Urbanismul prin nimicire

Bucureşti a ajuns în sfârşit, cu 40 de ani întârziere, la ora urbanismului prin nimicire. Nenumărate monumente istorice – sau simple clădiri frumoase, integrate armonios în peisajul urban înconjurător, au fost sacrificate fără remuşcări, în dorinţa de a face loc unor construcţii moderne, banale, disproporţionate, adevărate insulte aduse tramei urbane.

Cathedral Plaza - exemplu flagrant de disproporţie

Urbanismul prin nimicire a fost modern in Europa prin anii '70. Atunci s-au distrus in capitalele europene multe monumente istorice („păduchelniţe” sau „magherniţe”, cum le spun la noi detractorii zestrei istorice a oraşelor) si au fost înlocuite cu blocuri moderne (moderne atunci).

Norrmalm. Piaţa Sergels Torg, înconjurată de blocuri noi

Bunăoară, în Stockholm s-a ras cartierul istoric Norrmalm şi s-au construit clădiri moderne în loc.

Autorităţile se pregăteau să distrugă şi inima istorică a oraşului, insuliţa Gamla Stan, cu casele de pe ea. Străzi înguste, şerpuite, „magherniţe” din secolele XVII-XIX, în stare deosebit de proastă, practic aproape ruinate.

Ulicioara Prastgatan din Gamla Stan

În ultimul moment, s-a luat hotărârea să se renunţe la demolare şi să se restaureze vechile clădiri.

Gamla Stan. Portal

Astăzi, Gamla Stan este documentul de nobleţe al Stockholm-ului, o fermecătoare enclavă istorică în marele oraş modern: ACESTA - şi nu alt cartier al oraşului - atrage anual milioane de turişti şi este unul dintre cele mai puternice simboluri ale capitalei Suediei.

Acum, suedezii regretă amarnic că au distrus o parte importantă a patrimoniului istoric al oraşului.

Dar e prea târziu.

Cazul turnului Maine-Montparnasse din Paris este tot atât de grăitor.

Parizienii s-au lăsat şi ei duşi de valul modei anilor ’70. Construit între 1969-1972 (arh. Eugène Beaudouin, Urbain Cassan şi Louis Hoym de Marien), turnul înalt de 231 de metri arată ca un OZN căzut în mijlocul Parisului tradiţional. O glumă care mai circulă şi astăzi spune că din turn se vede cea mai frumoasă privelişte a Parisului: pentru că este singurul loc din care nu se vede... turnul. După construirea turnului, vederea edificiului monstruos, care reduce la insignifianţă clădirile din jur, i-a răcorit pe francezi. Doi ani după încheierea lucrărilor, parizienii au decis să se interzică în viitor construirea clădirilor înalte în perimetrul oraşului. Ca atare, clădirile înalte au fost masate în cartierul La Defense, în marginea Parisului, unde nu numai că nu deranjează pe nimeni, ci adaugă un plus de farmec întregului oraş.

Din păcate, înainte de interzicerea acestui tip de construcţii în inima oraşului, arhitecţii Richard Rogers şi Renzo Piano au câştigat în 1971 concursul instituit pentru proiectarea unei noi clădiri pentru muzeul artei moderne.

Centrul Pompidou-Beaubourg se ridică între 1972-1976, înzestrând Parisul cu o altă prezenţă marţiană căzută printre clădirile istorice.

Lângă imensa clădire, fântâna Stravinski, cu figuri abstracte datorate sculptorilor Jean Tinguely şi Nicki de Saint-Phalle, se profilează bizar pe fondul bisericii gotice Saint-Merri, de-alături, desăvârşind impresia de corp străin pe care o dă Centrul Pompidou.

Din 10 parizieni cu care am discutat, 9 detestă turnul Montparnasse şi găsesc criticabilă ideea inserării arhitecturii centrului Pompidou în ambientul arhitectural tradiţional al Parisului.

Dar e prea târziu.

Sunt multe exemple de oraşe mari, moderne, europene (şi americane de altfel) care-şi respectă istoria şi îşi păstrează cartierele istorice.

De pildă, ce poate fi mai "păduchelniţă" decât Zlata Ulicka din Hrad-ul Pragăi? Nişte nenorocite de cocioabe, vechi de sute de ani! De ce nu le-or fi ras cehii, să facă nişte blocuri sănătoase de sticlă în locul lor? Le-au lăsat acolo, le-au restaurat şi le îngrijesc cu sfinţenie. Iar cine vine la Praga, se duce neapărat să vadă Hradul şi Zlata Ulicka.

