Frumoasele bucureștence de altădată...

Fete frumoase, bine educate, călătorite prin toată Europa...așa erau multe dintre româncele primei jumătăți a secolului XX. Iat-o pe una dintre ele, fotografiată la Geneva, în zorii secolului.

O alta, cam în aceeași vreme. La București.

Și alta. În 1940.
Frumoasele bucureștence de altădată... mătușile de mai târziu...

Mătuși fabuloase. Tante Valerienne. Două fotografii care ar fi trebuit să apară în carte

Fragilă ca un bibelou străvechi. Cei mai transparenţi şi mai albaştri ochi pe care i-am văzut vreodată. Atât de albaştri, încât şi acum atrag privirile celor din jur. Da, chiar şi acum, când are 88 de ani.
Un portret al ei, pictat de Nicolae Grant cu peste şaptezeci de ani în urmă, o înfăţişează adolescentă, cam rotofeie, îmbrăcată într-o rochie bleu-verzuie de voal, cu un cordon de catifea legat fundă la spate. Cu faldurile rochiei orânduite în jurul ei, seamănă cu o porumbiţă mare, azurie, cu aripile strânse. Stă calmă pe o banchetă, şi ochii ei transparenţi contemplă curioşi lumea din jur. Are o expresie puţin întrebătoare, ca şi cum ar aştepta pe cineva despre care e sigură că va veni. Acum, când ştiu cum a trăit, pot să ghicesc în aşteptarea cui era. Deja, la 14 ani, îl aştepta pe porumbelul ei.

Mătuși fabuloase. Destin bucureștean în câteva imagini subversive burghezo-moșierești

Regina Maria și Maria Florescu la Balcic, octombrie 1932

Alte câteva imagini care s-ar fi cuvenit a fi adăugate la cartea cu mătuși... pentru că o imagine face cât 10.000 de cuvinte, nu?

Câteva imagini sunt de ajuns ca să te facă să înțelegi cum s-a putut scurge o viață în Bucureștii frământatului secol XX.

Maria Florescu Mavrocordat infirmieră în timpul războiului la Spitalul Saint Vincent de Paul din București

Momente bune...

17 februarie 1944, căsătoria Mariei Florescu cu George Mavrocordato, în casa Manu. De la stânga la dreapta Bălașa Cantacuzino, Maria Florescu, Elena Donici, Cherica Sturdza, Zozi Cantacuzino

Momente grele...

Momente paradoxale și amuzante...

Momente fericite...

Maria Mavrocordat sărbătorită la Ambasada Franceză la împlinirea vârstei de 90 de ani

O viață...

Mulțumesc Ruxandei Beldiman 

și Domnului Emanuel Bădescu 

pentru ajutorul dat în procurarea fotografiilor.

Alte fotografii, alte mătuși...

Pe Internet circulă o fotografie a uneia dintre cele două zâne europene, Elena fiica, dar nu una din care să-ți poți da seama cât era de frumoasă. Din fericire, am găsit prin sertare una dintre fotografiile ei din tinerețe, din anii când, fumând o țigară Sobranie cu filtrul aurit, supraveghea cu ochii sclipitori și misterioși agitația din legendarul ei club de noapte...

La 70 de ani, cu plete lungi, blonde, îmbrăcată în pantaloni de piele, are încă ținuta elegantă și îndrăzneață pentru care a admirat-o întreaga Londră.

Pe un raft, păstrez fotografia ei din ultimul an de viață. Nu și-a pierdut zâmbetul sclipitor.

  

Helen O’B, co-founder with her husband Jimmy of the legendary night club that opened in an alley off Regent Street in 1953 and ran for 39 years. The club was the most discreetly daring establishment in London during its Cold War heyday.

The club was a venue for the glamorous celebrities of the day, who were confident that journalists and photographers would not be admitted and that there would be no paparazzi waiting for them outside. Shirley Bassey performed there and Errol Flynn took his 12-year-old son Sean to see the dancing girls. Judy Garland, Barbara Cartland, Aristotle Onassis and the King of Nepal were all members.

Și l-aș adăuga acestui șir pe Ion Rațiu, magnat și politician roman-englez, care i-a rămas prieten până în zilele senectuții.

Scurtă poveste care nu e o poveste, despre o mătuşă care nu prea era mătuşă şi despre nişte tacâmuri de argint care nu erau deloc de argint

Printre numeroasele cucoane bătrâne, mătuşi sau nu, care mi-au înflorit copilăria şi tinereţea, era una foarte simpatică, o semi-mătuşă prin osmoză aş zice, dat fiind că era prietenă la cataramă cu vreo două mătuşi veritabile.

