Killing time: cum să omori timpul într-o seară la cinematograf în București

Bucureștenii care au avut curaj, aseară, să lase sofaua din fața televizorului pentru un drum până la Cinema Pro, s-au putut delecta (dacă au avut invitație) cu ultimul film al lui Florin Piersic jr., Killing Time, cu Florin Piersic jr., Cristian Ioan Gutău și Florin Zamfirescu. 

Cristian Ioan Gutău

Uimitor, judecând după vidul ce domnește în rarele săli de cinematograf din București, destui locuitori ai orașului s-au ostenit să bată drumul până la cinematograf (situat de altfel central, lângă Universitate, pe str. Ion Ghica 3).

Killing time… un titlu cu rezonanțe biblice, foarte îndrăgit de diverși creatori, dacă ne gândim că s-au mai făcut cel puțin patru filme numite astfel, ca să nu mai vorbim de cele peste 10 cărți, nenumărate cântece și chiar un joc video.

Florin Piersic jr. e la al treilea film de autor; aventura punerii în scenă a urmat unei cariere de actor, alegere explicabilă de altfel și prin datele lui de familie.

Filmul, cu cadre nete, foarte îngrijite, cu o coloristică expresivă, apropiată de sobrietatea alb-negrului, are o tramă simplă. Doi asasini plătiți petrec lungi ore într-un apartament, în așteptarea victimei. Discuția lor evoluează / involuează de la simpla trăncăneală, într-un fel amuzantă, între doi marginali la un crescendo de amenințări, încununate cu uciderea (și aceasta comandată) a unuia dintre ei, agrementată dramatic și sângeros cu niscaiva victime colaterale.

Cum scenariile se scriu pentru a se istorisi povești (mai mult sau mai puțin captivante), spectatorilor li se aștern în față cele două personalități complet diferite ale protagoniștilor, bun prilej de incursiune în nimicnicia umană. Egal abjecți, deși în nuanțe diferite, cei doi anti-eroi își alienează în final simpatia spectatorului.

Surpriza serii a constituit-o prestația actoricească a lui Cristian Ioan Gutău, interpretul unuia dintre cele două personaje principale: de la postura vag-retardatului simpatic de mahala, la dimensiunea înfricoșătoare a asasinului cu desăvârșire lipsit de umanitate, el pășește instinctiv pe drumul coerenței, construind fără efort un personaj credibil. Jocul lui de o naturalețe covârșitoare a dominat cu autoritate filmul, lăsând în umbră chiar și scurta, dar impresionanta apariție a lui Florin Zamfirescu, unul dintre marii actori ai momentului.

Florin Zamfirescu

Cadre cu compoziție rafinată, aproape abstractă, urmărite de cameră din unghiuri uneori repetitiv estetizante, un dialog inundat de cuvintele groase care se preling astăzi din periferii spre regiunile mai selecte ale centrului, mânjindu-l cu zeama cleioasă a trivialității, iată un cocktail ce va putea asigura, probabil, succesul filmului. Poate că aceste excrescențe verbale (la care o parte a publicului râde inocent, cu gura la urechi) au contribuit la categorisirea filmului drept „o comedie”, fie ea chiar și neagră. La o receptare mai profundă a mesajului, substratul tragic al existenței unei astfel de lumi îi anihilează în mare măsură valențele comice. 
Dorita înrudire cu complexitatea și cu vibrația operei lui Tarantino mi se pare, pentru moment, rămasă la nivelul idealului.

Destule lungimi (cred că filmul ar câștiga în dinamism dacă ar fi scurtat în mod înțelept cu vreun sfert de oră).  

Echipa filmului a fost prezentată la sfârșit publicului: un grup simpatic de tineri, îmbrăcați în uniforma cool a Bucureștilor zilelor noastre, blue jeans zdrențuiți, pulovere și jachete de piele. Inevitabil îți vine în minte o fotografie cu un grup de vedete la premiera unui alt „Killing”, la Festivalul de la Cannes… 

Alte locuri. Alte vedete. Alte obiceiuri. 

Vedete la premiera mondială a filmului Killing Them Softly, la Festivalul de la Cannes

Una peste alta, cinefilii ar trebui să se deranjeze să vadă la sală acest film.

Ceilalți îl vor vedea cu siguranță ceva mai târziu, la HBO.

Killing Time (2012)

Scenariul și regia: Florin Piersic Jr.

