de bronz Povernei 2. Şi atunci, profitând de faptul că terenul casei Adrian e învecinat spate în spate cu terenul Domeniilor Reşiţa din Alecsandri 4, proprietarii au pretins că acea casă se află pe Alecsandri 4. Deşi pe poartă scrie Povernei 2 şi casa, cu faţada stradală fără nici o legătură cu strada Vasile Alecsandri, este prima casă cu număr par de pe Povernei, între Povernei 4 (un mic bloc) şi Constantin Daniel 11 (alt mic bloc).

Aşa că proprietarii au pus pe gard un vechi panou rămas de la demolarea din Alecsandri 4, cu un număr de autorizaţie care probabil li s-a acordat pentru acea adresă, şi au purces la demolare.

Pe gardul casei, pe stâlpul de poartă stă plăcuţa de stradă pe care scrie Povernei 2. Alături, pe gard, a fost montat un vechi panou pe care scrie că proprietarii au autorizaţie de demolare pentru Alecsandri 4.

De ce oare îmi vine în minte că adeseori nesimţirea face casă bună cu prostia?

Azi

Azi, în faţa bijuteriei arhitecturale pe jumătate distruse, au început să se neliniştească locuitorii cartierului, televiziunea, ziarele. Ca şi în cazul celorlalte distrugeri, autorităţile vor ridica din umeri, complice cu vandalii. Cartierul va fi iremediabil pocit de un mamut de şase etaje, în care vor coexista hotel, magazine, garaje, cine mai ştie ce. Pe străduţele înguste, pe care şi aşa nu mai încap automobilele proprietarilor din cartier, se va instaura coşmarul absolut al circulaţiei spre acest mare imobil, potrivit ca nuca în perete cu casele P sau P+1, maximum P+2 care mărginesc străduţele.

În nesimţirea edililor şi a locuitorilor, oraşul este chelit sistematic de valorile lui istorice şi arhitecturale.

Edilii vor ridica din umeri.

Cui îi pasă de calitatea vieţii în Bucureşti?

Pe cine deranjează o pierdere imensă şi iremediabilă din tezaurul istoric al oraşului, dacă ea se însoţeşte de un câştig corespunzător în buzunarele cui se cuvine?

Copyright Silvia Colfescu, 2011