Ca şi mătuşile cu pricina, avea o stare materială despre care s-ar putea afirma că era foarte modestă – şi asta ca să folosim un eufemism des întrebuinţat atunci ca şi acum.

Pe scurt, îşi ţinea zilele dând lecţii de pian copiilor din familiile prietene, pentru un onorariu tot atât de modest precum îi era viaţa.

Avea un nume rusesc, dar noi copiii îi spuneam doamna Nina, fără să adăugăm „Alexeievna”, aşa cum s-ar fi cuvenit după tipicul rusesc.

Nu ştiam mare lucru despre ea

Nu ştiam mare lucru despre ea, pentru că părinţii ne fereau de cunoştinţe neadecvate momentului, dar am aflat mai târziu că era nepoata unei nobile familii de origine rusă, al cărei strămoş venise în România cu o sută de ani înainte, fugărind o preafrumoasă copilă de boier, care se lăsase prinsă foarte greu.

Rusul se strămutase după nevastă, în primitoarea Moldovă, aducându-şi ca zestre mama, şase servitori credincioşi şi o importantă avere. După 50 de ani, urmaşii lor se mutaseră în Bucureşti. După 100 de ani, aproape toate aceste bunuri familiale, casnice şi patrimoniale pieriseră prin moarte naturală, vânzare, confiscare etc., adică fuseseră înghiţite de vreme şi de avatarurile istoriei.

Până la doamna Nina ajunseseră totuşi două dintre ele, care-i erau dragi ca lumina ochilor: o cutiuţă rotundă de aur, cu capacul înflorat cu pietre scumpe multicolore, şi un mare serviciu de tacâmuri ruseşti de argint, rânduri-rânduri de câte 24 de tacâmuri de nenumărate forme, toate cu cozile splendid cizelate cu ghirlande de flori încadrând blazonul familiei.

Doamna Nina folosea ambele relicve

Doamna Nina folosea ambele relicve: avea întotdeauna în buzunar cutiuţa de aur, plină de bomboane, pe care le dădea ca răsplată elevilor ei care executau corect arpegiile la pian. Şi mânca în fiecare zi cu tacâmurile strămoşeşti, întrucât era de părere că e mai bine să nu ai mâncare pe masă, decât să nu ai argintărie.

Totuşi, într-o bună zi, când a început să se profileze limpede posibilitatea ca mâncarea să lipsească repetat de pe masă, doamna Nina a luat în calcul ideea de a se despărţi de ultimele rămăşiţe ale anticei bunăstări familiale. Despre cutiuţa de aur nu putea fi vorba, pentru că era un instrument al muncii, cu ajutorul căruia îşi câştiga viaţa. Rămâneau tacâmurile. Nu toate. S-a gândit să nu abdice complet de la modul ei de viaţă, ci să vândă din fiecare set câte 18 şi să păstreze câte 6 pentru uzul personal.

Ca atare, a dat de veste

Ca atare, a dat de veste şi, în scurtă vreme, una dintre prietenele-mătuşi i-a găsit un cumpărător. Era un doctor care o îngrijea, un doctor vestit, care câştiga corespunzător şi căruia preţul cerut de doamna Nina i s-a părut… modest.

S-a prezentat la vânzătoare, s-a uimit la vederea mesei pe care tacâmurile şedeau înşirate ca o întreagă armată în zale, a luat în mână fiecare tacâm şi s-a uitat cu atenţie la el: toate erau marcate cu câte cinci mărci, cu litere chirilice, cu animale, cu cifre. Convins, a scos banii, şi a plecat cu maldărul de metal într-un mic geamantan.

Acasă, i-a înmânat geamantanul nevestei, ca dar pentru cea de a 25-a aniversare a căsătoriei.

După primele îmbrăţişări

După primele îmbrăţişări, nevasta s-a uitat cu atenţie la tacâmurile pe care le înşiraseră şi ei pe masa mare din sufragerie, a ridicat din sprâncene şi s-a dus să aducă o brăţară de argint. Când a pus-o lângă tacâmuri, au constatat că argintul tacâmurilor parcă e ceva mai întunecat la culoare şi ceva mai puţin strălucitor. Chipul nevestei s-a întunecat şi el puţin la culoare.

- Nu se poate, dragă, a liniştit-o doctorul, uită-te şi tu, au câte cinci mărci!

În seara aceea, la masa festivă, au mâncat cu ele, dar, în ciuda exclamaţiilor de admiraţie ale oaspeţilor, tot au păstrat o mică nelinişte în suflet. În cele din urmă, ca să doarmă liniştiţi, doctorul a dus două exemplare la analize, la bancă.

După trei săptămâni, buletinul de analiză a fost emis. Doctorul l-a desfăcut cu oarecare spaimă în suflet. A constatat că bănuielile lor fuseseră justificate. Într-adevăr, tacâmurile nu erau de argint.