Distribuția: Florin Piersic Jr., Cristian Ioan Gutău, Florin Zamfirescu, Daniel Popa, Olimpia Melinte
Producători: Andrei Creţulescu, Dan Burlac, Florin Piersic Jr.

Producție: Kinosseur & Elefant Film

Umor dâmbovițean

Unii proprietari de monumente istorice, în dorința de a-i proteja pe concitadini, pun avertismentele tradiționale de pericol, care nu mai emoționează pe nimeni (dar nu le trece prin cap că, dacă ești proprietar pe cogeamite palat în buricul târgului, ai avea obligația măcar să repari tencuiala!).

Bucureșteanul, fire solară, nu se sinchisește de amenințări. De obicei trece cu cornul în pământ pe lângă ele.
Ba chiar am văzut mașini parcate drept sub zidul ruinat al casei Solacolu din Visarion 8, fără să-l muncească pe vreun șofer grija că zidul s-ar putea prăbuși în orice moment.

Cei mai simpatici sunt bucureștenii chinuiți de simțul umorului.
Mai ales dacă le-a dat Dumnezeu și un instrument de scris corespunzător...
Așa încât

CIRCULAȚI CU GRIJĂ

RECADE TENCUIALA!

NU TROPĂIȚI!

Problema Matache analizată de Nicușor Dan

Două partide la picioarele lui Oprescu?

Nicuşor Dan

Nu reiau toata discutia legata de diametrala Berzei-Buzesti. Aduc in discutie o singura chestiune. Avem o sosea construita partial, monumentul istoric Hala Matache care se gaseste pe profilul proiectat al soselei, si doua solutii:
1) demolarea a trei case din spatele Halei Matache, demolarea Halei Matache si reconstruirea acesteia pe locatia celor trei case
2) devierea laterala cu 10 metri a traseului soselei, cu pastrarea latimii acesteia.

Proiectul celei de-a doua solutii a fost premiat la Anuala de Arhitectura 2012.

Prima solutie are mai multe dezavantaje:
a) este mai scumpa (presupune exproprierea celor trei cladiri),
b) reconstruirea este un fals atat din punctul de vedere al monumentului istoric cat si din perspectiva cartierului: cartierul s-a creat in jurul Halei Matache, pozitionarea acesteia ca insula in interiorul soselei tinand de evolutia istorica (morfologie pastrata in multe orase occidentale),
c) este ilegala, intrucat legea prevede reconstruirea monumentelor doar in cazuri extreme.

Dezavantajul celei de-a doua solutii consta in necesitatea inlocuirii la cativa ani a sinelor de tramvai suprasolicitate pe portiunea unde traseul deviaza (nu se pune problema reducerii vitezei de parcurgere intrucat in ambele proiecte sunt prevazute mai multe treceri de pietoni in zona Pietei Matache).

Nu vreau sa deschid aici o dezbatere asupra celor doua solutii. Ma voi referi doar la comportarea institutiilor statului.

Pe 15 iulie 2011 s-a incheiat o negociere intre ONG-uri, Ministerul Dezvoltarii, Ministerul Culturii, Ordinul Arhitectilor si Primaria Municipiului Bucuresti. S-a convenit reluarea lucrarilor (oprite din cauza incalcarilor legii) si adoptarea celei de-a doua solutii (pastrarea Halei Matache pe actualul amplasament). Primaria si Ministerul Dezvoltarii au dat comunicate de presa prin care isi insuseau aceasta decizie, iar Ministerul a emis un aviz pentru aceasta solutie.

Conform intelegerii, la sfarsitul anului 2011 soseaua putea fi terminata. Numai ca primaria a realizat ca nu are banii. Se grabise se demoleze fara sa aiba banii sa reconstruiasca. Aflat in campanie electorala, primarul Oprescu a acuzat ONG-urile de intarzierea lucrarilor. Niciunul din ziaristii in fata carora facea aceste afirmatii nu i-a amintit de intelegerea din iulie 2011 …

In toamna anului 2012 apar informatii ca primarul Oprescu preseaza Ministerul Dezvoltarii si Ministerul Culturii pentru modificarea solutiei prin demolarea Halei Matache. Ca Sorin Oprescu isi incalca o intelegere nu este o surpriza. Nici ca nu poate sa accepte, ca orice vlastar al aristocratiei de Primaverii, ca poate sa greseasca si ca exista o solutie mai buna. Important este cum au reactionat institutiile statului.

