Mici comori bucureștene

În sfârșit, una dintre micile comori bucureștene care mi-au bucurat copilăria și-a reluat locul în foișorul renovat al Vilei Minovici. 

Clopoțeii colorați de cristal sună iarăși diafan, la fel ca atunci când aveam vreo șapte ani și tatăl meu mă ducea de mână până la fântâna Miorița, ca să-i ascultăm împreună. 

O amintire frumoasă face din nou parte din viața Bucureștilor și, poate, a copiilor orașului.

Fotografiile clopoțeilor aparțin lui Cristian Oeffner Oprea, căruia îi mulțumesc
 pentru permisiunea de a le publica pe blog

Din aceleași vremuri îmi aduc aminte cum mă ducea tata la muzeu, unde treceam plini de venerație prin fața pânzelor neprețuite de pe pereți, zăbovind la unele, cu ochii ațintiți pe detalii, șoptindu-ne la ureche comentariile. Nici prin gând nu ne-ar fi trecut să vorbim cu voce tare în catedrala artelor.

Dar cel mai mult și cel mai mult îmi plăcea sala cu artă extrem-orientală.  Copilul de 7-8 ani înțepenea uluit în fața câte unui minuscul personaj cu aer înțelept, a obiectelor lucrate cu infinită răbdare. Eram fascinată mai ales de o piesă mare, probabil de cuarț roz, ca o dantelărie împodobită cu lanțuri din același material translucid, și despre care tata îmi explica de fiecare dată că a fost sculptată dintr-o singură bucată, inclusiv lanțurile de cuarț care o împodobeau.

Atâta măiestrie mi se părea nepământeană și, de fiecare dată, mă uitam îndelung la împletiturile complicate și la lănțișoare, căutând măcar un loc în care să văd o lipitură, o îmbinare pe care să i-o pot arăta tatălui meu și să-i spun: „uite, nu e dintr-o singură bucată!”.

Inutil să spun că n-am găsit-o niciodată.

Mărunta – sau poate nu chiar mărunta – comoară orientală din muzeu încă nu a fost redată bucureștenilor, sălile care ar trebui să o adăpostească așteaptă încă renovarea.

Dar mă gândesc cu drag la ziua când colecția de artă extrem orientală de la Muzeul Național de Artă își va deschide din nou porțile.  

Mă voi duce atunci să revăd mica minune, cu speranța că voi retrăi sentimentul miraculos din copilărie, la fel ca la auzul clopoțeilor de cristal.

Poate voi găsi vreo îmbinare ascunsă pe care, peste bariera dintre lumea viilor și lumea luminii, i-o voi arăta tatălui meu. Poate că n-o voi găsi.

Poate că voi vedea că bătrâna sculptură nu e din cuarț roz.

Cu siguranță că e din materia din care se fac visele…  

Copyright Silvia Colfescu, 2016

2016 cu noroc!

Tuturor prietenilor care-mi fac bucuria de a citi gândurile înșirate pe acest blog le urez ca lumina de sărbători să le înflorească toate ceasurile acestui an. La mulți ani!

Primarul OPRESCU OPRIT din campania de adunare febrilă a MITEI

În sfârșit, ceea ce sperau bucureștenii de multă vreme (văzând cu moartea în suflet că, împotiva evidenței, primarul cu gura-pungă își face de cap în continuare nepedepsit) S-A ÎNTÂMPLAT!

http://www.mediafax.ro/social/sorin-oprescu-retinut-dna-luare-mita-dna-primarul-primit-25-000-euro-patru-denuntatori-oprescu-scos-catuse-maini-casa-ciolpani-edilul-ajuns-arestul-politiei-capitalei-foto-14701769/foto/#title

Primarul Oprescu a fost prins asupra faptului, luând o nenorocită de mită de 25 000 Euro.
Zic nenorocită, pentru că, de fapt, ce înseamnă această sumă (imensă pentru bucureșteanul de rând) pentru marii rechini care nu se uită decât la mite de sute de mii de Euro? Câtă lăcomie, nerușinare și certitudine a impunității îl pot mâna pe un om deja foarte bogat, încât să-l împiedice să fie măcar prudent și să nu se lăcomească la o sumă pentru el de nimic.