Polonezii au reconstruit integral centrul bombardat al Varşoviei. Adică au refăcut „magherniţele”.

Amsterdam, Bruxelles, Viena, oraşele germane care au scăpat de bombardament, toate oraşele şi orăşelele italiene etc. etc. îşi apără şi îşi îngrijesc clădirile istorice, fie ele şi din cele mai modeste.

De ce?

Pentru că un oraş european, prin excelenţă un oraş vechi, are nevoie de aceste „documente” construite, care îi conferă identitatea inconfundabilă, îi atestă vechimea, unicitatea.

Altfel, am ajunge cu toţii să trăim în copii palide şi neinteresante ale... Dubai-ului.

În cel mai bun caz.

PS Într-un comentariu interesant, vag acuzator, o persoană care semnează doar "Popescu" mă întreabă dacă, admirând Varşovia, dau de înţeles că trebuie să admirăm un fals. Îmi pare rău că am dat o impresie greşită: nu cred că admirăm un fals, ci o reconstituire; şi admirăm devotamentul locuitorilor Varşoviei faţă de istoria oraşului lor. De altfel, soluţia excepţională a reconstituirii monumentelor distruse de război a mai fost adoptată, cel mai cunoscut caz fiind cel al oraşului Dresda, care a refăcut după război palatele de pe malul Elbei. Ultimul monument reclădit (inaugurat în 2005) a fost biserica Frauenkirche, păstrată de la bombardarea Dresdei până în anii 2000 sub formă de grămadă de pietre.

Biserica a fost reconstruită, folosindu-se, acolo unde s-a putut, părţile rămase, aşa cum se poate vedea în fotografia de mai sus. Este greu să nu admiri efortul germanilor de a reconstrui acest monument. Este greu să nu înţelegi sentimentele care i-au împins să facă acest (costisitor) gest, în loc să construiască pe acel loc nişte blocuri eficiente economic. Şi este greu / nedrept să numeşti Frauenkirche un fals.

De altfel, doamna?/domnul? Popescu "poate fi de acord" că "unele" demolări pot fi dezastruoase. În situaţia Bucureştilor, în care demolările se înmulţesc ca ciupercile, problema nu se mai reduce la "unele". Întrebăm şi noi: câte?

De ce o să-l votez pe Nicuşor Dan

Nicuşor Dan şi Roxana Wring în dimineaţa demolării Rosetti-Soleşti

L-am văzut pe Nicuşor Dan de câteva ori în viaţă.

Ştiu, aşa cum probabil ştim toţi, din media şi dintr-o comunicare pe care am audiat-o la un simpozion, că datorită eforturilor Asociaţiei Salvaţi Bucureştiul s-au făcut câţiva paşi în direcţia respectării patrimoniului bucureştean, a dreptului de decizie al locuitorilor Capitalei în privinţa păstrării monumentelor oraşului. Două precizări: 1. pe câte ştiu, eforturile despre care vorbesc s-au făcut prin voluntariat, şi 2. Salvaţi Bucureştiul nu are interese imobiliare, aşa cum insinua primarul demolator al Capitalei.

Nicuşor Dan mi-a câştigat respectul venind într-o dimineaţă să se împotrivească (zadarnic) la demolarea abuzivă a câtorva dintre clădirile-monument istoric Rosetti-Soleşti din Povernei 1-3. Eram atât de puţini, demersul era atât de vizibil sortit eşecului, forţele care ni se opuneau erau atât de puternice, încât aş fi înţeles dacă nu ar fi venit. A venit totuşi.

Nu mi-e simpatic, nu mi-e antipatic. Dar cred că, aşa cum spune, nu delirează, nu aruncă bani, ştie urbanism şi e onest. Pe deasupra, mi se pare şi sincer. Afirmaţiile lui sunt sprijinite de tot ce am aflat despre el până acum, atât din partea celor care-l susţin, cât şi din partea detractorilor lui.

Vechea clădire a ziarului Universul, în paragină

Cred că Bucureştii au nevoie de un asemenea primar. Oraşul nostru e într-o primejdie de moarte. Primejdia de a-şi pierde identitatea, istoria, rădăcinile, însăşi fiinţa.

