Se afișează postările cu eticheta Ceausescu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Ceausescu. Afișați toate postările

miercuri, 29 ianuarie 2014

Poveste de februarie, cu godin și bancuri


N-am trăit februarie mai distractiv decât în în iarna lui ’84-'85. Era zăpadă mare, un ger cumplit, gheața de pe străzi arăta ca oțelul.
Încă de la începutul iernii, de pe la Crăciun, flacăra aragazului începuse să se micșoreze. A ajuns repede cât un sâmbure mărunt de lumină, apoi a dispărut de tot.
Am aflat pe pielea mea că gazul e mai ușor ca aerul: la parter, nu aveam foc deloc, dar la etajul 2 urca bruma de gaz de pe conductă și aragazul pâlpâia. Noaptea, după ora 12.

Caloriferul era mort
Caloriferul era mort. În fiecare noapte temperatura cobora disperant, sub 20 de grade.
Aveam în casă temperaturi de zile mari: 3º în bibliotecă, unde mi-a murit ficusul de frig, 4º în biroul mic.
În dormitor, am spart peretele pe unde știam că trece un horn și am târât acolo o sobiță Godin, pe care o țineam de frumusețe, pentru că e bătrână cam de 100 de ani și are capacul și mânerele din metal frumos traforat. În iarna aceea ne-a salvat viața. Cu ajutorul ei și al unui reșou prăpădit, făceam în dormitor temperaturi de vis, de 7 și de 8º. Mă mir și acum că n-am dat foc casei, pentru că, în neștiința noastră, am pus între godin și gaura din perete o bucată de burlan de vreo 20 de centimetri, și flăcările din sobă urcau probabil pe horn până la etajul I. Bucuria vecinilor: le mai venea și lor puțină căldură.  

De mâncat
De mâncat, mâncam conserve de pește. Eram fericiți că le aveam, ca niște oameni prevăzători și vajnici ce eram, genul de om care nu se dă în lături să stea 5 ore la coadă dacă știe că răsplata pentru acest mic sacrificiu e o conservă bună de șproți în ulei. Rusești.
Aveam un aragaz de voiaj cu două butelii, la care țineam ca la ochii din cap. Din când în când, ne făceam câte un ou pe el. Când aveam câte un ou.

Și beam. Beam de stingeam
Și beam. Beam de stingeam, vin la kilogram, de Murfatlar, nu mai țin minte dacă era vestitul vin „cu corăbioară”, care avea desenat un vas cu pânze pe etichetă, sau altul.
Uneori îl „fierbeam” pe tăblia de sub capacul godinului, dar de obicei îl beam rece, oricum ne încălzea.
Tot pe godin încălzeam și oale de apă cu care, vineți și dârdâind, ne spălam în baia glacială.

Toți locuitorii
Toți locuitorii din centrul orașului o duceau la fel. Nu că nefericiții din periferie ar fi fost mai favorizați. Nici termoficarea nu funcționa. 
Cine avea un calorifer electric era boier. Dar nu prea erau boieri pe vremurile acelea.
Au fost minus 20º în nopțile din iarna aceea, până prin 18 martie.
Atunci au născocit veselii noștri bucureșteni bancurile sezonului.
Ce zice caloriferul când pui mâna pe el? – Ce mână caldă…
Ce-i mai rece decât apa rece? – Apa caldă.

Uite, vezi?
Uite, vezi? De asta rămân eu de gheață când îmi mai spune câte-o mamașă grasă „Erea mai bine sub Ceaușescu”. ȘI de asta.

sâmbătă, 17 martie 2012

Cenuşa imperiilor

Detaliu ornamental de pe faţada Palatului Bragadiru

Calea Rahovei: faţă-n faţă "Casa Academiei" şi Palatul Bragadiru

Cine s-ar gândi să facă o paralelă între viaţa lui Dumitru Marinescu-Bragadiru şi cea a lui Nicolae Ceauşescu?

"Casa Academiei" - parţial terminată, parţial ruinată - integral hidoasă

Şi totuşi, dacă ne gândim puţin, asemănările sunt frapante – în afară de câteva detalii, e drept… esenţiale.

Palatul Bragadiru - redat circuitului cultural

Porniţi amândoi, în epoci diferite, de la nivelul cel mai de jos, au fost duşi de valul calităţilor, defectelor şi destinelor lor până pe culmile bunăstării şi puterii. Amândoi şi-au edificat imperiul şi amândoi au schimbat faţa Bucureştilor, primul ca un creator, cel de-al doilea ca un distrugător.

Nu are nici un rost să înşir aici, o dată mai mult, biografiile lor, de care e plin Internetul. Dacă e cineva curios să vadă o parte din amprentele pe care şi le-au lăsat asupra Bucureştilor, este suficient ca, după ce trece de-a lungul faţadei "Casei poporului", să o ia la dreapta, pe ceea ce a mai rămas din vechea Cale a Rahovei.

