duminică, 12 ianuarie 2014

Salvarea bucureșteană, amintiri din vremea lui Ceașcă și o poveste cu zâne


În duminica asta, soarta mi-a jucat unul dintre simpaticele ei renghiuri, cu care e destul de darnică în ultima vreme.
O persoană din familia mea, un domn de 87 de ani, s-a plâns de dureri subite și violente în umărul stâng. Cum orice om cu scaun la cap, auzind de dureri în partea stângă, se gândește mai întâi la infarct, m-am alarmat. Mai întâi am telefonat la trei prieteni medici, care, ca tot omul în repaosul duminical, erau probabil pe coclauri, așa că n-au răspuns.
După care, cu moartea-n suflet, am telefonat la 112.
Mi-a răspuns o doamnă cu voce extrem de amabilă, care mi-a ascultat păsul și mi-a făcut legătura la Ambulanțe. O altă doamnă extrem de amabilă m-a întrebat de simptome, după care mi-a spus să aștept ambulanța.
Suntem o familie de oameni destul de sănătoși, așa că relațiile mele cu Salvarea strălucesc prin absență. Ceea ce nu înseamnă că nu am, adânc ancorate în minte, amintiri sinistre de pe vremea lui Ceașcă, perioadă dedicată binelui cetățeanului, când, dacă trebuia să vină la un pacient în vârstă, Salvarea se grăbea mai încet, pe principiul că un pensionar mai puțin e un bănuț în plus la buget.
M-am pregătit de o așteptare îndelungată.
Aici începe povestea cu zâne.
În mai puțin de un sfert de oră, o ambulanță oprea în fața casei. Din ea au debarcat doi domni foarte simpatici, cu jachete pe care scria Ambulanța București Ilfov. Cărau o trusă medicală și un aparat mobil pentru electrocardiograme.
Unul dintre cei doi domni, căruia celălalt i se adresa cu „dom’ doctor”, a consultat cu atenție bolnavul. Celălalt a pornit aparatul, i-a pus electrozii pacientului, și au stat amândoi cu ochii pe ecran. Au imprimat electrocardiograma și apoi au făcut legătura, prin telefon, cu Cardiologia Fundeni, unde au transmis (electronic) datele electrocardiogramei. Serviciul de Cardiologie le-a confirmat diagnosticul liniștitor, și anume că este vorba de un atac de artrită. Lucrurile nu s-au încheiat aici. Doctorul a scos din trusă o seringă (de unică folosință) și fiole, și i-a făcut bolnavului o injecție cu antiinflamator și un calmant. După care i-au prescris suferindului tratament cu un antiinflamator.
Apoi, cei doi domni s-au retras.
Am întrebat ce datorăm pentru vizită și ni s-a răspuns „Nimic”.
Mi-am amintit că toți acești îngeri păzitori din sistemul sanitar sunt remunerați de generosul nostru stat cu salarii de mizerie, care-i fac, la limita răbdării, să plece în țări străine unde acceptă munci sub pregătirea lor, pentru salarii decente.
Mi-am amintit că, știind asta, mulți pacienți le oferă „o mică atenție” pe care cei mai mulți dintre ei sunt obligați de nevoi să o accepte. Probabil că ar prefera un salariu din care să poată trăi. Cei mai mulți dintre ei.
Mi-am amintit cât de tare m-am enervat când dragul nostru guvern a mărit impozitele, punând taxe pentru sănătate până și pe chirii, deși proprietarul plătește impozitul legiuit la chirie și plătește cu siguranță impozit pentru sănătate și la venitul lui principal (salariu sau pensie).
Mi-am adus aminte că enervarea mea nu se datora de fapt ideii că se plătește pentru sănătate, ci cvasi-certitudinii că acești bani se vor duce în sacul fără fund al corupției multilateral dezvoltate a autorităților și nu va nimeri nici măcar un bănuț din ei în bugetul pentru sănătate.
Pentru tot acest complex de motive, m-am gândit cu recunoștință la oamenii care se îngrijesc de sănătatea tuturor. Cu hopuri poate, cu disfuncții inerente stării noastre de sărăcie generală, dar cu bunăvoință și cu simțul datoriei.
Tuturor le mulțumesc.


Imagine Realitatea.net