Cred că, ajuns primar, Nicuşor Dan ar asana, în măsura posibilului, corupţia care roade instituţiile statului create întru apărarea patrimoniului istoric. Poate că ar pune o stavilă dezordinii urbanistice din Bucureştii ultimilor ani, uluitoarei lăcomii a cărei dezlănţuire a dus la distrugeri iremediabile ale comorilor istorice ale oraşului.

Monument istoric pe strada Franceză

Sunt totuşi mari şanse să nu fie ales. Sunt prea puţini bucureşteni cu dragoste faţă de oraşul lor şi prea multă gloată căreia nu-i pasă de el. Nu cred că Nicuşor Dan are banii, reţeaua de relaţii şi complicităţi a adversarilor lui.

Dar cred că reprezintă, în acest moment, o speranţă viabilă de salvare a oraşului.

De aceea, pur şi simplu, o să-l votez.

Crăciun în Bucureştii de altădată

Desigur că vom fi taxaţi drept nostalgici. Cum altfel? Doar trăim în epoca mall-urilor, a super-market-urilor, a cozonacilor cumpăraţi de la cofetărie şi a cartaboşilor procuraţi de la Angst. În oraş nimeni nu mai taie porcul (nici c-ar avea unde) şi, dacă vrem să gustăm adevărata slăninuţă afumată, cumpărăm 100 de grame de la târgul cu tradiţionale. Numai 100, colesterolul pândeşte şi, dacă te îngraşi, poţi să pierzi nu numai stima prietenilor şi dragostea partenerului/soţului, ci şi mai rău, slujba.

În centru şi în cartierele de blocuri cu interfoane, copiii nu mai vin cu steaua. Ţigănuşii care te firitisesc pe stradă ştiu colindele numai pe jumătate. Sau pe sfert.

Cel mai ciudat, nici iarna nu mai e ce era. Suntem aproape de Crăciun şi azi erau la prânz vreo 8 grade. Iar de zăpadă nici urmă.

Ehei, altfel era altădată în Bucureşti.

Deja, la început de decembrie, începea să ningă sărbătoreşte. Tot oraşul se îmbrăca de iarnă, cu blană groasă de nea.

În Cişmigiu, plozii familiilor înstărite, înfofoliţi în hăinuţe de miel, erau duşi să se joace cu bulgări de zăpadă.

Nici copiii săraci nu se dădeau în lături de la o joacă sănătoasă cu zăpada.

Pe lac se patina. Patinatorii, îmbrăcaţi în ţinuta adecvată, se fotografiau fuduli. Doamnele şi domnişoarele se lăsau ghidate de cavaleri.

Vitrinele se umpleau cu jucării. Poate nu atât de sofisticate ca acelea din zilele noastre, dar tot atât de (sau încă şi mai mult) dorite de copii.

Venea Crăciunul. Ţinea trei zile, dar, în modul dâmboviţean nici acum uitat, spiritul blajin al Sărbătorilor se prelungea până după Bobotează, de Sfântul Ion, trecând prin Anul Nou, Sfântul Vasile şi Sfânta… petrecere. Timp de două săptămâni, Bucureştii miroseau a sarmale, a cozonaci calzi, a vanilie, a bunătăţi de tot felul.

Slujbe solemne de Crăciun se ţineau în toate bisericile, până şi la închisori, că doar şi hoţii sunt creştini, la urma urmei.

La slujba mare de la Patriarhie, veneau cete de colindători cu steaua.

Copii de toate vârstele colindau prin vecini, cu stele care mai de care mai împodobite, lucrate cu migală în săptămânile dinaintea Sărbătorilor.

Şi căpătau cuvenitele parale, mere, mandarine şi cozonac.

O scurtă pauză, să mai răsufle bucureşteanul îndopat de moarte cu cârnaţi, fripturi, sarmale şi cozonaci, şi imediat venea Anul Nou. Copilaşii asaltau trecătorii cu sorcovele.

Pe la case, iar li se umpleau traistele cu dulciuri, mere şi nuci.

Câte un bucureştean, afumat din cale-afară (dar nu cu fum, ci cu vinişor) ţopăia pe stradă cu artificiile aprinse în mână. Salvele de bucurie alternau cu salvele de sforăieli, strict necesare pentru refacerea apetitului şi a chefului de… chef.

