miercuri, 27 noiembrie 2013

Mătuși fabuloase și alte istorioare bucureștene - două fotografii care ar fi trebuit să apară în carte



Într-o formă condiționată de vremurile grele pe care le trăim, a apărut cartea cu mătuși, care cuprinde o parte din povestirile apărute pe acest blog. Pregătisem fotografii frumoase, care, tipărite pe hârtie de calitate, ar fi trebuit să-i întregească cititorului imaginea acelor timpuri în care au trăit amarnicele cucoane. 
Nu s-a putut: în cele din urmă, am tipărit "mătușile" ca pe-o carte obișnuită, în speranța că ne vom putea permite cândva să o prezentăm publicului așa cum se cuvine, însoțită de imagini ale bucureștencelor vremii.
Am un singur regret: acela că, în graba cu care am paginat textul, nu am scris pe pagina de gardă dedicația care se cuvenea scrisă:


CU DRAG, CITITORILOR ACESTUI BLOG 

O fac acum.
Și pentru ei, iată două dintre fotografiile pe care mă gândeam să le aștern pe pagini

Regina Maria la picnic cu prietena ei, Marie Florescu (căsătorită Mavrocordat) - Balcic 1932
Doamnele, ieșite la plimbare cu Rolls-Royce-ul decapotat, sunt îmbrăcate cu halate albe, care să le ferească hainele de praf. Picnicul este unul regal: cu față de masă, vas cu flori, veselă fină, tacâmuri de argint, valet și cățel...

Marie Mavrocordat în vremuri proletare - cu basma și bicicletă

Marie Mavrocordat a dăruit Bibliotecii Academiei un album cu multe dintre fotografiile ei. Mulțumesc Bibliotecii, în special distinsului istoric Emanuel Bădescucuratorul sectiei de fotografie vechepentru înlesnirea procurării imaginilor.

miercuri, 20 noiembrie 2013

Mitocanii la restaurant; câteva reguli simple pentru o masă elegantă în oraș


Ca tot omul, mai ies și eu din când în când să mănânc în oraș.
Sunt în târgul ăsta câteva colțișoare suficient de selecte cât să te simți bine acolo, dar nu într-atât de selecte încât să intre în atenția mitocanilor cu bani, care abia așteaptă să dea buzna și să ruineze atmosfera.
Și iată-mă acum câteva zile într-unul dintre locșoarele cu pricina, bucurându-mă de salutul politicos al chelnerului, de muzica discretă și de lista de bunătăți.
Nu contează unde eram, poate altădată o să întocmesc o scurtă listă de locuri frecventabile din București.
Dar, pentru înțelegerea lucrurilor, trebuie să vă spun că restaurantul are un perete de geamuri până la sol. Ferestrele dau spre trotuarul unei străzi largi, destul de circulate. E foarte simpatic să te așezi la o masă de la geam si, în timp ce mănânci, să te uiți la priveliștea de-afară.
Fericirea mea era perfectă.
Însă până aici mi-a fost.

Primul indiciu al schimbării norocului meu a fost un BMW uriaș, X6, o mașină grozavă pe autostradă sau pe drumuri de țară, dar cam la nelalocul ei în oraș. Obiectul cu pricina a părăsit subit carosabilul, s-a urcat pe trotuar și, până să mă dumiresc ce se-ntâmplă, a parcat la 50 de centimetri de geamul restaurantului, chiar acela prin care mă uitam eu. Adio priveliștea străzii. Puteam în schimb să admir de foarte aproape detaliile caroseriei BMW-ului.
Din mașină s-au dat jos un tânăr solid, cu haină de piele, și o duduie decoltată, cu o fustiță la rasul feselor și cu picioarele vârâte în acei pantofi moderni cu tocuri înalte de tot și cu tălpi groase, care mă fac să mă gândesc invariabil la copite de cal. Duduia a luat-o hotărât spre ușa restaurantului și a intrat, cu domnul după ea. S-au așezat la masa de lângă noi, probabil ca să aibă și ei privilegiul de a se oglindi în caroseria bolidului personal.
După care, a început o adevărată simfonie de originalități, de care m-am bucurat pe deplin.
De la chemarea chelnerului prin pocnituri elegante din degete, la clefăielile melodioase și la mâncatul cu râtul aproape înfipt în farfurie, n-am scăpat nimic.