In septembrie 2012 Ministerul Dezvoltarii prin secretarul de stat Marcel Bolos promitea, iar Ministerul intarea printr-un comunicat de presa, o dezbatere publica in cazul in care se repune in discutie avizul dat de Minister. In noiembrie 2012 avizul a fost rediscutat. Nu numai ca nu a fost organizata o dezbatere publica, dar arhitectul Serban Sturdza, coordonatorul colectivului care a elaborat pro-bono varianta de pastrarte a Halei Matache, nu a fost primit la dezbateri. Ministerul si-a schimbat pozitia cu 180 de grade si a avizat demolarea Halei.

Pe 30 ianuarie 2013 a avut loc sedinta Comisiei Nationale a Monumentelor Istorice. Subiectul Halei Matache nu figura pe ordinea de zi transmisa membrilor comisiei. Incalcand regulamentul, secretarul de stat Radu Boroianu (de doua saptamani in Ministerul Culturii) a introdus subiectul ca prim punct al ordinii de zi si a sustinut demolarea. Membrii Comisiei au fost consultati asupra a trei posibilitati de demolare si reconstruire a Halei, nu si asupra solutiei de deviere a soselei.

Decizia pe care urmeaza sa o ia ministrul Daniel Barbu este foarte importanta. Vom vedea, intr-un caz de mare notorietate, daca structura institutionala, organizatiile profesionale si ratiunea conteaza, sau traim intr-o oligarhie in care primeaza ambitia persoanei care imparte bugetul mai mare. Ii sugerez profesorului Daniel Barbu sa priveasca chestiunea si din aceasta perspectiva

Șantierul de la adresa furată

Casa Adrian

Un ciclu de articole de pe acest blog se ocupă de demolările care au avut loc în mai 2011 în strada Povernei. Au fost culcate atunci la pământ casa generalului Adrian și a soției sale născută Sturdza, de pe Povernei 2, o bijuterie arhitectonică, și una dintre vilele din complexul de monumente istorice Rosetti-Solești de pe strada  Povernei 1-3, împreună cu încă două mici clădiri din același complex, botezate la grămadă "anexe".

Vila distrusă din complexul de monumente istorice Rosetti-Solești de pe strada Povernei 1-3, o "anexă" cu etaj, balcon monumental etc. etc.

Prețioasele mărturii ale istoriei orașului au fost  dărâmate pentru a face loc unor blocuri de birouri (căzute ca de pe Marte în cartierul cu arhitectură foarte coerentă de sfârșit de secol XIX-început de secol XX).

Chiar și macheta arată disproporția dintre clădirile proiectate pentru Alecsandri Estates și peisajul cartierului înconjurător

Pentru primirea autorizației de demolare a celor două vile boierești în perfectă stare s-au utilizat două trucuri diferite. Așa cum am spus, pentru demolarea vilei din complexul Rosetti-Solești s-a botezat "anexă" o cogeamite clădire.

Buldozerul în curtea casei Rosetti-Solești

Pentru demolarea casei Adrian s-a comasat (nu știu cu autorizația CUI?) terenul de la numărul 4 de pe strada Alecsandri cu terenul învecinat (spate în spate) de la numărul 2 de pe Povernei.

Stâlpul de poartă cu adresa Povernei 2 și panoul de șantier cu autorizația de demolare pentru strada Alecsandri 4

Culmea tupeului, pe gardul casei de pe Povernei 2 s-a afișat numărul autorizației de demolare pentru Alecsandri 4 (chiar lângă placa pe care scria Povernei 2) și s-a purces la dărâmarea casei!

Când presa și vecinii au reacționat, s-a scos pur și simplu plăcuța cu numărul de pe gard.
Hocus-pocus, pe Povernei nu mai există nr 2! Terenul  e în adâncă ilegalitate, fără număr!

Maidanul rămas a servit de locuință șobolanilor până acum două-trei luni.
O dârdoră puternică i-a cuprins atunci pe proprietari și constructori (probabil au așteptat să se mai uite puțintel șmecheriile) și șantierul a debutat în forță.

De luni de dimineață până sâmbătă seara duduie motoarele, pe soare și pe ninsoare, pe dezgheț și pe ger. Estetica locurilor și liniștea patriarhală a cartierului s-au dus pe copcă. Urâtul a intrat în viața locuitorilor, ca să simtă și ei că trăiesc în Bucureștii zilelor noastre.

