Urbanismul prin nimicire

Bucureşti a ajuns în sfârşit, cu 40 de ani întârziere, la ora urbanismului prin nimicire. Nenumărate monumente istorice – sau simple clădiri frumoase, integrate armonios în peisajul urban înconjurător, au fost sacrificate fără remuşcări, în dorinţa de a face loc unor construcţii moderne, banale, disproporţionate, adevărate insulte aduse tramei urbane.

Cathedral Plaza - exemplu flagrant de disproporţie

Urbanismul prin nimicire a fost modern in Europa prin anii '70. Atunci s-au distrus in capitalele europene multe monumente istorice („păduchelniţe” sau „magherniţe”, cum le spun la noi detractorii zestrei istorice a oraşelor) si au fost înlocuite cu blocuri moderne (moderne atunci).

Norrmalm. Piaţa Sergels Torg, înconjurată de blocuri noi

Bunăoară, în Stockholm s-a ras cartierul istoric Norrmalm şi s-au construit clădiri moderne în loc.

Autorităţile se pregăteau să distrugă şi inima istorică a oraşului, insuliţa Gamla Stan, cu casele de pe ea. Străzi înguste, şerpuite, „magherniţe” din secolele XVII-XIX, în stare deosebit de proastă, practic aproape ruinate.

Ulicioara Prastgatan din Gamla Stan

În ultimul moment, s-a luat hotărârea să se renunţe la demolare şi să se restaureze vechile clădiri.

Gamla Stan. Portal

Astăzi, Gamla Stan este documentul de nobleţe al Stockholm-ului, o fermecătoare enclavă istorică în marele oraş modern: ACESTA - şi nu alt cartier al oraşului - atrage anual milioane de turişti şi este unul dintre cele mai puternice simboluri ale capitalei Suediei.

Acum, suedezii regretă amarnic că au distrus o parte importantă a patrimoniului istoric al oraşului.

Dar e prea târziu.

Cazul turnului Maine-Montparnasse din Paris este tot atât de grăitor.

Parizienii s-au lăsat şi ei duşi de valul modei anilor ’70. Construit între 1969-1972 (arh. Eugène Beaudouin, Urbain Cassan şi Louis Hoym de Marien), turnul înalt de 231 de metri arată ca un OZN căzut în mijlocul Parisului tradiţional. O glumă care mai circulă şi astăzi spune că din turn se vede cea mai frumoasă privelişte a Parisului: pentru că este singurul loc din care nu se vede... turnul. După construirea turnului, vederea edificiului monstruos, care reduce la insignifianţă clădirile din jur, i-a răcorit pe francezi. Doi ani după încheierea lucrărilor, parizienii au decis să se interzică în viitor construirea clădirilor înalte în perimetrul oraşului. Ca atare, clădirile înalte au fost masate în cartierul La Defense, în marginea Parisului, unde nu numai că nu deranjează pe nimeni, ci adaugă un plus de farmec întregului oraş.

Din păcate, înainte de interzicerea acestui tip de construcţii în inima oraşului, arhitecţii Richard Rogers şi Renzo Piano au câştigat în 1971 concursul instituit pentru proiectarea unei noi clădiri pentru muzeul artei moderne.

Centrul Pompidou-Beaubourg se ridică între 1972-1976, înzestrând Parisul cu o altă prezenţă marţiană căzută printre clădirile istorice.

Lângă imensa clădire, fântâna Stravinski, cu figuri abstracte datorate sculptorilor Jean Tinguely şi Nicki de Saint-Phalle, se profilează bizar pe fondul bisericii gotice Saint-Merri, de-alături, desăvârşind impresia de corp străin pe care o dă Centrul Pompidou.

Din 10 parizieni cu care am discutat, 9 detestă turnul Montparnasse şi găsesc criticabilă ideea inserării arhitecturii centrului Pompidou în ambientul arhitectural tradiţional al Parisului.

Dar e prea târziu.

Sunt multe exemple de oraşe mari, moderne, europene (şi americane de altfel) care-şi respectă istoria şi îşi păstrează cartierele istorice.

De pildă, ce poate fi mai "păduchelniţă" decât Zlata Ulicka din Hrad-ul Pragăi? Nişte nenorocite de cocioabe, vechi de sute de ani! De ce nu le-or fi ras cehii, să facă nişte blocuri sănătoase de sticlă în locul lor? Le-au lăsat acolo, le-au restaurat şi le îngrijesc cu sfinţenie. Iar cine vine la Praga, se duce neapărat să vadă Hradul şi Zlata Ulicka.

Polonezii au reconstruit integral centrul bombardat al Varşoviei. Adică au refăcut „magherniţele”.

Amsterdam, Bruxelles, Viena, oraşele germane care au scăpat de bombardament, toate oraşele şi orăşelele italiene etc. etc. îşi apără şi îşi îngrijesc clădirile istorice, fie ele şi din cele mai modeste.

De ce?

Pentru că un oraş european, prin excelenţă un oraş vechi, are nevoie de aceste „documente” construite, care îi conferă identitatea inconfundabilă, îi atestă vechimea, unicitatea.

Altfel, am ajunge cu toţii să trăim în copii palide şi neinteresante ale... Dubai-ului.

În cel mai bun caz.

PS Într-un comentariu interesant, vag acuzator, o persoană care semnează doar "Popescu" mă întreabă dacă, admirând Varşovia, dau de înţeles că trebuie să admirăm un fals. Îmi pare rău că am dat o impresie greşită: nu cred că admirăm un fals, ci o reconstituire; şi admirăm devotamentul locuitorilor Varşoviei faţă de istoria oraşului lor. De altfel, soluţia excepţională a reconstituirii monumentelor distruse de război a mai fost adoptată, cel mai cunoscut caz fiind cel al oraşului Dresda, care a refăcut după război palatele de pe malul Elbei. Ultimul monument reclădit (inaugurat în 2005) a fost biserica Frauenkirche, păstrată de la bombardarea Dresdei până în anii 2000 sub formă de grămadă de pietre.

Biserica a fost reconstruită, folosindu-se, acolo unde s-a putut, părţile rămase, aşa cum se poate vedea în fotografia de mai sus. Este greu să nu admiri efortul germanilor de a reconstrui acest monument. Este greu să nu înţelegi sentimentele care i-au împins să facă acest (costisitor) gest, în loc să construiască pe acel loc nişte blocuri eficiente economic. Şi este greu / nedrept să numeşti Frauenkirche un fals.

De altfel, doamna?/domnul? Popescu "poate fi de acord" că "unele" demolări pot fi dezastruoase. În situaţia Bucureştilor, în care demolările se înmulţesc ca ciupercile, problema nu se mai reduce la "unele". Întrebăm şi noi: câte?