Cei doi, vizibil în faza de început a unei relații tandre, încercau să se impresioneze unul pe altul povestind pe întrecute, cu voce cât se poate de ridicată. Asta n-ar fi fost rău, mai ales pentru mine, care mă minunam de vastele posibilități combinatorii ale unui vocabular redus la esențe (din care făceau parte, la loc de cinste, „mișto”, „nașpa” „dreak”, întrețesute cu un număr incomensurabil de „p… mea”). Totuși, bucuriile mele estetice erau întrucâtva întunecate de mania ambilor de a-și îndesa mâncarea continuu în gură și de a o mesteca fără complexe în timp ce vorbeau, ceea ce îmi dădea interesantul prilej de a urmări traseul bolului alimentar, precum și jerbele de stropi care le țâșneau din gură ca artificiile. Programul artistic a culminat cu introducerea în gură a unor nefericite de boabe de mazăre… cu cuțitul. Nu mai vorbesc de scosul „aifonului” la vedere pe masă și de vorbitul intermitent la telefon… tot cu gura plină, desigur.
La un moment dat, tânărului domn i-a declarat sincer alesei inimii sale:
- Mă duc să mă p…
Revenirea lui cu degetele pianotând pe prohabul pantalonilor a desăvârșit demonstrația.
Am plătit cât am putut de repede și am plecat, păstrând în minte ochii sticloși cu care chelnerul contempla manevrele de pe sub masă ale cuplului, încins de mâncărică, băuturică și căldurică.

M-am gândit la tinerii aceia. Poate că nu avuseseră pe nimeni care să le spună cum să se poarte.
Pentru ei (care nu vor citi niciodată acest blog), pentru alți tineri (care probabil știu foarte bine cum să facă figură bună în societate) și pentru amuzamentul tuturor, mi-am zis că ar fi simpatic să înșir aici regulile cu care-mi aduc aminte că-mi băteau capul mama și bunica, pe vremea când eram copil.  
Poate vor folosi cuiva. A mânca frumos nu e chestie de snobism. Ci de bună cuviință.
Iar în unele țări, bunele maniere la masă sunt socotite a fi atât de necesare, încât uneori se includ și în CV. Și, dacă vreți să știți, femeile și bărbații care dau dovadă de bune maniere la masă sunt sexy.
Poate unii cred altfel?
În fond, cineva mi-ar putea spune că iese în oraș să se distreze, nu să-și închipuie că a invitat-o pe regină la masă. Ce să zic? Dacă omul nu poate trăi și nu se poate distra fără să clefăie și să se scarmene în dinți în public, asta e. Nu-l poate obliga nimeni să se poarte altfel decât îi e firea. Dar măcar, în acest caz, să nu se mire că nu are acces în unele cercuri, că unii strâmbă din nas când îl văd, sau că-l fac unii… cum scrie în titlu.

Iată câteva reguli simple, care vă vor pune la adăpost de comentarii neplăcute.