Ne întrebăm ce MITĂ a primit Oprescu ca să tergiverseze la nesfârșit îndeplinirea unei hotărâri definitive a Justiției, obligatorii pentru Primărie, aceea de a demola imediat blocul Cathedral Plaza, construit în batjocura legii, fără autorizațiile necesare? Blocul stă în picioare și azi, ca o sfidare pe față a legalității și a bunului simț.

Piața Universității înainte de "sistematizare" și acum, fotografii de Lazar Dinu

Câți bani au fost dați pentru ca Piața Universității, spațiu sacru de amintire pentru Bucureșteni, să se transforme într-un deșert de ciment populat de dughene? Amintirile noastre prin raiul dughenelor? O rușine pentru orașul a cărui memorie este sistematic ciuntită prin grija Primăriei Capitalei... și, cu siguranță, nu degeaba.

Un caz halucinant, despre care scriu (degeaba) de ani de zile pe blog și pe care l-am raportat (degeaba) la Primăria sectorului I este cel al demolării ilegale a vilei Gen. Adrian de pe Povernei 2, construită de Louis Blanc, afișându-se cu tupeu o autorizație obținută pentru Alecsandri 4, cu al cărui teren se învecinează spate-n spate. Numărul Povernei 2 A DISPĂRUT din planul cadastral al Primăriei !!!
http://silviacolfescu.blogspot.ro/2011/05/o-bijuterie-arhitecturala-fata-in-fata.html

Mă întreb CE MITĂ a plătit "investitorul" care construiește aici un bloc-mamut total impropriu pentru acest cartier rezidențial, pentru a fi ȘTERS UN NUMĂR DE STRADĂ dintr-un plan cadastral oficial, pe care figurează încă de la sfârșitul sec. XIX ???

Pe lângă străzile veșnic desfundate, clădirile oficiale de pe care curge veșnic tencuiala, drumul de centură în suferință, traficul auto care oscilează între delir și disperare, poluarea masivă, distrugerea sistematică a spațiilor verzi și a monumentelor istorice, murdăria omniprezentă, administrarea absolut dezastruoasă a orașului, lăsarea de izbeliște a clădirii monumentale a Primăriei construite de Petre Antonescu, pentru a se plăti o chirie fantasmagorică proprietarului (???) blocului închiriat în care se adăpostește de câțiva ani Primăria Capitalei, ce să mai vorbim despre promisiunile făcute de primar în campania electorală și care s-au dovedit a fi crunte bătăi de joc și minciuni?
Iată câteva din cele 100 citate de Nicușor Dan:

• Refacerea centurii verzi a Bucureştiului.

• Demararea unui program de înfiinţare de noi parcuri.

• Dezvoltarea, în parteneriat cu primăriile de sector, a unui plan de construire de locuinţe sociale în funcţie de nevoile reale ale populaţiei.

• Inventarierea, vaccinarea şi marcarea prin microcipuri a tuturor câinilor comunitari pentru a putea realiza localizarea acestora.

• Consultarea comunităţilor religioase cu privire la proiectele de infrastructura şi edilitare din vecinatatea lăcaşurilor de cult.

• Comisia Tehnică de Urbanism şi Amenajarea Teritoriului va conţine specialişti în antropologie, sociologie, inginerie, economie urbană, dreptul urbanismului, un reprezentant al societaţii civile şi va funcţiona după un nou regulament.

Nu îmi place să mă bucur de nenorocirea cuiva, dar recunosc că nu m-a deranjat corul bicicliștilor adunați azi pe treptele Primăriei Capitalei, care i-au cântat primarului "Mulți ani primească!".

Să-i ajute Dumnezeu să-și vadă urarea împlinită!

O legendă urbană cu aplicații dâmbovițene

Una dintre cele mai hazoase legende urbane a circulat frenetic în ultimii ani pe Internet și a fost trimisă în mii de e-mailuri.

Ea spune că lângă Grădina Zoologică din Bristol este o parcare pentru 150 de mașini și 8 autocare. Timp de 25 de ani, plata pentru parcare (o liră pentru mașină și 5 lire pentru autocar - cam 1,40 euro și 7 euro) s-a făcut la un încasator simpatic.