 Copyright Silvia Colfescu 2013

Premiul Nobel, omul de pe stradă și Generalul Store

Nu sunt fanul nimănui. Am un bun-simț invincibil (handicapant uneori), care mă împiedică să mă dedau acelei idolatrizări fără care nu ar exista fani.

Acestea fiind zise, mă simt liberă să mărturisesc că apreciez judecata rece a doamnei Mungiu-Pippidi. Articolele domniei-sale, publicate sub titlul uneia dintre obsesiile noastre: De ce nu iau românii Premiul Nobel, mi se par o lectură instructivă. Indispensabilă pentru cei care nu au destule informații, destulă instrucție, suficientă viziune și suficient timp ca să-și facă singuri o idee coerentă despre ce se întâmplă cu noi, cu țara noastră.

Pentru că doamna Mungiu Pippidi are informația, instrucția și viziunea care o îndreptățesc să facă o analiză pertinentă a situației noastre. Și mai are și puterea de sinteză.

Nu spun că ar trebui să le citim cu toții. Multă lume trăiește mulțumită, la adăpost de demonul curiozității și al analizei.

Spun numai că, dacă nu ne informăm, dacă nu avem suficientă educație și cultură, dacă nu avem gustul pentru asta, dacă, la urma urmei, nu avem destulă minte, ar trebui să... ne ținem gura.

Aici e hiba.

Românul nu și-ar ține gura nici mort. El are întotdeauna ceva de zis despre orice. Indiferent dacă știe sau nu despre ce e vorba, el are o părere. Și o clamează.

Are dreptul. Pentru că el este atotștiutor, infailibil, autoritar, hiperpatriot, onest și cinstit totodată – ca tot omul care nu știe ce-i pleonasmul.

„Ăilanți” sunt Hoții! Hoții! Hoții!

Îmi aduc aminte că, în glorioșii ani ’90, un domn Gaiță, care lucra la o televiziune „liberă”, avea o emisiune genială: umbla prin oraș și-l întreba câte ceva pe omul de pe stradă, ceva anodin de obicei, dar care avea unele vagi tangențe cu cultura generală. Răspunsurile pe care le primea erau antologice.

Odată, profitând de faptul că pe un mic patron îl pălise brusc anglomania și-și botezase dugheana „General Store”, Gaiță l-a întrebat pe un trecător ce părere are despre firma omului.

Cu superbie, individul s-a lansat într-o diatribă:

– Îl știu eu pe generalul ăsta Store, un securist! Toți securiștii s-au făcut patroni! Etc.

În zilele noastre ar fi urmat „Hoții! Hoții! Hoții!”

  

Ăsta e românul nostru. Le știe pe toate.

Iar dacă nu-i place părerea altcuiva, mai ales părerea cuiva avizat, trece la insulte, nici măcar legate de ideile care-l deranjează, ci, de obicei, referitoare la defectele fizice ale interlocutorului, cuvinte grobiene, înjurături de ultima speță. Cum spune dânsul (mă refer la românul generic), „nu are gura cusută”.

Lupta politică în accepția ... omului de pe stradă

Aceste gânduri mi-au fost inspirate de un comentariu pe FB la o afirmație a doamnei Mungiu-Pippidi. Afirmația doamnei nu contează, nu despre ea vreau să vorbesc. Iar comentariul (josnic) nu-l voi reproduce aici, din respect pentru domnia sa.

Dar voi reproduce spre exemplificare un comentariu (extrem) la un articol din Libertatea, pe care un prieten, uluit, mi l-a semnalat. 

Îl citez exact, cu scuzele de rigoare:

Andrei Aurel Ionel · Bumbesti, Gorj, Romania

fai strambo! nu tin cu becali dar cine pizda matii esti tu sa te iei de familia omului jigodie?

E drept că și articolul se preta la comentariile românului neaoș, începând cu titlul: Politiciana cu sânii cei mai mari îl acuză pe Gigi Becali de discriminare sexuală.

O populație întreagă citește Libertatea (în rarele cazuri când citește ceva). Și mulți, enorm de mulți concetățeni de-ai noștri gândesc exact ca domnul din Bumbești.

Grobianismul s-a instalat confortabil în viața noastră publică, trădând lipsa quasi-generală de cultură și de respect pentru valorile adevărate, ca un cancer care ne roade la rădăcină devenirea. 

Ei, vezi?

Uite de asta nu iau românii Premiul Nobel!

Copyright Silvia Colfescu 2013