  1. Domnul intră primul în restaurant: ca să se asigure că locul este frecventabil, ca să trateze cu chelnerul, ca să o conducă pe doamnă la masă. Doamna îl urmează. 
  2. Domnul sau maître d'hotel-ul o ajută pe doamnă să-și scoată haina. 
  3. În restaurantele bune, chelnerul trage scaunul doamnei și îl împinge ușor când aceasta se așează; când chelnerul nu face acest lucru, sarcina îi revine domnului.
  4. Doamna NU se adresează direct chelnerului. Îi spune domnului ce dorește și el face comanda. (Îmi aduc aminte că am văzut o dată la restaurant două cupluri la o masă, care au comandat fripturi. Chelnerul a întrebat de care. Una dintre doamne probabil că nu cunoștea această regulă, așa că i s-a adresat senină chelnerului :"Doamnele vaci și domnii porci". Cred că ei i s-a părut că face o glumă bună...) 
  5. NU se vorbește cu voce ridicată într-un loc public, vecinii de masă nu sunt interesați de trăirile și opiniile dumneavoastră, le au pe ale lor.
  6. Dacă vă puteți lipsi de telefonul mobil două ore, cât mâncați, e perfect. Dacă nu, încercați măcar să-l folosiți discret, numai strictul necesar.
  7. NU se stă cocoșat, cu nasul în farfurie, ci numai ușor aplecat în față.
  8. Șervețelul se întinde ușor în poală, ca să protejeze hainele. La sfârșitul mesei, se pune șervețelul, ușor mototolit, în dreapta farfuriei.
  9. NU puneți coatele pe masă: ele se țin pe lângă corp. Se poate, nu vă temeți!
  10. Dacă luați ciorbă sau supă, NU umpleți lingura peste măsură; duceți-o la gură fără grabă, înclinați ușor lingura și turnați supa în gură cu vârful lingurii, NU sorbiți cu zgomot.  
  11. Furculița se ține în mâna stângă, cu dreapta se ține cuțitul cu care se taie carnea. Dacă garnitura este piure, se împinge ușor cu cuțitul puțin piure peste bucățica de carne înfiptă în furculiță și se duc la gură împreună. Boabele de  mazăre se iau ușor pe furculiță. Cartofii prăjiți se iau cu furculița, nu cu mâna.
  12. Tacâmurile se folosesc luându-le întâi pe cele mai depărtate de farfurie; după ce terminați de mâncat, nu le puneți pe masă, ci le lăsați pe farfurie, încrucișate sau așezate unul lângă altul, cu cozile spre dreapta. 
  13. NU vârâți prea multă mâncare în gură dintr-o dată, luați numai cât puteți mesteca normal.
  14. NU clefăiți: mestecați cu gura închisă, fără zgomot.
  15. NU vorbiți în timp ce mestecați și NU cereți partenerului să vă răspundă în timp ce mestecă.
  16. Înainte de a bea, ștergeți-vă ușor buzele cu șervețelul. Astfel veți evita să lăsați pe pahar urme unsuroase, neplăcute la vedere.
  17. NU vă scobiți în dinți (de altfel nici în nas) în public. Faptul că vă ascundeți gura cu mâna nu păcălește pe nimeni. Râcâitul frenetic prin măsele este permis numai în intimitate sau dacă vă retrageți… la toaletă, de pildă.
  18. NU râgâiți. NU pârțâiți. NU vă scărpinați. Retrageți-vă la aceeași adresă și dezlănțuiți-vă acolo - dacă altfel nu se poate. 
  19. NU e nevoie să dați detalii asupra a ceea ce vreți să faceți la toaletă. Dacă spuneți simplu: „Scuză-mă o clipă”, sau „Mă întorc imediat” o să se înțeleagă exact despre ce e vorba. Verificați-vă ținuta ÎNAINTE de a ieși de la toaletă. Și mai ales nu uitați să vă spălați pe mâini; au mai trecut și alții pe-acolo.
  20. Când doamna se ridică de pe scaun, este politicos ca domnul să se ridice o clipă… sau măcar să schițeze gestul.
  21. Domnul plătește (în cazul în care nu e o masă colegială, la care s-a convenit să se plătească „nemțește”) și NU comentează nota. Bacșișul tradițional este 10-15%. În caz că ați fost foarte bine serviți, dați 20% sau chiar mai mult. Dar nu mult mai mult.
  22. La plecare, chelnerul trage scaunul doamnei; dacă el nu este acolo, sarcina îi revine domnului. Doamna merge spre ușă, domnul o urmează.
  23. Un domn are întotdeauna datoria să deschidă ușa doamnei; o doamnă are întotdeauna datoria să mulțumească.

PS. Orice comentarii sau adăugiri sunt binevenite.
Cu condiția să fie făcute în limitele politeții.

 Imagini de pe Internet


  

miercuri, 13 noiembrie 2013

Miorița, Chevron și Gold Corporation – un străin trage semnalul de alarmă

Comentariu: Miorița, Chevron și Gold Corporation
Angus Mc-Farlane

Miorița e o poveste folclorică românească, în formă de baladă. Balada descrie un scenariu în care doi ciobani plănuiesc să-l omoare pe altul, personajul principal. O mielușică, sau „mioriță” pe românește, avertizează inocenta victimă de planul ticălos. Ciudat, victima decide să nu se apere. În loc de asta, se lansează într-un straniu și poetic zbor al imaginației.


Mi s-a spus că balada are un subtext religios, legat de îndeplinirea de către Hristos a voinței lui Dumnezeu, prin acceptarea de către el a rolului de sacrificat. Ciobanul din baladă acceptă și el moartea care vine, cu aceeași stăpânire de sine ca și Hristos. Nu știu cum naiba, în ciuda nesfârșitelor dezbateri academice despre adevăratul înțeles al baladei, poporul poate fi de acord cu elementele de bază ale povestirii. În chip uimitor, balada a devenit un blazon cultural, pusă la  loc de cinste în panteonul artei populare românești.

Cu toate acestea, în calitate de străin, vă rog să mă iertați dacă o să revizuiesc evenimentele din baladă, încercând să vă înfățișez esența tragediei românești care se desfășoară chiar în aceste momente.
Ceea ce urmează este o modestă repovestire a evenimentelor din balada originală Miorița.

Cu multă vreme înainte de Românii au talent și de Dansez pentru tine, un cioban tânăr și chipeș își păștea oile pe coastele Apusenilor, împreună cu alți doi ciobani. Balada nu spune cum îl chema, așa că o să-i spunem Ghiță.