Dar, într-o bună zi, după 25 de ani de serviciu credincios, încasatorul simpatic nu s-a mai arătat.

Administrația Grădinii Zoologice s-a adresat primăriei, cerându-i să trimită alt încasator.

Primăria a cercetat și a răspuns că parcarea este sub administrarea Grădinii Zoologice. 

Grădina Zoologică a răspuns că încasatorul era funcționar municipal. 

Primăria a răspuns că este o greșeală, pentru că persoana cu pricina nu a făcut parte niciodată dintre salariații instituției.

În acest timp, spune legenda, trăiește undeva, într-o vilă frumoasă, un om care, după cum se vede, și-a instalat lângă Zoo, pe teren municipal, propriul lui aparat de taxare și a venit în fiecare zi, timp de 25 de ani, ca să încaseze plata pentru parcare de la vizitatorii Grădinii Zoologice.

A lucrat 7 zile pe săptămână și a încasat sumulița de 560 de euro pe zi… ceea ce, în 25 de ani, i-a adus cam 7 milioane de euro. Și nimeni nu știe nici măcar cum îl cheamă.

 Cred că varianta autohtonă a legendei inteligentului englez ar trebui să se axeze pe parcagiul clasic bucureștean (în multe exemplare), mai colorat, care ne taxează prin centrul orașului.

Cu deosebirea că pe parcagiii noștri cred că știe cineva cum îi cheamă… măcar ca să nu se încurce când adună procentajul…

Fotografii de pe Internet

Frumoasele bucureștence de altădată...

Fete frumoase, bine educate, călătorite prin toată Europa...așa erau multe dintre româncele primei jumătăți a secolului XX. Iat-o pe una dintre ele, fotografiată la Geneva, în zorii secolului.

O alta, cam în aceeași vreme. La București.

Și alta. În 1940.
Frumoasele bucureștence de altădată... mătușile de mai târziu...

Viața de zi cu zi a unei veverițe de Herăstrău

Salut! Ceva alune pe-aici?

Parcă văd o alună acolo.

Mda, arată ca o alună... Dar e ghindă...

Și aici? O nucă! Pe asta am mai mâncat-o o dată!

Oamenii ăștia își închipuie că o să mănânc ghinde? Doar nu sunt mistreț !!!

În sfârșit! O alună! Pe azi m-am aranjat! Să vedem mâine...

Vizitatori din Herăstrău! Poate pierdeți ceva nuci pe-acolo. 

Cu siguranță că o să aibă cine să le găsească...

Mătuși fabuloase. Tante Valerienne. Două fotografii care ar fi trebuit să apară în carte

Fragilă ca un bibelou străvechi. Cei mai transparenţi şi mai albaştri ochi pe care i-am văzut vreodată. Atât de albaştri, încât şi acum atrag privirile celor din jur. Da, chiar şi acum, când are 88 de ani.
Un portret al ei, pictat de Nicolae Grant cu peste şaptezeci de ani în urmă, o înfăţişează adolescentă, cam rotofeie, îmbrăcată într-o rochie bleu-verzuie de voal, cu un cordon de catifea legat fundă la spate. Cu faldurile rochiei orânduite în jurul ei, seamănă cu o porumbiţă mare, azurie, cu aripile strânse. Stă calmă pe o banchetă, şi ochii ei transparenţi contemplă curioşi lumea din jur. Are o expresie puţin întrebătoare, ca şi cum ar aştepta pe cineva despre care e sigură că va veni. Acum, când ştiu cum a trăit, pot să ghicesc în aşteptarea cui era. Deja, la 14 ani, îl aştepta pe porumbelul ei.

Grigoraș Dinicu - un bucureștean de seamă

Taraful Dinicu la Expoziția Universală de la Paris, 1889; la nai, Angheluș Dinicu 

(fotografie de Paul Nadar)

Pe 3 aprilie 1889 se năștea în mahalaua Scaune din București, într-o familie vestită de lăutari, genialul violonist Grigoraș Dinicu.

Strănepot al lăutarului chitarist Costache Dinicu, podoaba curții lui Grigore Ghica Vodă, nepot al marelui naist Angheluș Dinicu, autorul piesei Ciocârlia http://www.youtube.com/watch?v=-NvfFLHh7qU , Grigoraș a dus faima muzicii lăutărești - și a Bucureștilor - în întreaga lume, de la Paris la Londra și la New York.

