O seară în Bucureștii civilizați

 

Trebuia să mă gândesc.

Trebuia să mă gândesc de îndată ce am acceptat să mă duc la Noaptea de Sânziene în livada Muzeelor Minovici.

După ziua de coșmar petrecută în gunoiernița din Buzești, ceva trebuia să-mi aducă aminte că orașul nostru este de fapt o capitală europeană.

De cum am coborât din mașină, am dat cu ochii de un spectacol pe care nu ți-ai închipui că-l poți întâlni în București. Vreo trei câini comunitari amușinau și se jucau pe triunghiul de iarbă din fața vilelor Minovici, iar o pisică (cu zgărdiță, deci probabil necomunitară) se plimba printre ei fără teamă, ca vodă prin lobodă.

Atâta gentilețe canină m-a dus cu gândul la Londra, sau la vreo altă capitală eminamente civilizată. Dintr-o dată, ruinele spoite din centrul vechi, casele abandonate și batjocorite care-ți insultă privirea la tot pasul, gropile din asfalt, mitocanii care te înghiontesc pe trotuar sau îți fac semne obscene din mașinile lor scumpe, manelele și vorbele groase pe care le auzi peste tot… mi-au pierit din minte.

În poarta casei neoromânești a lui Nicolae Minovici, vizitatorii sunt întâmpinați de Sânziene frumoase, încununate cu sulfină. 

După care, intră într-o lume a bucuriei, cu expoziții, cu colțuri în care copiii se distrează cu pensulele și culorile, cu muzică clasică, cu frumoasele case Minovici, cu obiecte de artă.   

Mulțime de bucureșteni. Veniți ca într-o mare familie.

Tătici veseli, cu aparate de fotografiat.

Mame frumoase, îmbrăcate în ie (e și ziua bluzei noastre populare, nu?), cu copii atât de frumoși, îmbrăcați  în costume populare!

Copii încântați de joacă, de verdeață, de baloanele colorate de săpun.

Orășeni zâmbitori, cu câini blânzi, frumoși. De care se bucură toată lumea din jur.

Femei îmbrăcate cu grație.

 Fetițe care arată ca niște zâne mici. Băieței jucăuși.

Standuri cu cărți și, așa cum te și puteai aștepta într-o asemenea adunare, cititori și cumpărători de cărți.

Dansuri de copii, premii, cântece. Bucurie. Spectatori.

Și bere și mici, de ce nu? Doar suntem la București.

Bere și mici și cârnăciori și mese sub copaci.

Toată lumea bea sau ronțăie ceva. Dar nici o sticlă de plastic pe jos. Nici o hârtie aruncată. E oare posibil în București?

Un univers fermecat. Bucureștean, construit de bucureșteni, după adevăratele lor gusturi și după felul lor de a fi. 

Un univers în primejdie. Lăcomia și macaralele îl înconjură, abia ascunse de perdeaua de copaci.

Hotărât lucru, în seara aceasta văd chipul unui oraș cu adevărat civilizat.

Pe drumul spre casă, aud pe Calea Victoriei acordurile uneia dintre rapsodiile enesciene.

În piața George Enescu (pentru bucureșteni: fosta parcare din fața restaurantului Cina), în care se intră printr-un arc parfumat de flori, se desfășoară Bucharest Music Film Festival.

 În seara aceasta a cântat Orchestra București dirijată de Benoît Fromanger. 

Orchestra și dirijorul au fost atât de încântați de primirea pe care le-a făcut-o publicul, încât au prelungit concertul cu aproape o oră.

Ciudat e orașul în care trăim.

Oraș al urâțeniei extreme (multă) și al frumuseții fără cusur (rară, dar nu atât de rară cum spun unii; sau poate numai bine ascunsă).

Al mitocanilor extremi (numeroși și agresivi) și al citadinilor politicoși (puțini și discreți).

București, oraș al contrastelor.

Ca toate orașele-capitală ale lumii.

(Ne)Civilizația huiduielilor

Imagine Internet - Știri

Faptele continuă să confirme că populația românească (intenționat nu spun „poporul”, această noțiune subînțelege alte calități) a trecut cu brio în epoca huiduielilor.

După ce s-au manifestat mai rău ca animalele la nunta Elenei Băsescu, nerespectând nici măcar taina dumnezeiască a cununiei, cetățeni din aceeași categorie, cu aceleași mutre, au tulburat ceremonia de trecere în veșnicie a regizorului Sergiu Nicolaescu, cerând cu huiduieli respectarea datinei ortodoxe a înhumării. Paradoxal, nu? din partea unora care au huiduit în fața bisericii, la o sfântă cununie ortodoxă.

Quod licet Jovi non licet bovi, spuneau strămoșii noștri romanii. Adică „ce îi e permis lui Jupiter nu-i e permis boului”.

De două mii de ani încoace, zicala antică s-a mai schimbat. Acum s-ar putea zice „ce nu-și permite Jupiter își permit boii”. 

Altfel cum să categorisești gloata nesimțită care, fără să se sinchisească de durerea familiei și de loialitatea soției care a dus la îndeplinire dorința defunctului, tropăia și huiduia de mama focului în fața crematoriului?

Imagine Click

Asta-i tagma. Oameni fără rușine, care-și găsesc satisfacția amestecându-se în lucruri pe care nu le înțeleg, și huiduind. Oameni care nu țin seama decât de ideile lor mărunte și obtuze, de burta lor, de interesul lor.
Sunt aceiași oameni care au început să se păruiască încă de astăzi pe apa sfințită, aceiași care ciordesc zeci de dopuri de plastic puse gratuit la dispoziția credincioșilor de către biserică, aceiași care stau zile și nopți la coadă la pupatul moaștelor și care, ajunși în apropierea lor, se bat ca chiorii ca să-și facă loc primii la pupat, aceiași care se încaieră pe ajutoarele Uniunii Europene, aceiași care se lăcomesc la micul și berea lui Vanghelie, aceiași care se calcă în picioare la sesiunile de solduri ale alimentarelor, aceiași care ne-au propulsat în fruntea consumatorilor de bere și alcooluri ai Europei, aceiași care, deși, dacă-i cauți bine, au ce mânca, își tremură cefele pe ecrane jeluindu-se „murim de foame” și „era mai bine sub Ceaușescu”.

Și tot ei sunt carnea de tun a politicienilor eminamente necinstiți, aceiași oameni care, pentru o biată sumuliță, sunt dispuși să iasă să huiduie pe străzi împotriva oricui. 

Concetățenii noștri. Mulți dintre concetățenii noștri.

Bine spunea cineva că „în România nu sunt mulți flămânzi, sunt mulți nesătui”.

Unde sunt bunul-simț, omenia, respectul pentru sentimentele celuilalt, judecata dreaptă, rușinea?

Au dispărut cu toatele, parcă nici n-ar fi fost.

Populația României a pierdut civilizația tradițională și a adoptat în loc (ne)civilizația huiduielilor.