Mereu la Ateneu - descoperiri și revederi

Mărturisesc că am o veche legătură de dragoste cu Ateneul Român - datează din copilărie, când, pentru prima oară, farmecul patinat al sălii m-a uluit ca o peșteră cu comori și s-a întipărit ca o piatră prețioasă în mintea mea.
De-atunci l-am revăzut de multe, multe ori, și mă simt în el ca un peștișor fericit într-o carafă prețioasă de cristal plină cu apă limpede.

Așa l-am revăzut și aseară; după două zile de la ultima întâlnire mă gândeam deja cu dor la el.
Adevărat, cineva cu inventivitate se gândise că i-ar sta bine îmbrăcat în lumină albastră... nu, acest veșmânt electric nu i se potrivea, arăta ca o prințesă medievală îmbrăcată în bluejeans. Dar asta nu-i răpea farmecul. Iar unii dintre cei care vin acolo să audieze concertele par că nici măcar nu observă.

Am făcut o descoperire aseară, demnă de Ateneu. Oratoriul Sf. Paul de Mendelssohn. Recunosc smerit că nu știu mai nimic despre muzică. O iubesc așa cum iubești o ființă fără de care viața n-ar merita să fie trăită, nu mă pot lipsi de ea (decât poate în somn, dar și atunci renunț cu bucurie la odihnă dacă trebuie să aleg între a asculta un concert rar sau a dormi), dar sunt conștientă că nu depășesc stadiul de consumator bulimic, cu care mă mulțumesc în această viață.

Aveam deci informația de bază că Mendelssohn a scris două oratorii, Sf Paul și Ilie, influențate de Bach, dar nu ascultasem nici unul dintre ele și nu-mi închipuiam cum ar putea autorul Visului unei nopți de vară să se avânte în apele adânci ale marii muzici religioase. S-a dovedit că a putut: eu, cel puțin, am ascultat cu venerație o muzică profundă, a cărei melodicitate nu mi s-a părut niciodată că alunecă în facil și ale cărei rădăcini bachiene mi s-au părut a purta și nutri un magnific copac înflorit, cu propria lui identitate și frumusețe. Dar încă o dată, eu nu sunt specialist în muzică...

King's Consort a fost o minunăție: de inteligență muzicală, de talent, de politețe. Toată partea I a concertului a fost secondată în fundal de bubuielile care veneau de afară, de pe scena din piața de la Cina, unde nu știu ce orchestră de "muzică ușoară" duduia de decibeli, făcând împrejurimile nelocuibile. Bieții englezi au suportat fără comentarii. Cum au suportat cu zâmbet și sala pe trei sferturi goală. Trebuie să fii englez ca să-ți păstrezi zâmbetul. Ca răsplată pentru stoicism, la sfârșit, niște dudui îmbrăcate... modest le-au oferit flori. Ar fi meritat o adevărată grădină. A raiului.

Bineînțeles că i-am revăzut în sală pe "prietenii mei": doamna care, în timpul părții I, după ce și-a înghesuit pe furiș în gură niscai hrană, a băut tacticos un ceai dintr-un pahar de plastic, apoi și-a înlăturat rămășițele dintre dinți cu degetele, haitele de domni însetați care beau necontenit apă din sticle de plastic, domnul care, în timpul concertului, a citit cu atenție  jurnalul festivalului, foșnindu-l cu delectare, domnul comunicativ care nu se putea stăpâni să-și facă publice trăirile în timp ce se cânta, vreo câteva persoane atât de incomodate de muzică încât simțeau nevoia să se foiască încontinuu și să se scarpine, domnii care și-au rezolvat corespondența pe telefonul celular etc. etc.

De fapt, aș putea spune că m-am obișnuit cu ei. Poate, mai știi, la un moment dat voi atinge un calm serafic și, dacă vor lipsi, voi începe să-i caut din priviri. Sufletul omului e necunoscut ca oceanul...

Update: Al doilea concert al King's Consort, la fel de minunat ca și primul, a avut parte de mai puțină bubuială (am auzit ceva, dar a încetat repede), dar de o culoare satanică cyclamen. Vorba românului: "puțin  mov" a fost ilustrată cu asupra de măsură...