Erau de platină.

A doua zi, doctorul

A doua zi, doctorul s-a prezentat la doamna Nina cu geamantanul cu tacâmuri şi i-a cerut banii înapoi.

- Îmi pare rău, doamnă, s-a scuzat el, nu am suficienţi bani ca să vă cumpăr tacâmurile.

Doamna Nina a mai trăit aproape 30 de ani. N-a dus niciodată lipsă de nimic. De câte ori avea nevoie de bani, mai vindea câte-un tacâm.

Presupun că doctorul şi-a cumpărat, în cele din urmă, tacâmuri din argint adevărat.

Când am aflat povestea, am admirat sincer gestul lui. Şi m-am întrebat deseori cum aş fi reacţionat, dacă mi s-ar fi întâmplat aşa ceva. După o matură cugetare, am ajuns la concluzia că aş fi făcut la fel. Dar, Doamne, nici nu îndrăznesc să mă gândesc cât de mult aş fi suferit…

Mă întrebaţi ce legătură au toate acestea cu istorioarele bucureştene? Păi povestea asta s-a întâmplat la Bucureşti!

Copyright Silvia Colfescu 2012

Tante Valerienne, sau banalitatea ridicată la rangul de artă (Mătuşi fabuloase 7)

Se spune că popoarele fericite n-au istorie. În vremurile noastre grăbite, probabil că pe nimeni nu l-ar mai interesa o istorie banală de genul „s-au cunoscut, s-au îndrăgostit, s-au căsătorit şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”.
Şi uite că există şi printre mătuşile mele una care a trăit o viaţă de dragoste atotcuprinzătoare - şi doar atât. E oare suficient pentru ca povestea vieţii ei să intereseze pe cineva?
Poate că da, pentru că, trăind-o, mătuşa Valerienne a ridicat banalitatea la rangul de artă. Acea artă născătoare de capodopere nepieritoare, care, în banalitatea lor absolută, ne dau şi astăzi fiori de plăcere, cum ar fi cei doi porumbei aşezaţi pe marginea unei fântâni, străluminând întunericul albastru al mozaicului din mausoleul împărătesei Gala Placidia.
Porumbeii, păsări nici domestice, nici sălbatice, rotunjoare, cu priviri inocente, paşnice, strălucitoare, mi s-au părut întotdeauna întruchiparea banalului. Şi a dragostei. Iar tante Valerienne mi-a amintit dintotdeauna, irezistibil, de o porumbiţă.
Dar istoria
Dar istoria vieţii atât de liniare (şi atât de exemplare) a Valeriennei, mătuşa cu nume de medicament, n-ar putea fi înţeleasă dacă n-am şti câte ceva despre părinţii ei. Pentru că una dintre legile care au fost respectate până nu de multă vreme pe Pământ este cea a geneticii: calul naşte cal, maimuţa naşte maimuţă, iar ce naşte din pisică şoareci mănâncă. Spre norocul ei, Valerienne s-a născut într-o vreme când legea aceasta încă nu putea fi nesocotită. Mă văd obligată deci să lungesc povestea, scriind câteva vorbe despre porumbeii din care s-a născut. Nu s-ar putea spune că povestea lor a fost chiar banală – deşi trăitorii din vremurile acelea aşa ar fi considerat-o – dar cel puţin, în imperfecţiunea banalităţii ei, a reprezentat solul roditor în care a răsărit şi din care şi-a tras sevele acea perfectă încarnare a banalului perfect care a fost tante Valerienne.
În veselii Bucureşti
În veselii Bucureşti de după primul Război Mondial, cu aproape 100 de ani în urmă, Valer S., un june sărac şi ambiţios, termină cursurile liceului Sfântul Sava din Bucureşti, luând bacalaureatul cu brio.
Se născuse în Bucureşti, în vremurile de apogeu ale neuitatului grec – mă refer la marele român Caragiale – dar nu era un Mitică. Era fiul unei familii bune, care cunoscuse vremuri mai bune. Purta iarnă de iarnă un palton nu prea bun, care cunoscuse şi el vremuri mai bune. Moştenit de la tată, fusese întors artistic de croitoreasa cartierului şi îi fusese atribuit, laolaltă cu un set de sfaturi înţelepte, care să-l ajute la păstrarea cât mai îndelungată a preţiosului veştmânt.
Băiatul era frumuşel, bine crescut, politicos, silitor la învăţătură şi gata întotdeauna să-i ajute la lecţii pe colegii cu minte sau hărnicie mai puţină. Meditaţiile le dădea gratis, dar, fiind de tânăr un rafinat iubitor de artă gastronomică, nu refuza o invitaţie la masă, şi cu atât mai puţin o atenţie pecuniară, atunci când îi era oferită cu insistenţă. Hărnicia lui nestăvilită îi aducea astfel ceva bani de buzunar, oricând folositori unui tânăr în acele vremuri când rochiile şi pletele cucoanelor se scurtau, iar ocheadele liceenilor se lungeau.
