Case pe strada Franceză (3) Casa Miron S. Vlasto (partea I)

Casa Vlasto, înainte de cel de-al doilea incendiu (25 noiembrie 2011)

Puţină istorie

Situată pe la numărul 30 pe strada Franceză, casa Vlasto înfruntă vremurile de 140 de ani. Este aşezată pe cel mai vechi tronson al străzii, cel dintre poarta de sus a Curţii Domneşti, aflată la intersecţia cu străzile Selari şi Smârdan, şi strada Tonitza. Vechiul nume al străzii Tonitza, strada Brâncoveanu, aminteşte că aceasta ducea către moşia Brâncovenilor, situată în fosta meandră a Dâmboviţei, astăzi dispărută după regularizarea cursului râului. Era poate şi un omagiu adus marelui Domn care a dispus prelungirea străzii Franceze din acest loc până în Calea Victoriei, fostul Pod al Mogoşoaiei.

Zona a fost, încă de la trasarea uliţei, una comercială, cu parcele de mărime mică şi medie, cu case cu prăvălii şi ateliere la parter şi spaţii de locuit la etaj. Ocuparea extensivă a parcelelor a apărut în secolul XIX. În Planul Ernst (1791) parcelele au un procent mai mic de ocupare şi clădirile sunt mai distanţate.

Înainte de marele incendiu de la 1847

Înainte de marele incendiu de la 1847, casa aflată pe terenul de la intersecţia străzii Franceze cu Brâncoveanu a aparţinut unui membru al distinsei familii Filitti: doctorul Silvestru Filitti, fratele episcopului Constandie Filitti al Buzăului, ctitor în 1819 al noii clădiri a bisericii Sf. Dumitru, de vizavi, avariată ireparabil de marele cutremur din 1804.

Doctorul Silvestru Filitti însuşi era una dintre figurile de marcă ale Bucureştilor: nu numai un doctor la modă, ci şi cel care a adus vaccinul antivariolic în Ţara Românească şi, detaliu prea puţin cunoscut, iniţiatorul şi promotorul culturii cartofului pe meleagurile noastre. Numele străzii din apropiere aminteşte de istoricul Ion Filitti, strănepot al episcopului, fondator al Societăţii de Heraldică şi genealogie. El a salvat biserica de la demolarea ce se preconiza în urma şubrezirii clădirii şi a contribuit la refacerea ei în 1930.

Distrusă de foc, casa doctorului Silvestru Filitti a lăsat loc unor construcţii care au precedat hanul construit de paharnicul Ioniţă Budişteanu.

Hanul Budişteanu

În Planul Borroczyn din 1852 (din varianta mai veche, din 1847, partea care cuprindea centrul vechi lipseşte), parcela pe care se află casa se compune din două mai mici, comasate ulterior. Pe una vedem o clădire dreptunghiulară, cu faţada lungă pe strada Franceză şi cu cea scurtă pe Brâncoveanu, pe cealaltă o clădire cu faţada pe Brâncoveanu.

Hanul pe planul Pappasoglu-Bărcănescu

Planul Pappasoglu-Bărcănescu (1875) ne arată un teren cam de forma parcelei actuale a casei, cu o clădire în L, marcată Hotel Budişteanu. Hanul / hotel Budişteanu ocupă numai parţial amplasamentul pe care se întinde astăzi casa Vlasto, dar ne putem gândi că unele părţi ale acestuia, cel puţin pivniţele, au fost înglobate în construcţia păstrată până în zilele noastre.

Hanurile boiereşti

N-am prea găsit în bibliografie ecouri despre Hanul Budişteanu. După cum spune George Potra în Istoricul hanurilor bucureştene (în care nu pomeneşte micul han Budişteanu) „Hanurile boiereşti din Bucureşti au fost destul de numeroase, dar nici unul nu s-a impus nici prin măreţia construcţiilor, nici prin importanţa lor în negoţul bucureştean. Au fost hanuri mai mici, fără faimă şi fără trecut istoric, dintre care numai câteva au fost aşezate în târgurile centrale bucureştene sau în imediata lor apropiere. Mai toate, dacă nu sunt chiar hanuri de mahala, sunt totuşi întreprinderi modeste şi mărunte…”.

Un proprietar generos

Totuşi, în „Revista Armatei” din iunie 1912, găsim o anecdotă care aruncă o mică lumină asupra proprietarului hanului:

„La sosirea sa în Bucureşti (1834), parucicul Stoica (este vorba de polcovnicul Ştefan Stoica, 1830-1860), a tras în gazdă la hanul Budişteanu, care era situat în Uliţa Franceză, colţ cu podul Mogoşoaia, dar fiind răcit de pe drum s-a îmbolnăvit de dureri de stomac. Vistavoiul s-a speriat şi s-a dus la proprietarul hanului, paharnicul Ioniţă Budişteanu, care locuia tot acolo şi l-a întrebat ce să facă, fiindcă domnul parucic care sosise noaptea era bolnav de holeră. Boierul I. Budişteanu a venit îndată să-l vază, însoţit de un dascăl grec care avea cunoştinţe medicale. Acesta a zis să încălzească cărămizi să-i puie pe stomac şi la picioare, i-a dat nişte picături şi ceaiuri calde cu care i-au încetat imediat durerile. Interesul ce a pus nobilul proprietar îndată ce i s-a spus că un tânăr ofiţer se află bolnav în hanul său, venind şi dându-i toate îngrijirile de care avea nevoie, probează sentimentul de filantropie al boierilor de atunci.” În afară de mica greşeală de situare, hanul nefiind la colţul cu podul Mogoşoaiei, micul text are farmecul lui…

Noua casă

În anul 1872, ca răspuns la cererea semnată de Miron S. Vlasto, se emite autorizaţia de construcţie solicitată de acesta.

Din proiect, nesemnat, se păstrează desenul unei porţiuni de faţadă (publicat de Cezara Mucenic în Bucureşti. Un veac de arhitectură civilă. Secolul XIX, planşa CIII).

Desenul ne demonstrează că edificiul s-a păstrat intact până în zilele noastre.

Cele două incendii recente care au deteriorat casa, cel de-al doilea distrugând o mare parte din acoperiş şi părţi ale mansardei, ne demonstrează însă că, în faţa neglijenţei, nepăsării, lăcomiei, atât ale proprietarilor şi „chiriaşilor”, cât şi ale edililor bucureşteni, criteriul păstrării uneia dintre clădirile frumoase ale oraşului, înscrisă pe Lista Monumentelor Istorice, îşi pierde orice importanţă.

Copyright Silvia Colfescu 2011