Hală restaurată din complexul Fabricii de Bere Bragadiru. Culorile bizare sunt o manifestare a "gustului" zilelor noastre

Singura parte din complex retrocedată familiei, Palatul Bragadiru, "Colosseum"-ul, a fost restaurat

M-am plimbat azi pe rămăşiţele acestei străzi, care parcă mi s-a părut că merită la fel de mult ca oricând numele de Podul Calicilor. Urmele vieţilor celor doi edificatori de imperii, unele întregi, unele ruinate, străluceau în lumina de primăvară, alături.

"Casa Academiei" văzută din spate

Soarele mângâia indiferent cu razele lui ruinele noi şi hidoase ale Casei Academiei – avorton disproporţionat izvorât din mintea megalomană a lui Ceauşescu, crescut imens şi mort parţial înainte să se nască, şi ruinele imensului complex pe care Marinescu-Bragadiru l-a gândit ca pe o celulă industrială şi socială vie, productivă şi benefică pentru vieţile tuturor celor angrenaţi în bunul ei mers.

Marele complex Bragadiru: hale ruinate, hale restaurate...

Pe imensul teren Bragadiru dintre bulevardul Coşbuc şi Calea Rahovei, lucrări începute şi abandonate sapă cratere adânci pe chipul oraşului

Ruinate sau cârpite de mântuială, stau alături mărturiile generozităţii sociale a capitalismului şi cele ale meschinăriei imperialiste a socialismului.

E drept? E nedrept? Istoria nu ia în seamă asemenea detalii.


Fişă de monument

Calea Rahovei 147-159 şi Bd. George Coşbuc (f. Regina Maria)

Fabrica de Bere Bragadiru (după naţionalizare Bere Rahova) şi casele Dumitru Marinescu Bragadiru (1842-1915)

Arh. A. Schuckerle

1894/95

Stil academist de şcoală germană. Complexul se întindea pe aproape 10 hectare şi cuprindea Fabrica de Bere, locuinţe pentru muncitori, casa familiei, Colosseumul – „Palatul Bragadiru” – cu sală de bal si cinema, o bancă, magazine, o popicărie. În urma unui proiect de reabilitare, ansamblul a fost consolidat şi restaurat în proporţie de circa 70 %. Lucrările s-au oprit pe neaşteptate în iarna 2004/2005. Ansamblu în pericol de distrugere.


Copyright Silvia Colfescu 2012

duminică, 19 decembrie 2010

O amintire de Crăciun

Iarăşi, de Crăciun, ne gândim - din ce în ce mai puţin, din ce în ce mai puţini - la zilele acelea stranii din 1989, când am trecut dintr-un ev într-altul. 
Ca într-o fotografie veche, aruncată în apă, imaginile se diluează, se împuţinează sub vălurile timpului. 
Ceea ce era, pentru cei de-atunci, materie de viaţă şi de moarte, este acum, pentru cei de azi, prăfuită istorie antică. 
Câţi îşi mai aduc aminte cine era Brucan? Dar temutul Dincă "te leagă"? Mai mult, câţi dintre adolescenţii de azi ştiu cine era Nicolae Ceauşescu?
Textul de mai jos a apărut pe Liternet acum câţiva ani. 

De-atunci, multe amănunte s-au şters, multe trăiri s-au îndulcit, istoria galopează şi sfărâmă sub copite frunzele uscate ale istoriilor de demult.
De aceea, pentru nostalgici, postez acest text, care păstrează intacte simţirile celor care-şi riscau viaţa pe străzi, în acel decembrie pe care-l uităm încet.
Iubitori de istorii vesele, nu-l citiţi! 

Nu veţi găsi nimic vesel în el. Doar ecourile îndepărtate ale unor clipe magnifice, unice, regeneratoare.


A fost Crăciunul cel mai sărbătoresc şi mai important din viaţa mea. Dacă ar trebui să aleg cea mai mare sărbătoare pe care am trăit-o, aş alege două: acest Crăciun...şi probabil reveionul anului 2000. Pentru că la acel reveion am visat încă de când eram copil. Mă întrebam mereu dacă voi trăi destul de mult ca să apuc schimbarea mileniului. Dar asta e altă poveste.
Să ne întoarcem la acel Crăciun.

Dacă stăm să ne gândim bine, săptămâna dinaintea acelui Crăciun a început urât. O vreme nefirească, prea caldă, ca de martie. O apăsare nefirească, mai grea ca oricând. Prezentul, trecutul şi viitorul erau înşiruiri de zile întunecate, ameninţătoare.
Luni au început şoaptele.
Toată lumea asculta posturile interzise. Unii aveau rude sau prieteni la Timişoara.
Toţi şopteam. Atât.