Deși trăiau de-o viață în inima „Grădinii Carpaților”, ciobanii habar n-aveau că frunzele din copaci fuseseră desenate de o companie de publicitate spaniolă plătită cu o sumă uriașă. Dar, mai sinistru, fără ca Ghiță să aibă habar, cei doi ciobani cu care era plănuiau să-l ucidă. Motivul lor era lăcomia. Tânărul și chipeșul Ghiță avea o turmă de oi, cai frumoși și câini de vânătoare, care, se poate presupune, erau buni și pentru păzitul oilor. Mai avea și pământ cu zăcăminte de aur și rezerve de petrol și gaze. Poate ar trebui să includ printre proprietățile lui și profiturile din contractul pe care-l avea cu o companie telefonică.

Oricum, Ghiță a observat că o mielușică – sau mioriță pe românește – nu mai mânca. De fapt, biata făptură își petrecuse ultimele trei zile behăind trist. (Notați că numărul 3 e important în povești folclorice sau balade: de trei zile nu mânca, trei ciobani, conectare 3G pe iPhone-ul lui Ghiță și așa mai departe). Acuma, fie că Ghiță era un om răbdător, care putea să suporte la nesfârșit zgomote neplăcute –  putea chiar să asculte manele fără să se plângă – fie că era prea preocupat cu trimisul și cititul SMS-urilor ca să observe ce se întâmpla în jurul lui. Oricare-ar fi motivul, au trecut trei zile până să observe că mioara încerca să-i spună ceva!  

Când zic „să-i spună ceva”, asta și înseamnă. Se știe că în balade, în poveștile populare și în fabulele lui Esop, animalele pot vorbi. În orice caz, v-ați putea închipui o oaie care ar întrebuința limbajul semnelor pentru a încerca să explice că doi tipi încearcă să ucidă pe cineva, sau o oaie schițând planul omorului pe pământ cu copita? Dacă ar putea o oaie să facă așa ceva, cu siguranță că ar lua premiul I la Românii au talent!

Oricum, Ghiță a rămas uimit când miala a început să vorbească.
- Ascultă, a spus ea, ceilalți doi tipi, Chevron și Gold Corporation plănuiesc să te omoare!
- Ești sigură? Mi se par atât de prietenoși!
- Sigur că-s prietenoși. Ai lucruri de valoare pe care le vor ei.
- Ce? Câteva oi, niște cai, câțiva câini…
- Nu, nu asta vor ei, ei vor aurul tău, mineralele, petrolul și gazele.
- Chiar așa? Trebuie să-i dau un SMS maichii să-i spun. Nici nu-mi închipuiam că sunt așa de bogat.
- Lasă asta, Ghiță! Ce ai de gând să faci cu tipii ăia? Viața ta e în pericol!
- Și ce zici să fac, Mio? (Ghiță era prieten cu toate oile lui!)
- Dă-le la cap! Pune câinii pe ei! Luptă! Fă ceva!
- Mmm… poate c-ar trebui doar să-i las să mă ucidă și să fure tot ce am. Ce părere ai?
- Ești nebuuuuun?

Mă rog, dacă vreți, puteți să spuneți că-s cam neghiob, dar atunci când o oaie care n-a mâncat de trei zile înțelege o situație periculoasă mai bine decât un cioban tânăr și chipeș care e proprietar pe o grămadă de resurse naturale, eu zic că e o problemă!

Deci, șocul bietei Mio e de înțeles. Întrebarea „Ești nebun” se presupune că era retorică. Dar, în loc să spună „Mulțumesc pentru informație, Mio, le vin eu de hac tâlharilor ăstora” și să pună mâna pe topor, Ghiță se lansă într-o divagație poetică părând să confirme că răspunsul la întrebarea lui Mio era „da”. În ciuda sforțărilor oii de a-i explica pericolele „fracturării”, cutremurelor, poluării și ale „lacurilor de cianură”, Ghiță bătu câmpii în continuare.
Spuse că se va însura cu o prințesă, că va dormi sub stele și că maică-sa va veni să aibă grijă de el, suspinând. Mai bălmăjea și niște prostii despre munții care ar fi preoți, despre stele care cad și despre copacii care ar fi invitați la nuntă!

Mielușica se scărpină după ureche cu copita. „Ghiță a înnebunit de tot, sau o fi băut prea multă țuică”, se gândi ea. „Oricum ar fi, s-a terminat! Chevron și Gold Corporation o să-l bage-n groapă și o să-i ia tot ce are.”