Era un violonist neîntrecut. A studiat la Conservator (1902-1906). Lucrarea lui de absolvire, Hora staccato (1906) http://www.youtube.com/watch?v=EHR1eZ23qCw , a devenit imediat celebră. 

Printre compozițiile lui cele mai cântate, Hora mărțișorului. Ion Voicu a lăsat o interpretare splendidă a Horei mărțișorului http://www.youtube.com/watch?v=490pmwJ2TaM .

Se spune că strălucitul violonist Jascha Heifetz a afirmat că Grigoraș Dinicu este cel mai mare violonist pe care l-a auzit vreodată.

A murit la 60 de ani, în martie 1949, la București. Foarte mulți români îl poartă în suflet – mulți fără să știe: printre temele celor două Rapsodii române de George Enescu sunt multe cântece lăutărești care amintesc de familia de lăutari Dinicu, inclusiv Ciocârlia.
Prea puțini bucureșteni își mai amintesc azi de Grigoraș Dinicu și de extraordinara lui muzică lăutărească - în schimb, manelele de doi bani ne sufocă la orice colț de stradă.
Nici muzica lăutărească nu mai e ce era, și nici cu Bucureștii zilelor noastre nu prea avem cu ce ne lăuda...

Poveste de februarie, cu godin și bancuri

N-am trăit februarie mai distractiv decât în în iarna lui ’84-'85. Era zăpadă mare, un ger cumplit, gheața de pe străzi arăta ca oțelul.

Încă de la începutul iernii, de pe la Crăciun, flacăra aragazului începuse să se micșoreze. A ajuns repede cât un sâmbure mărunt de lumină, apoi a dispărut de tot.

Am aflat pe pielea mea că gazul e mai ușor ca aerul: la parter, nu aveam foc deloc, dar la etajul 2 urca bruma de gaz de pe conductă și aragazul pâlpâia. Noaptea, după ora 12.

Caloriferul era mort

Caloriferul era mort. În fiecare noapte temperatura cobora disperant, sub 20 de grade.

Aveam în casă temperaturi de zile mari: 3º în bibliotecă, unde mi-a murit ficusul de frig, 4º în biroul mic.

În dormitor, am spart peretele pe unde știam că trece un horn și am târât acolo o sobiță Godin, pe care o țineam de frumusețe, pentru că e bătrână cam de 100 de ani și are capacul și mânerele din metal frumos traforat. În iarna aceea ne-a salvat viața. Cu ajutorul ei și al unui reșou prăpădit, făceam în dormitor temperaturi de vis, de 7 și de 8º. Mă mir și acum că n-am dat foc casei, pentru că, în neștiința noastră, am pus între godin și gaura din perete o bucată de burlan de vreo 20 de centimetri, și flăcările din sobă urcau probabil pe horn până la etajul I. Bucuria vecinilor: le mai venea și lor puțină căldură.  

De mâncat

De mâncat, mâncam conserve de pește. Eram fericiți că le aveam, ca niște oameni prevăzători și vajnici ce eram, genul de om care nu se dă în lături să stea 5 ore la coadă dacă știe că răsplata pentru acest mic sacrificiu e o conservă bună de șproți în ulei. Rusești.

Aveam un aragaz de voiaj cu două butelii, la care țineam ca la ochii din cap. Din când în când, ne făceam câte un ou pe el. Când aveam câte un ou.

Și beam. Beam de stingeam

Și beam. Beam de stingeam, vin la kilogram, de Murfatlar, nu mai țin minte dacă era vestitul vin „cu corăbioară”, care avea desenat un vas cu pânze pe etichetă, sau altul.

Uneori îl „fierbeam” pe tăblia de sub capacul godinului, dar de obicei îl beam rece, oricum ne încălzea.

Tot pe godin încălzeam și oale de apă cu care, vineți și dârdâind, ne spălam în baia glacială.

Toți locuitorii

Toți locuitorii din centrul orașului o duceau la fel. Nu că nefericiții din periferie ar fi fost mai favorizați. Nici termoficarea nu funcționa. 

Cine avea un calorifer electric era boier. Dar nu prea erau boieri pe vremurile acelea.