Marţi am fost adunaţi la şedinţe de partid deschise. Vă mai amintiţi şedinţele de partid deschis-obligatorii? Politrucii de serviciu, cu mutre prelungi şi cu expresii sibilinice, ne-au adresat ameninţări cât se poate de clare, ascunse printre informaţii cât se poate de voalate.
Dacă n-am fi ştiut ce se întâmplă, n-am fi înţeles nimic.
Dar ştiam.
Totuşi, sufletele noastre erau lipsite de speranţă. Prea mulţi ani grei ca plumbul striviseră orice mugure de nădejde.
Toţi tăceam. Atât.

Miercuri m-am dus la o prietenă să-i spun la mulţi ani de ziua ei. Eram împreună cu altă prietenă. Între prieteni, vorbeam. La Timişoara mureau oameni pe străzi.
Clocotul din capul meu a dat o clipă pe dinafară şi-am spus: Uite, eu fac acum o placardă cu Jos Ceauşescu şi ies cu ea pe stradă. Veniţi cu mine?
Una dintre prietene a tăcut.
Cealaltă a zis: Să iasă cei care n-au copii. Eu am un băiat. Trebuie să trăiesc.
Am răbufnit: Pentru voi, ăştia care nu vreţi să ieşiţi în stradă pentru că aveţi copii, o să iasă şi o să moară copiii voştri.
Dar de fapt nu credeam că va fi aşa. Am fost un bun profet, fără să ştiu.

Seara, la televizor au apărut Ceauşescu şi femeia lui.
Şi Dincă. Cel poreclit „Te leagă”. Stăteau acolo, în faţa noastră, ca un memento mori.
Funebri. Ţepeni.

Erau deja morţi. Dar nici ei, nici noi nu ştiam. M-am uitat la ei cu luare-aminte şi am simţit că mă scufund într-un întuneric fără sfârşit.
Nu mi-a trecut prin cap că nicicând întunericul nu e mai profund decât înaintea zorilor.
Poporul care a născocit acest dicton nu şi-a pierdut niciodată ultima speranţă.
Eu mi-o pierdusem.

Joi, dis de dimineaţă, am plecat să fac de gardă la şcoală.
Aşa ne anunţaseră la ultima şedinţă de partid deschisă, că trebuie să fim vigilenţi şi să păzim bunurile poporului.
La bunul poporului era frig şi nu aveam curent electric la priză. Din fericire, telefonul funcţiona. Clănţăneam de frig, împreună cu o colegă, şi şopteam.
Puţin după ora zece, a telefonat bărbatul meu. Era acasă, bolnav. E un om tare, dar atunci plângea. Mi-a spus: A apărut la televizor Ceauşescu, la miting, vorbea, s-a auzit deodată o pocnitură şi emisiunea s-a întrerupt. Au mai dat doar câteva cadre cu mulţimea, dar am impresia că erau înregistrări.

Era 21 decembrie. Când zaci demult în fundul mormântului şi cineva îţi dă a înţelege că s-ar putea să scapi, nu crezi.
E omenesc.
Am rămas acolo, în şcoala goală şi glacială, ciulind urechile şi tresărind nervos la fiecare foşnet. De departe, din oraş, se auzea un zgomot stins, greu de interpretat.
A telefonat directorul, un om cumsecade: Deseară, când te duci acasă, să n-o iei prin centru.
De ce?
Uite-aşa, s-o iei pe ocolite. Ştia că am venit cu maşina. Dacia naţională.
A telefonat din nou bărbatul meu: Deseară, când vii acasă, să o duci întâi pe colega ta acasă.
Bine.
Locuia în Pantelimon. Am dus-o acasă.
Pe drumul de întoarcere, am fost catapultată în viaţa următoare. Dinspre centru spre periferie veneau în marş grupuri de muncitori, scandând: Jos Ceauşescu, Jos Ceauşescu.
M-a lovit un soi de nebunie şi am ieşit jumătate prin geamul maşinii, cu mâna înfiptă în claxon şi zbierând: Bravo, băieţi, jos cu el! Oamenii au strigat: Vino cu noi, vino cu noi!
Dar nu i-am ascultat, m-am dus acasă, mi-am luat jumătatea şi am pornit pe străzi.
Am luat-o din Piaţa Romană în jos pe bulevard, printre TAB-uri şi cordoane de soldaţi cu feţe inexpresive şi cu armele pregătite.
De la Scala încolo, ne-au oprit, nu mai era voie.
Vuietul Pieţei Universităţii se auzea distinct, chemător.
Am ocolit prin spate, ne-am furişat prin străduţe, ne-am căţărat pe postamentul din spatele Teatrului Naţional şi am ajuns în piaţă.

