Premiul Nobel, omul de pe stradă și Generalul Store

Nu sunt fanul nimănui. Am un bun-simț invincibil (handicapant uneori), care mă împiedică să mă dedau acelei idolatrizări fără care nu ar exista fani.

Acestea fiind zise, mă simt liberă să mărturisesc că apreciez judecata rece a doamnei Mungiu-Pippidi. Articolele domniei-sale, publicate sub titlul uneia dintre obsesiile noastre: De ce nu iau românii Premiul Nobel, mi se par o lectură instructivă. Indispensabilă pentru cei care nu au destule informații, destulă instrucție, suficientă viziune și suficient timp ca să-și facă singuri o idee coerentă despre ce se întâmplă cu noi, cu țara noastră.

Pentru că doamna Mungiu Pippidi are informația, instrucția și viziunea care o îndreptățesc să facă o analiză pertinentă a situației noastre. Și mai are și puterea de sinteză.

Nu spun că ar trebui să le citim cu toții. Multă lume trăiește mulțumită, la adăpost de demonul curiozității și al analizei.

Spun numai că, dacă nu ne informăm, dacă nu avem suficientă educație și cultură, dacă nu avem gustul pentru asta, dacă, la urma urmei, nu avem destulă minte, ar trebui să... ne ținem gura.

Aici e hiba.

Românul nu și-ar ține gura nici mort. El are întotdeauna ceva de zis despre orice. Indiferent dacă știe sau nu despre ce e vorba, el are o părere. Și o clamează.

Are dreptul. Pentru că el este atotștiutor, infailibil, autoritar, hiperpatriot, onest și cinstit totodată – ca tot omul care nu știe ce-i pleonasmul.

„Ăilanți” sunt Hoții! Hoții! Hoții!

Îmi aduc aminte că, în glorioșii ani ’90, un domn Gaiță, care lucra la o televiziune „liberă”, avea o emisiune genială: umbla prin oraș și-l întreba câte ceva pe omul de pe stradă, ceva anodin de obicei, dar care avea unele vagi tangențe cu cultura generală. Răspunsurile pe care le primea erau antologice.

Odată, profitând de faptul că pe un mic patron îl pălise brusc anglomania și-și botezase dugheana „General Store”, Gaiță l-a întrebat pe un trecător ce părere are despre firma omului.

Cu superbie, individul s-a lansat într-o diatribă:

– Îl știu eu pe generalul ăsta Store, un securist! Toți securiștii s-au făcut patroni! Etc.

În zilele noastre ar fi urmat „Hoții! Hoții! Hoții!”

  

Ăsta e românul nostru. Le știe pe toate.

Iar dacă nu-i place părerea altcuiva, mai ales părerea cuiva avizat, trece la insulte, nici măcar legate de ideile care-l deranjează, ci, de obicei, referitoare la defectele fizice ale interlocutorului, cuvinte grobiene, înjurături de ultima speță. Cum spune dânsul (mă refer la românul generic), „nu are gura cusută”.

Lupta politică în accepția ... omului de pe stradă

Aceste gânduri mi-au fost inspirate de un comentariu pe FB la o afirmație a doamnei Mungiu-Pippidi. Afirmația doamnei nu contează, nu despre ea vreau să vorbesc. Iar comentariul (josnic) nu-l voi reproduce aici, din respect pentru domnia sa.

Dar voi reproduce spre exemplificare un comentariu (extrem) la un articol din Libertatea, pe care un prieten, uluit, mi l-a semnalat. 

Îl citez exact, cu scuzele de rigoare:

Andrei Aurel Ionel · Bumbesti, Gorj, Romania

fai strambo! nu tin cu becali dar cine pizda matii esti tu sa te iei de familia omului jigodie?

E drept că și articolul se preta la comentariile românului neaoș, începând cu titlul: Politiciana cu sânii cei mai mari îl acuză pe Gigi Becali de discriminare sexuală.

O populație întreagă citește Libertatea (în rarele cazuri când citește ceva). Și mulți, enorm de mulți concetățeni de-ai noștri gândesc exact ca domnul din Bumbești.

Grobianismul s-a instalat confortabil în viața noastră publică, trădând lipsa quasi-generală de cultură și de respect pentru valorile adevărate, ca un cancer care ne roade la rădăcină devenirea. 

Ei, vezi?

Uite de asta nu iau românii Premiul Nobel!

Copyright Silvia Colfescu 2013