Pe 6 ianuarie, de Bobotează, o mare procesiune religioasă se desfăşura pe Calea Victoriei. La Dâmboviţa, mitropolitul arunca în apă o cruce, pe care, în ciuda gerului Bobotezei, săreau s-o scoată bucureşteni curajoşi, dornici de răsplată. La biserici se făcea agheasmă mare, din care lua toată lumea, cu bună-cuviinţă, fără scandal şi bătaie.

În sfârşit, pe 7 se sărbătoreau nenumăraţii Ion, Jean, Nelu şi bineînţeles Ioanele, Jenicile şi Neluţele. Ultimul mare chef al iernii lua sfârşit în zori şi bucureştenii se pregăteau de două luni de iarnă grea.

Cu micile ei compensaţii: castanele coapte vândute fierbinţi la colţ de stradă, vinul fiert, patinajul pe lacul Cişmigiu (sau la Oteteleşanu), săniuşul, plimbarea cu sania la şosea…

Ehei, frumoase erau iernile de altădată în Bucureşti!

SĂRBĂTORI FERICITE! LA MULŢI ANI!

Imaginile provin din colecţii particulare, din arhiva Muzeului Municipiului Bucureşti, din cărţi şi de pe Net.

Copyright pentru text: Silvia Colfescu, 2011

Un bucureştean de baştină - Prof. Univ. Stephen Fischer-Galaţi

Azi la ora 14, în prezenţa profesorului universitar american Stephen Fischer-Galaţi, se va lansa la libraria Sadoveanu cartea
STEPHEN FISCHER-GALAŢI - 80 de ani in jurul lumii povestiti de Lia Ioana Ciplea.

Vor vorbi Acad. Dinu Giurescu, Dna Lia Ioana Ciplea, Prof. Stephen Fischer-Galaţi şi Silvia Colfescu.
Venit special în ţară pentru această lansare şi pentru a primi titlul de Membru de Onoare al Academiei Române, profesorul Fischer-Galaţi va acorda autografe.

Vlăstar al unei familii de origine germană, venită în România odată cu cel care avea să devină Regele Carol I, profesorul universitar american Stephen Fischer‑Galaţi, născut în Bucureşti şi îndrăgostit de oraşul natal, a cunoscut destinul comun intelectualilor din clasa lui socială. Necruţătoarea istorie a secolului XX l‑a obligat ca, după o copilărie marcată de bună educaţie şi de dragoste pentru studiu, să ia calea exilului, împreună cu întreaga familie. Povestea devenirii sale, însoţită de cea a neabătutei sale iubiri pentru ţară, istorisită Liei Ioana Ciplea şi redată de ea, cât mai fidel cuvintelor profesorului, formează substanţa volumului de faţă.

Povestind Bucureştiul, vineri 9 decembrie ora 18.30

Oglinzi bucureştene

Mi-a plăcut mult. M-am simţit între prieteni. Aşa cum am spus acolo, dintre cei două milioane de locuitori ai Bucureştilor, poate vreo o mie iubesc oraşul şi poate o suta dintre aceştia s-au adunat la Arhitectură vineri seara.
Cel mai mult m-a frapat deosebirea dintre privirile obtuze, terne, cu care te ciocneşti invariabil pe stradă, şi privirile strălucitoare, deschise, sclipind de interes şi de inteligenţă, care veneau dinspre sală. Mare lucru comuniunea de idei!
Plimbarea lui Raiden prin Bucureşti: interesantă, vie, nonconformistă, plină de găselniţe - pe scurt, ne-a dus printr-o mulţime de locuri pe care nu le cunoşteam - şi ne-a arătat faţete noi ale unora pe care le cunoşteam.
Fotografiile lui Radu Oltean: minunate. Ca tot ce face Radu, şi prezentarea lui a fost excepţională. Rezultat al unei munci de cercetare minuţioase şi al unui talent ieşit din comun.
Publicul: tot ce-şi poate dori cineva care a fost invitat să ţină un speech (nu mă dau mare cu engleza, dar pur şi simplu e târziu, mi-e cam somn şi nu găsesc nuanţa corespunzătoare în română). Revenind la public: oameni cultivaţi, interesaţi de istoria şi de viaţa oraşului, dornici să afle ceva nou despre Bucureşti.
Dornici să vorbească despre Bucureşti.
Probabil cei care vor face, în cele din urmă, ceva salvator pentru Bucureşti.
Foarte generoasă găzduirea Universităţii de Arhitectură (unii bombănesc că n-au fost microfoane, dar sunt sigură că tot ce s-a spus s-a auzit până în ultimul rând; poţi găsi noduri în orice papură).
În ceea ce mă priveşte, îi mulţumesc lui Andrei Bârsan că mi-a prilejuit, prin această invitaţie, bucuria de a-i vedea pe mulţi dintre prietenii oraşului pe care-i cunoşteam doar de pe Net, doamnei arhitect Marica Solomon pentru amabilitatea cu care ne-a primit, şi celor din public pentru că mi-au întărit speranţa că mai există bucureşteni adevăraţi; bucureşteni care-şi iubesc oraşul.