Atunci a început Crăciunul. 
Noi, toţi cei din piaţă eram Iisuşi şi Maici sfinte şi crai de la răsărit, şi păstori, şi oiţe, iar deasupra pieţei sclipea ca o stea libertatea.
Pe zidurile Universităţii strălucea inscripţia Jos cizmarul, jos analfabeta, condamnare la fel de irevocabilă ca şi Mane, Thekel, Phares.
Am scăpat cu viaţă de-acolo.
Am avut noroc. Mult mai mult decât alţii.
După aceea, am avut bun simţ. Tot mult mai mult decât alţii, care au petrecut revoluţia ascunşi sub pat şi acum au carnet de revoluţionar. Noi nu avem. Avem altceva, mult mai preţios.
Am ajuns acasă mult după miezul nopţii, împreună cu doi prieteni pe care i-am luat pe drum. N-am dormit. Au plecat când s-a luminat de ziuă. Am aţipit iepureşte.

Peste câteva ceasuri, prietenii s-au întors: Gata. S-a terminat.
Ceauşescu a fugit cu elicopterul de pe Comitetul Central, steaua roşie a fost dată jos de pe clădire.
S-a terminat.
Am pornit pe străzi. Strălucea un soare cald de primăvară, nu mai era Crăciun, era Paştele. Jumătate din locuitorii Bucureştilor erau pe străzile din centru, sărbătorindu-şi învierea.
Ca orice miracol, n-a durat. După prânz, a apărut pe micile ecrane eşalonul 2. Autointitulat Frontul Salvării Naţionale. O voce, obişnuită să dea comenzi şi să ţină discursuri, ne-a informat că „ei numai au trădat idealurile comunismului”.

Spre seară, scenariul s-a dezlănţuit: muniţie de război, morţi, palatul regal incendiat, biblioteca universitară la fel. Mă uitam la palat şi boceam după tablourile de preţ, rămase moştenire de la „exploatatori”.
Mai există zâne. Am aflat mai târziu că o doamnă care lucra la muzeu le-a desprins de pe pereţi şi le-a pus la adăpost.

Sâmbătă s-a făcut iarnă
Sâmbătă s-a făcut iarnă. Din cerul mohorât au început să curgă fulgi.
Prin metrou, difuzoarele chemau populaţia la o manifestaţie împotriva comunismului.
Eşalonul 2 a scos-o din mânecă pe Doina Cornea, simbolul disidenţei anticomuniste, şi a păcălit-o să apară la televizor şi să îndemne oamenii să nu mai facă nici o manifestaţie: să lase noile „autorităţi” să lucreze.
Ele lucrau. "Teroriştii" „trăgeau din toate poziţiile”.
Pe stradă nu era nici ţipenie. Gloanţele zburau, mai dese decât fulgii.
Stăteam lipiţi de televizor. Ştirile contradictorii fulgerau pe ecran.
Armata e cu noi.
Ceauşescu a fost prins.
N-a fost prins.
A fost văzut.
Nu era el.
Teroriştii omoară din umbră.
Patru terorişti au fost prinşi şi ucişi. Nu erau terorişti, erau soldaţi.
Armata e cu noi. Armata trage-n noi.
Veniţi să salvaţi Televiziunea. Veniţi să muriţi la Televiziune.

Duminică, iarna şi-a intrat de-a binelea în drepturi. În cartier se trăgea.
N-am putut ieşi să luăm pâine. Poate că nici nu se adusese pâine, oricum.
Am dat iama în congelator, la ultimele provizii, şi-am încropit o salată cu maioneză. Pe care am mâncat-o cu mămăligă.
Era Ajunul Crăciunului. N-aveam brad. Afară, snopi de gloanţe desenau podoabe de Crăciun pe cerul nopţii.
Pe micul ecran, un spectacol de circ tragic. Am petrecut noaptea sfântă în faţa televizorului. La fel şi prima zi de Crăciun.
Ceauşescu a fost judecat.
Ceauşescu a fost executat.
Peste o oră vom difuza caseta.
Peste încă o oră vom difuza caseta. Peste mai multe ore vom difuza caseta.
Mâine vom difuza caseta.
Nu există caseta.
Uite caseta.

Crăciunul libertăţii noastre
Crăciunul libertăţii noastre a fost, în sfârşit, mânjit de sângele înveninat al cizmarului fanfaron. Şi al ciracei lui analfabete.
Din cer ningea cu daruri de iarnă, fulgi.
Viaţa se anunţa plină de promisiuni stropite cu picuri mărunţi de sânge nevinovat şi vinovat.
Un tovarăş şiret avea să ne mintă cu democraţia peste 20 de ani.
Prietenii lui aveau să ne mintă cu mâncare şi bani.
Mulţi dintre noi aveau să-şi vândă viitorul pe un pui ieftin şi o lozincă şi mai ieftină.
A fost cel mai important şi mai sărbătoresc Crăciun din viaţa mea.

Copyright Silvia Colfescu