Au fost minus 20º în nopțile din iarna aceea, până prin 18 martie.

Atunci au născocit veselii noștri bucureșteni bancurile sezonului.

Ce zice caloriferul când pui mâna pe el? – Ce mână caldă…

Ce-i mai rece decât apa rece? – Apa caldă.

Uite, vezi?

Uite, vezi? De asta rămân eu de gheață când îmi mai spune câte-o mamașă grasă „Erea mai bine sub Ceaușescu”. ȘI de asta.

Alte fotografii, alte mătuși...

Pe Internet circulă o fotografie a uneia dintre cele două zâne europene, Elena fiica, dar nu una din care să-ți poți da seama cât era de frumoasă. Din fericire, am găsit prin sertare una dintre fotografiile ei din tinerețe, din anii când, fumând o țigară Sobranie cu filtrul aurit, supraveghea cu ochii sclipitori și misterioși agitația din legendarul ei club de noapte...

La 70 de ani, cu plete lungi, blonde, îmbrăcată în pantaloni de piele, are încă ținuta elegantă și îndrăzneață pentru care a admirat-o întreaga Londră.

Pe un raft, păstrez fotografia ei din ultimul an de viață. Nu și-a pierdut zâmbetul sclipitor.

  

Helen O’B, co-founder with her husband Jimmy of the legendary night club that opened in an alley off Regent Street in 1953 and ran for 39 years. The club was the most discreetly daring establishment in London during its Cold War heyday.

The club was a venue for the glamorous celebrities of the day, who were confident that journalists and photographers would not be admitted and that there would be no paparazzi waiting for them outside. Shirley Bassey performed there and Errol Flynn took his 12-year-old son Sean to see the dancing girls. Judy Garland, Barbara Cartland, Aristotle Onassis and the King of Nepal were all members.

Și l-aș adăuga acestui șir pe Ion Rațiu, magnat și politician roman-englez, care i-a rămas prieten până în zilele senectuții.

Salvarea bucureșteană, amintiri din vremea lui Ceașcă și o poveste cu zâne

În duminica asta, soarta mi-a jucat unul dintre simpaticele ei renghiuri, cu care e destul de darnică în ultima vreme.

O persoană din familia mea, un domn de 87 de ani, s-a plâns de dureri subite și violente în umărul stâng. Cum orice om cu scaun la cap, auzind de dureri în partea stângă, se gândește mai întâi la infarct, m-am alarmat. Mai întâi am telefonat la trei prieteni medici, care, ca tot omul în repaosul duminical, erau probabil pe coclauri, așa că n-au răspuns.

După care, cu moartea-n suflet, am telefonat la 112.

Mi-a răspuns o doamnă cu voce extrem de amabilă, care mi-a ascultat păsul și mi-a făcut legătura la Ambulanțe. O altă doamnă extrem de amabilă m-a întrebat de simptome, după care mi-a spus să aștept ambulanța.

Suntem o familie de oameni destul de sănătoși, așa că relațiile mele cu Salvarea strălucesc prin absență. Ceea ce nu înseamnă că nu am, adânc ancorate în minte, amintiri sinistre de pe vremea lui Ceașcă, perioadă dedicată binelui cetățeanului, când, dacă trebuia să vină la un pacient în vârstă, Salvarea se grăbea mai încet, pe principiul că un pensionar mai puțin e un bănuț în plus la buget.

M-am pregătit de o așteptare îndelungată.

Aici începe povestea cu zâne.

În mai puțin de un sfert de oră, o ambulanță oprea în fața casei. Din ea au debarcat doi domni foarte simpatici, cu jachete pe care scria Ambulanța București Ilfov. Cărau o trusă medicală și un aparat mobil pentru electrocardiograme.

Unul dintre cei doi domni, căruia celălalt i se adresa cu „dom’ doctor”, a consultat cu atenție bolnavul. Celălalt a pornit aparatul, i-a pus electrozii pacientului, și au stat amândoi cu ochii pe ecran. Au imprimat electrocardiograma și apoi au făcut legătura, prin telefon, cu Cardiologia Fundeni, unde au transmis (electronic) datele electrocardiogramei. Serviciul de Cardiologie le-a confirmat diagnosticul liniștitor, și anume că este vorba de un atac de artrită. Lucrurile nu s-au încheiat aici. Doctorul a scos din trusă o seringă (de unică folosință) și fiole, și i-a făcut bolnavului o injecție cu antiinflamator și un calmant. După care i-au prescris suferindului tratament cu un antiinflamator.

