Crăciun în Bucureştii de altădată

Desigur că vom fi taxaţi drept nostalgici. Cum altfel? Doar trăim în epoca mall-urilor, a super-market-urilor, a cozonacilor cumpăraţi de la cofetărie şi a cartaboşilor procuraţi de la Angst. În oraş nimeni nu mai taie porcul (nici c-ar avea unde) şi, dacă vrem să gustăm adevărata slăninuţă afumată, cumpărăm 100 de grame de la târgul cu tradiţionale. Numai 100, colesterolul pândeşte şi, dacă te îngraşi, poţi să pierzi nu numai stima prietenilor şi dragostea partenerului/soţului, ci şi mai rău, slujba.

În centru şi în cartierele de blocuri cu interfoane, copiii nu mai vin cu steaua. Ţigănuşii care te firitisesc pe stradă ştiu colindele numai pe jumătate. Sau pe sfert.

Cel mai ciudat, nici iarna nu mai e ce era. Suntem aproape de Crăciun şi azi erau la prânz vreo 8 grade. Iar de zăpadă nici urmă.

Ehei, altfel era altădată în Bucureşti.

Deja, la început de decembrie, începea să ningă sărbătoreşte. Tot oraşul se îmbrăca de iarnă, cu blană groasă de nea.

În Cişmigiu, plozii familiilor înstărite, înfofoliţi în hăinuţe de miel, erau duşi să se joace cu bulgări de zăpadă.

Nici copiii săraci nu se dădeau în lături de la o joacă sănătoasă cu zăpada.

Pe lac se patina. Patinatorii, îmbrăcaţi în ţinuta adecvată, se fotografiau fuduli. Doamnele şi domnişoarele se lăsau ghidate de cavaleri.

Vitrinele se umpleau cu jucării. Poate nu atât de sofisticate ca acelea din zilele noastre, dar tot atât de (sau încă şi mai mult) dorite de copii.

Venea Crăciunul. Ţinea trei zile, dar, în modul dâmboviţean nici acum uitat, spiritul blajin al Sărbătorilor se prelungea până după Bobotează, de Sfântul Ion, trecând prin Anul Nou, Sfântul Vasile şi Sfânta… petrecere. Timp de două săptămâni, Bucureştii miroseau a sarmale, a cozonaci calzi, a vanilie, a bunătăţi de tot felul.

Slujbe solemne de Crăciun se ţineau în toate bisericile, până şi la închisori, că doar şi hoţii sunt creştini, la urma urmei.

La slujba mare de la Patriarhie, veneau cete de colindători cu steaua.

Copii de toate vârstele colindau prin vecini, cu stele care mai de care mai împodobite, lucrate cu migală în săptămânile dinaintea Sărbătorilor.

Şi căpătau cuvenitele parale, mere, mandarine şi cozonac.

O scurtă pauză, să mai răsufle bucureşteanul îndopat de moarte cu cârnaţi, fripturi, sarmale şi cozonaci, şi imediat venea Anul Nou. Copilaşii asaltau trecătorii cu sorcovele.

Pe la case, iar li se umpleau traistele cu dulciuri, mere şi nuci.

Câte un bucureştean, afumat din cale-afară (dar nu cu fum, ci cu vinişor) ţopăia pe stradă cu artificiile aprinse în mână. Salvele de bucurie alternau cu salvele de sforăieli, strict necesare pentru refacerea apetitului şi a chefului de… chef.

Pe 6 ianuarie, de Bobotează, o mare procesiune religioasă se desfăşura pe Calea Victoriei. La Dâmboviţa, mitropolitul arunca în apă o cruce, pe care, în ciuda gerului Bobotezei, săreau s-o scoată bucureşteni curajoşi, dornici de răsplată. La biserici se făcea agheasmă mare, din care lua toată lumea, cu bună-cuviinţă, fără scandal şi bătaie.

În sfârşit, pe 7 se sărbătoreau nenumăraţii Ion, Jean, Nelu şi bineînţeles Ioanele, Jenicile şi Neluţele. Ultimul mare chef al iernii lua sfârşit în zori şi bucureştenii se pregăteau de două luni de iarnă grea.

Cu micile ei compensaţii: castanele coapte vândute fierbinţi la colţ de stradă, vinul fiert, patinajul pe lacul Cişmigiu (sau la Oteteleşanu), săniuşul, plimbarea cu sania la şosea…

Ehei, frumoase erau iernile de altădată în Bucureşti!

SĂRBĂTORI FERICITE! LA MULŢI ANI!

Imaginile provin din colecţii particulare, din arhiva Muzeului Municipiului Bucureşti, din cărţi şi de pe Net.

Copyright pentru text: Silvia Colfescu, 2011