O seară în Bucureștii civilizați

 

Trebuia să mă gândesc.

Trebuia să mă gândesc de îndată ce am acceptat să mă duc la Noaptea de Sânziene în livada Muzeelor Minovici.

După ziua de coșmar petrecută în gunoiernița din Buzești, ceva trebuia să-mi aducă aminte că orașul nostru este de fapt o capitală europeană.

De cum am coborât din mașină, am dat cu ochii de un spectacol pe care nu ți-ai închipui că-l poți întâlni în București. Vreo trei câini comunitari amușinau și se jucau pe triunghiul de iarbă din fața vilelor Minovici, iar o pisică (cu zgărdiță, deci probabil necomunitară) se plimba printre ei fără teamă, ca vodă prin lobodă.

Atâta gentilețe canină m-a dus cu gândul la Londra, sau la vreo altă capitală eminamente civilizată. Dintr-o dată, ruinele spoite din centrul vechi, casele abandonate și batjocorite care-ți insultă privirea la tot pasul, gropile din asfalt, mitocanii care te înghiontesc pe trotuar sau îți fac semne obscene din mașinile lor scumpe, manelele și vorbele groase pe care le auzi peste tot… mi-au pierit din minte.

În poarta casei neoromânești a lui Nicolae Minovici, vizitatorii sunt întâmpinați de Sânziene frumoase, încununate cu sulfină. 

După care, intră într-o lume a bucuriei, cu expoziții, cu colțuri în care copiii se distrează cu pensulele și culorile, cu muzică clasică, cu frumoasele case Minovici, cu obiecte de artă.   

Mulțime de bucureșteni. Veniți ca într-o mare familie.

Tătici veseli, cu aparate de fotografiat.

Mame frumoase, îmbrăcate în ie (e și ziua bluzei noastre populare, nu?), cu copii atât de frumoși, îmbrăcați  în costume populare!

Copii încântați de joacă, de verdeață, de baloanele colorate de săpun.

Orășeni zâmbitori, cu câini blânzi, frumoși. De care se bucură toată lumea din jur.

Femei îmbrăcate cu grație.

 Fetițe care arată ca niște zâne mici. Băieței jucăuși.

Standuri cu cărți și, așa cum te și puteai aștepta într-o asemenea adunare, cititori și cumpărători de cărți.

Dansuri de copii, premii, cântece. Bucurie. Spectatori.

Și bere și mici, de ce nu? Doar suntem la București.

Bere și mici și cârnăciori și mese sub copaci.

Toată lumea bea sau ronțăie ceva. Dar nici o sticlă de plastic pe jos. Nici o hârtie aruncată. E oare posibil în București?

Un univers fermecat. Bucureștean, construit de bucureșteni, după adevăratele lor gusturi și după felul lor de a fi. 

Un univers în primejdie. Lăcomia și macaralele îl înconjură, abia ascunse de perdeaua de copaci.

Hotărât lucru, în seara aceasta văd chipul unui oraș cu adevărat civilizat.

Pe drumul spre casă, aud pe Calea Victoriei acordurile uneia dintre rapsodiile enesciene.

În piața George Enescu (pentru bucureșteni: fosta parcare din fața restaurantului Cina), în care se intră printr-un arc parfumat de flori, se desfășoară Bucharest Music Film Festival.

 În seara aceasta a cântat Orchestra București dirijată de Benoît Fromanger. 

Orchestra și dirijorul au fost atât de încântați de primirea pe care le-a făcut-o publicul, încât au prelungit concertul cu aproape o oră.

Ciudat e orașul în care trăim.

Oraș al urâțeniei extreme (multă) și al frumuseții fără cusur (rară, dar nu atât de rară cum spun unii; sau poate numai bine ascunsă).

Al mitocanilor extremi (numeroși și agresivi) și al citadinilor politicoși (puțini și discreți).

București, oraș al contrastelor.

Ca toate orașele-capitală ale lumii.

„Pubela” Bucureşti… cum să n-o iubeşti?