Apoi, cei doi domni s-au retras.

Am întrebat ce datorăm pentru vizită și ni s-a răspuns „Nimic”.

Mi-am amintit că toți acești îngeri păzitori din sistemul sanitar sunt remunerați de generosul nostru stat cu salarii de mizerie, care-i fac, la limita răbdării, să plece în țări străine unde acceptă munci sub pregătirea lor, pentru salarii decente.

Mi-am amintit că, știind asta, mulți pacienți le oferă „o mică atenție” pe care cei mai mulți dintre ei sunt obligați de nevoi să o accepte. Probabil că ar prefera un salariu din care să poată trăi. Cei mai mulți dintre ei.

Mi-am amintit cât de tare m-am enervat când dragul nostru guvern a mărit impozitele, punând taxe pentru sănătate până și pe chirii, deși proprietarul plătește impozitul legiuit la chirie și plătește cu siguranță impozit pentru sănătate și la venitul lui principal (salariu sau pensie).

Mi-am adus aminte că enervarea mea nu se datora de fapt ideii că se plătește pentru sănătate, ci cvasi-certitudinii că acești bani se vor duce în sacul fără fund al corupției multilateral dezvoltate a autorităților și nu va nimeri nici măcar un bănuț din ei în bugetul pentru sănătate.

Pentru tot acest complex de motive, m-am gândit cu recunoștință la oamenii care se îngrijesc de sănătatea tuturor. Cu hopuri poate, cu disfuncții inerente stării noastre de sărăcie generală, dar cu bunăvoință și cu simțul datoriei.

Tuturor le mulțumesc.

Imagine Realitatea.net

Nicușor Dan își anunță intenția de a fonda un partid. În sfârșit!

Într-un interviu publicat în pe site-ul România curată, Nicușor Dan anunță că, în pregătirea alegerilor din 2016 pentru Primăria bucureșteană, intenționează să creeze un partid care, în primul rând, își va axa activitatea pe un program de administrare a haoticului nostru oraș. 

În sfârșit vom avea un candidat pe care nu ne va fi rușine să-l votăm.

"Din punctul meu de vedere, fără să-mi arog în vreun fel faptul că reprezint Piaţa Universităţii, vă pot spune că voi înfiinţa un partid politic cu toţi cei care s-au implicat în campania mea pentru primărie din vara lui 2012. Acest partid îşi va propune doar câştigarea alegerilor locale din Bucureşti din 2016, adică vizează funcţia de primar general şi cât mai multe poziţii în Consiliul General. După cum ştiţi legea alegerilor locale împiedică independenţii să formeze liste iar pentru a merge în alegerile pentru Consiliu, ai nevoie de un partid. De aceea probabil în prima jumătate a anului 2014 vom începe formalităţile de constituire a partidului. Faptul că nu ne propunem să guvernăm ţara, ne scuteşte de o alegere ideologică. Este vorba despre un program de administrare a oraşului pe care în esenţă l-am prezentat deja în campania din 2012."

Puteți citi restul interviului pe

http://www.romaniacurata.ro/articol-4336.htm?fb_action_ids=10202859395516353&fb_action_types=og.likes&fb_ref=.UsxAilqIdKV.like&fb_source=aggregation&fb_aggregation_id=288381481237582

Roșia Montană - cine a fost azi la demonstrație în București și ce dorește

Foarte multă lume. Peste 10.000 de oameni.
Familii cu copii. Extrem de mulți copii. Familii foarte civilizate.

Mamele nu vor cianură.
Nici copiii.

Tineri, foarte mulți tineri.
Nici ei nu vor cianură. Vor cultură.

Doamne bine îmbrăcate. Și cu umor.

Tineri îmbrăcați în straie populare, fete în ie. Pentru că vor să se știe că sunt români și țin să-și păstreze tradițiile și țara.

Ce-i supără? 

Corupția. Corupția e cianură, e otravă.