Case pe strada Franceză (3) Casa Miron Vlasto (partea a doua) - scurtă vizită

The English translation follows

La modă

De stil eclectic, cu ornamente de sorginte neogotică şi cu accente neoclasice, arhitectura casei era la modă în Bucureşti, în anul construirii ei.

Stilul naţional, neoromânesc, avea să se închege abia peste vreo trei decenii, iar împrumuturile din stilurile vest-europene, chiar revolute, erau la ordinea zilei.

Clădirea păstrează decorul faţadei, care îmbină coerent expresivitatea neoclasicului cu aceea a detaliului neogotic, dezvăluind privirii o simbioză armonioasă.

Din păcate, s-au pierdut majoritatea ornamentelor neogotice de la tâmplăria deschiderilor. Numai câteva rezistă la ferestrele etajului 2, pe interiorul cercevelelor.

Mai pot fi văzute rămăşiţe şi la poarta de intrare principală, care închide gangul ce dă acces la una dintre scările clădirii şi la curtea interioară.

Poarta originală a fost înlocuită cu o poartă de scânduri vopsite funebru cu negru.

Balcoanele au balustradele decorative de origine, delicat lucrate în metal. Pe faţada dinspre strada Tonitza, la partea superioară a două deschideri de la parter, se păstrează gratiile ornamentale din secolul XIX.

La parter, într-unul dintre restaurante, au fost dezveliţi frumoşii stâlpi de metal care fac parte din sistemul iniţial de sprijin al clădirii.

Omniprezenta mizerie

În afară de spaţiile comerciale de la parter, igienizate, restul clădirii e într-o stare mizerabilă.

În loc să fie restaurată, uşa scării principale, deteriorată, a fost căptuşită cu tablă

Toaletele casei, evident comune (în afară de cele încuiate cu lacăt)

Holul etajului I, cu tavanul inundat de apă

Situaţia casei Vlasto este identică situaţiei multor clădiri din centrul vechi. Primăria, proprietara casei (probabil în urma unei naţionalizări) a vândut unele spaţii chiriaşilor şi altor persoane care fie au deschis restaurante, fie le-au închiriat unor restauratori. Acum câţiva ani, administraţia Fondului Imobiliar (AFI) din cadrul Primăriei Capitalei, cea care are în administrare foarte multe dintre clădirile din centrul vechi, a înştiinţat chiriaşii care n-au avut posibilitatea să cumpere că nu mai răspunde de siguranţa clădirii şi că oamenii, dacă nu vor să se mute, vor locui pe riscul lor. Ca urmare, chiriaşii n-au mai plătit chirie, dar au continuat să aibă contracte pentru utilităţi: electricitate, apă, unii chiar şi gaze – alţii se încălzesc cu lemne. Curând casa a fost invadată de alţi dezmoşteniţi ai sorţii, care s-au mulţumit şi cu încăperi mizere, fără apă şi încălzire, cu electricitate "împrumutată".

Incendiu cu repetiţie

Până la primul incendiu, în 31 octombrie, când au fost întrerupte utilităţile pentru o parte din casă. Incendiul a pornit de la etajul I, deasupra restaurantului Bonne bouche.

Ferestrele distruse ale încăperii au fost „reparate” cu nişte cartoane mâzgălite neglijent.

Al doilea incendiu, în 25 noiembrie, intervenit la mansardă, s-a soldat cu un mort şi cu distrugerea aproape totală a acoperişului şi a lucarnelor.