Și aici se termină balada. Se termină înainte ca înfricoșata faptă să aibă loc. Ceea ce lasă spațiu de manevră! S-ar putea să existe oare o parte încă nescrisă a baladei în care Ghiță să-și vină în simțiri și să decidă că e mai practic să-și salveze propria piele decât să bâiguie pentametri iambici sau să se așeze pe piscuri morale, sau orice altceva? Poate că Ghiță se va decide să demonstreze pașnic pe străzi, să organizeze petiții și să o pună pe bătrâna lui mamă să facă afișe care să critice hotărârea guvernului de a îngădui ca această tragedie să aibă loc? 

Viitorul încă nu e stabilit, el va fi așa cum veți vrea să fie. Următoarea parte a Mioriței poate fi scrisă de românii cărora le pasă de România și de viitorul ei și de viitorul copiilor lor!

La urma urmei, chiar și o mioară și un străin pot vedea pericolul.  

                                                                                                                              Angus McFarlane
              http://www.romania-insider.com/comment-miorita-chevron-and-the-gold-corporation/109210/

Nu-l cunosc pe Dl Angus McFarlane. Dar îl respect și mi-e drag. Pentru că și lui îi e dragă România. Și a făcut ceea ce poate face un străin pentru o țară la care ține: a tras un semnal de alarmă. A publicat acest avertisment în Romania-Insider în 11 noiembrie 2013. L-am tradus pentru a fi mai accesibil celor cărora le este destinat – românilor. Citiți acest text cu atenție și semnalați-l celor care credeți că îl vor înțelege și aprecia. Avem cu toții nevoie să știm cum se văd evenimentele din afară. Cum ne vedem noi din afară. Avem cu toții nevoie să înțelegem că e ceasul al doisprezecelea și că trebuie să ne apărăm. Dacă preferăm să închidem ochii și să ne lăsăm în voia sorții, vom avea ce merităm. Otravă, cutremure, devastare, sărăcie. Celor care nu văd le atrag atenția străinii. E timpul să ne trezim.



luni, 11 noiembrie 2013

Cum se distra aristocrația bucureșteană


În București, la începutul secolului trecut, viața avea farmec, eleganță și haz. Și mai ales deschidere a minții. Ca dovadă, o fotografie în care apar câțiva dintre participanții la un bal costumat la… Cotroceni.
În palatul regal, personaje simandicoase, cu nume răsunătoare, cu funcții importante, se amuză copilărește, în costume pline de fantezie. Iată mai jos și cine sunt ei.

De la stânga la dreapta:
  1. Jeannot Diamandy, fiul lui Constantin Diamandy - fost ministru plenipotențiar la Petrograd (1912-1914) și la Paris (1919-1922), și al doamnei Jeanna Pallady, a doua soție a pictorului Theodor Pallady (costumat în sticlă de dry gin Gordon);
  2. Georges Cantacuzino, mai târziu academician, fiul lui Grigore și al Didinei Cantacuzino (costumat în sticlă de vermut Martini);
  3. Domnișoara Ana Cuțarida, fiica lui N. Cuțarida și a doamnei Zoe Cuțarida născută Carol Davilla. Inginerul Cuțarida, industriaș, a rămas în istoria Bucureștilor ca inginer-arhitect al casei Monteoru, în care a funcționat Uniunea Scriitorilor în perioada comunistă, și prin Groapa Cuțarida, rămasă după ce s-a scos pământ pentru fabrica de cărămizi a inginerului, situată în zona Căii Griviței- Filantropia;
  4. Domnișoara Yvonne Vlahutzi-Slătineanu, măritată întâi cu Niculae Vlădescu, ministru plenipotențiar, apoi cu Georges Cantacuzino (cu o ciudată bonetă cu antene);
  5. Dinu Cuțarida (costumat în sticlă de șampanie Piper Heidsieck brut);
  6. Nicolae Costinescu, fiul lui Emil Costinescu, fost ministru în 1910 (costumat în sifon – își mai amintește cineva arhaicele sifoane, care se umpleau la sifonărie? Acum sunt obiecte de colecție);
  7. Doamna Enna Al. Crețeanu, născută Brătianu;
  8. Alexandru Crețeanu, fost ministru plenipotențiar, apoi profesor de diplomație la Washington.
 Pe rândul de jos, de la stânga la dreapta:
  1. Doamna Elena Leonte, soția prof. Dr. C. Leonte, născută Cuțarida;
  2. Doamna Valentina Argetoianu, născută Boambă, căsătorită prima oară cu Filip Lahovary, fost ministru plenipotențiar, a doua oară cu C. Argetoianu, fost Prim-ministru, fost consilier regal, a treia oară cu Henry Catargi;
  3. Domnișoara Zozo Greceanu, fiica fostului președinte al Senatului Greceanu.