Îi supără guvernul. Cel mai bun guvern care poate fi cumpărat cu bani.

Cât costă? Se va afla, la un moment dat.

Îi supără trădarea. Au înțeles că suntem cu toții trădați și furați de 24 de ani.

Și începem să înțelegem cu toții acest lucru.

Voi continua mâine să adaug fotografii.

O seară în Bucureștii civilizați

 

Trebuia să mă gândesc.

Trebuia să mă gândesc de îndată ce am acceptat să mă duc la Noaptea de Sânziene în livada Muzeelor Minovici.

După ziua de coșmar petrecută în gunoiernița din Buzești, ceva trebuia să-mi aducă aminte că orașul nostru este de fapt o capitală europeană.

De cum am coborât din mașină, am dat cu ochii de un spectacol pe care nu ți-ai închipui că-l poți întâlni în București. Vreo trei câini comunitari amușinau și se jucau pe triunghiul de iarbă din fața vilelor Minovici, iar o pisică (cu zgărdiță, deci probabil necomunitară) se plimba printre ei fără teamă, ca vodă prin lobodă.

Atâta gentilețe canină m-a dus cu gândul la Londra, sau la vreo altă capitală eminamente civilizată. Dintr-o dată, ruinele spoite din centrul vechi, casele abandonate și batjocorite care-ți insultă privirea la tot pasul, gropile din asfalt, mitocanii care te înghiontesc pe trotuar sau îți fac semne obscene din mașinile lor scumpe, manelele și vorbele groase pe care le auzi peste tot… mi-au pierit din minte.

În poarta casei neoromânești a lui Nicolae Minovici, vizitatorii sunt întâmpinați de Sânziene frumoase, încununate cu sulfină. 

După care, intră într-o lume a bucuriei, cu expoziții, cu colțuri în care copiii se distrează cu pensulele și culorile, cu muzică clasică, cu frumoasele case Minovici, cu obiecte de artă.   

Mulțime de bucureșteni. Veniți ca într-o mare familie.

Tătici veseli, cu aparate de fotografiat.

Mame frumoase, îmbrăcate în ie (e și ziua bluzei noastre populare, nu?), cu copii atât de frumoși, îmbrăcați  în costume populare!

Copii încântați de joacă, de verdeață, de baloanele colorate de săpun.

Orășeni zâmbitori, cu câini blânzi, frumoși. De care se bucură toată lumea din jur.

Femei îmbrăcate cu grație.

 Fetițe care arată ca niște zâne mici. Băieței jucăuși.

Standuri cu cărți și, așa cum te și puteai aștepta într-o asemenea adunare, cititori și cumpărători de cărți.

Dansuri de copii, premii, cântece. Bucurie. Spectatori.

Și bere și mici, de ce nu? Doar suntem la București.

Bere și mici și cârnăciori și mese sub copaci.

Toată lumea bea sau ronțăie ceva. Dar nici o sticlă de plastic pe jos. Nici o hârtie aruncată. E oare posibil în București?

Un univers fermecat. Bucureștean, construit de bucureșteni, după adevăratele lor gusturi și după felul lor de a fi. 

Un univers în primejdie. Lăcomia și macaralele îl înconjură, abia ascunse de perdeaua de copaci.

Hotărât lucru, în seara aceasta văd chipul unui oraș cu adevărat civilizat.

Pe drumul spre casă, aud pe Calea Victoriei acordurile uneia dintre rapsodiile enesciene.

În piața George Enescu (pentru bucureșteni: fosta parcare din fața restaurantului Cina), în care se intră printr-un arc parfumat de flori, se desfășoară Bucharest Music Film Festival.

 În seara aceasta a cântat Orchestra București dirijată de Benoît Fromanger. 

Orchestra și dirijorul au fost atât de încântați de primirea pe care le-a făcut-o publicul, încât au prelungit concertul cu aproape o oră.

Ciudat e orașul în care trăim.

Oraș al urâțeniei extreme (multă) și al frumuseții fără cusur (rară, dar nu atât de rară cum spun unii; sau poate numai bine ascunsă).

Al mitocanilor extremi (numeroși și agresivi) și al citadinilor politicoși (puțini și discreți).

București, oraș al contrastelor.

Ca toate orașele-capitală ale lumii.