Acum, restaurantele funcţionează, locatarii de la primul şi cel de al doilea etaj stau bine mersi în încăperile insalubre.

Cei de la mansardă, unii dintre ei proprietari, stau sub acoperişul spart, cu căpriorii carbonizaţi.

În interiorul sordid al casei, scara păstrează numai câţiva dintre baluştrii de fier forjat originari.

Scara, foarte şubrezită, şi-a pierdut aproape toţi baluştrii din fier forjat

La etajul I, câteva console aduc aminte de faptul că, la origine, interiorul a fost îngrijit decorat.

Frumosul luminator al scării, în mizerie, are ochiurile de geam sparte şi murdare.

Curtea din spatele clădirii e un teren viran, plin de gunoaie.

Dacă faţa clădirii încă poate impresiona plăcut ochiul cu armonia gândită acum 140 de ani, spatele sugerează numai devastare şi nepăsare. Ţevile de gaze, burlanele de aerisire ale bucătăriilor sunt montate care încotro pe ziduri.

La fel cu întregul centru vechi, dacă te uiţi dincolo de strălucirea factice a vitrinelor de restaurant, vezi spectrul mizeriei etajelor rânjind ameninţător… şi zadarnic.

Copyright Silvia Colfescu 2011

To make the post accessible to English speaking readers, our beloved friend Sarah translated it into English. Thank you, dear Sarah!

Fashionable

Eclectic in style, with ornaments of neo-gothic origin and a neo-classic undertone, this form of architecture was fashionable in Bucharest the year the house was built (1872).

All these elements are borrowed from western Europe's styles. The national neo-romanian style was only to become widespread three decades later.

The building keeps the facade's decor which combines the expression of neo-classicism with neo-gothic detail, revealing intertwining harmony.

Unfortunately, the majority of the neo-gothic ornaments around the windows and doors have been lost. One can see what remains of them around the main door which separates the corridor to one of the stairways and the interior courtyard.

The original door was replaced with makeshift black painted wooden planks:

The balconies have retained their original railings, delicately worked in cast iron:

The facade on str Tonitza still has its ornamental window grills dating from the XIXc:

In one of the adjacent restaurants, one can still see the original metal columns which were part of the building's structural support.

Widespread squallor

With the exception of the spruced-up commercial space on the ground floor, the rest of the building is in a deplorable state. Rather than being restored, the door of the deteriorated main entrance has been lined with sheet metal:

The toilets, clearly communal (except for those padlocked shut):

The hallway on the first floor with a flood-damaged ceiling:

The state of the Miron Vlasto house is identical to that of many other buildings in the old city centre. City Hall, the owner of the house (probably after nationalisation), allotted several spaces to tenants and other individuals who either opened restaurants or sub-let. Several years ago, the administration of the AFI (Administration of Real Estate Inventory) under City Hall who owns many of the buildings situated in the old city centre advised the tenants who were not able to buy that they (AFI) could no longer be responsible for the safety of the building and if they did not want to move, they would be staying at their own risk. Consequently, the tenants stopped paying rent even if they continued to pay their electricity, water and gas bills while others used wood for heating. The house was recently invaded by 'under-priveleged' characters content to live without water, heating and on 'borrowed' electricity.

Repeated arson

Part of the utilities were cut following the first fire on 31st October which began on the first floor above the Bonne Bouche restaurant. The windows destroyed by fire were replaced with careless bits of graffiti'd cardboard:

The 2nd fire started in the attic on 25th November. It claimed one victim and destroyed almost the entire roof:

The adjacent restaurants are currently open and the tenants from the first and second floors are still there and bine mersi, in unsalubrious apartments:

Those in the attic, some of them owners, are now living under a broken roof of carbonised beams:

Within the house's sordid interior, the very ricketty staircase has lost almost all its cast iron bannisters but a few are still visible:

On the first floor, a few consoles remind us that, originally, the interior was beautifully decorated:

In a dreadful state, the once-lovely stairwell skylight is broken and filthy:

The back courtyard is a wasteland of trash:

While the front of the building could still impress the eye with its harmony popular 140 years ago, the back, by contrast, suggests only devastation and neglect. Gas pipes and ventilation shafts from the kitchens are installed haphazardly on the walls:

The same is true throughout the old city centre. If you look beyond the beguiling allure of restaurant windows, you will see the grey terror of misery from the above floors... yet again...