Aflu, cu puternică mândrie naţională şi cu o şi mai puternică fervoare prietenească pentru Franţa, că, într-o emisiune de divertisment din ziua meciului România-Franţa (dacă nu mă înşel chiar pe un post naţional), prietenii noştri tradiţionali (i-am numit pe francezi) au făcut nişte glume foarte bune. De pildă, că sportul naţional român este cerşitul.

Că, dacă arbitrul va da cu banul la începutul meciului, nu e sigur că moneda o să cadă pe pământ, cu toţi românii ăia acolo.

Că e bine să se evite contactul direct cu românii pe teren.

- De ce, pentru că joacă dur?

- Nu, pentru că au păduchi.

Şi că, pe româneşte, pubelă se spune… Bucureşti.

Merci, les amis!

Nu e pentru prima oară

Nu e pentru prima oară că la un post naţional francez se fac glume proaste pe seama noastră, fraţii mai mici ai francezilor, popor francofon mândru de originile sale latine. Mă întreb ce bancuri şmechere ar mai face marii noştri prieteni dacă ar fi asistat la scena la care am avut norocul să asist eu, alaltăieri seara, în Piaţa Revoluţiei din „pubela” noastră.

Aveam bilet

Aveam bilet pentru 7.30 la concertul dirijat de Rojdestvenski. Ţineam neapărat să ajung, pentru că nu mai auzisem de multă vreme Vox maris de Enescu, iar muzica lui Prokofiev pentru filmul Ivan cel groaznic n-o auzisem decât o dată şi nu mai ţineam minte mare lucru despre ea. În plus, am o mare admiraţie pentru Rojdestvenski. Din toate aceste motive mă grăbeam drăceşte, fiindcă era deja 7.20.

Colac peste pupăză, în faţa Palatului mi se pune stopul. Stăteam în umbra statuii lui Carol I călare şi băteam nervos din picior.

Lângă mine aştepta un băiat de vreo 20 de ani, cu cămaşă cadrilată şi cu un rucsac în spinare.

Scuzaţi

- Scuzaţi, i se adresează un tânăr însoţit de o doamnă (vizibil nevastă), nu ştiţi la ce sală e concert la ora asta?

- La Sala Palatului, răspunde amabil băiatul. Aţi vrea să mergeţi?

- N-avem bilet, spune tânărul, cu un aer întristat.

- Am eu două, zice băiatul, îşi dă jos rucsacul din spinare şi începe să scotocească prin buzunarul lui. E un dirijor extraordinar astă-seară, absolut extraordinar, continuă el, scotocind cu frenezie. A, uite-le, exclamă în cele din urmă, scoate biletele şi le întinde tânărului.

Nevasta zâmbeşte larg, iar tânărul întreabă cu voce încântată:

- Cât vă datorez?

- Nimic, nimic, răspunde băiatul. Trebuia să vină doi prieteni de-ai mei, dar n-au putut şi oricum le-aş fi pierdut. Audiţie plăcută, le urează el şi o ia la picior către sală, săltându-şi rucsacul în spate.

Tinerii o iau după el, iar eu îi urmez cu pas repede.

În jurul meu

În jurul meu, în penumbra albastră a înserării, luminile colorate ale stopurilor sclipesc sărbătoresc ca nişte pomi de Crăciun, Carol I veşniceşte pe calul lui, umbră fumuriu-verzuie, de departe vezi albind sub reflectoare Biblioteca Universitară, cu arhitectura ei elegantă, de sorginte franceză, o mulţime de bucureşteni traversează Calea Victoriei, grăbindu-se către concert.

Piaţa Palatului nu arată câtuşi de puţin ca o pubelă, doamnele lasă în urmă dâre suave de parfum, nu vezi nicăieri vreun păduche, cine ştie, poate că s-au ascuns cu toţii în vizuinile lor. În sală, publicul nu pare să aştepte să arunce cineva o monedă.

Afară, coloanele Palatului Regal grăniţuiesc majestuos piaţa, ca un templu amintind îndepărtatele şi nobilele noastre origini latine.

Iar celor care n-au cerşit, un bucureştean le-a făcut un dar.

Copyright Silvia Colfescu, 2011