După ce deveni
După ce deveni „studinte în Drept”, continuă să dea meditaţii. I se dusese vestea. Toată lumea bună voia să-i încredinţeze odraslele. Băiatul avea metodă pedagogică şi o voce fermecătoare, un adevărat uguit de porumbel, care-i convingea să înveţe şi pe cei mai recalcitranţi domni Goe.
Curând, studentul se bucură de primul palton nou din viaţa lui. Arăta chipeş, atunci când s-a admirat în oglinda croitorului: nu prea înalt, dar cu privire inteligentă, cu păr des negru, cu mustăcioară subţire şi, sub ea, un zâmbet în care ochiul avizat ar fi descoperit o inocenţă perfectă, dublată de o hotărâre de fier.
Îşi luă şi examenele de facultate cu brio. Statul burghezo-moşieresc, despre care ştim cât era de rapace şi de nedrept, îi acordă băiatului sărac o bursă. Paltonul nou, la fel de fidel ca şi predecesorul lui, îl întovărăşi la Paris. Peste câţiva ani, s-au întors împreună acasă, Valer cu diploma de doctor în buzunar şi cu visuri frumoase, paltonul cu o gaură în buzunar şi cu manşetele roase.
Soarta, care
Soarta, care se mărginise până acum să-l împingă pe Valer cu ghionturi discrete, se hotărî în cele din urmă să facă un gest demn de grandoarea ei. Îl eliberă din post pe un funcţionar al ambasadei române la Washington, trimiţându-l pe nepusă masă în braţele ocrotitoare ale Sfântului Petru. Apoi, ca o artizană îndemânatică şi perfecţionistă ce este (şi ajutată de un funcţionar al cărui fiu îşi datora bacalaureatul învăţăturilor lui Valer), vârî ca din întâmplare, sub nasul ministrului de Externe, un document care n-avea ce să caute pe biroul lui, dar din care reieşeau limpede calităţile tânărului doctor în drept de la Paris. Numirea lui Valer pe locul vacant urmă instantaneu, spre uimirea generală.
Noul funcţionar al ambasadei
Noul funcţionar al ambasadei României la Washington continua să fie tot atât de frumuşel, bine crescut, politicos, harnic şi gata întotdeauna să-i ajute la treburi pe colegii cu minte sau hărnicie mai puţină: în scurtă vreme îl îndrăgiră cu toţii. Mai ales doamnele lor. Cu toate acestea, Valer reuşi să reziste fatalelor ispite, astfel că, în seara când o întâlni la o anodină recepţie pe Virginie, era liber ca păsările cerului.
Virginie era o franţuzoaică
Virginie era o franţuzoaică tânără, cu picioare lungi, fund minuscul şi sâni planturoşi, cu aproape un cap mai înaltă decât Valer. Nimerise la ambasada României dintr-o miraculoasă întâmplare. Venită în vizită la sora ei, secretară la ambasada Franţei, o însoţise la recepţie mai mult din plictiseală decât de dragul morgii diplomatice şi al tartinelor cu caviar. Era de fel din Auvergne, regiune renumită pentru brânza bleu d’Auvergne, cârnaţi şi jambon, dar şi mai mult pentru chibzuinţa legendară a locuitorilor ei, pe care gurile rele din Franţa o numesc în mod insultător zgârcenie. Rostită într-o ţară în care zgârcenia de toate calibrele e socotită sport naţional, insulta aceasta la adresa auvergnaţilor capătă o semnificaţie cu totul specială.
Virginie intră în încăperea plină de lume şi, pe deasupra capetelor tuturor, întâlni privirea lui Valer. Un fulger se produse între ochii lor, ca între electrozii unui arc electric. Idila între cei doi V debută instantaneu printr-o spirituală conversaţie pe franţuzeşte şi ajunse în câteva luni în piscul tradiţional al dragostelor acelor vremuri, la biserica grecească din Washington. Un preot venit special din România sluji în româneşte, obligând-o pe mireasă să se uite mai mult la mire decât la preot, pentru a nimeri exact momentul în care să răspundă cu folos „oui”.
Se iubeau ca nişte porumbei
Se iubeau ca nişte porumbei şi nu se mai săturau să se privească drept în ochi, lucru care o obliga deseori pe Virginie să adopte o poziţie graţioasă, uşor aplecată spre iubitorul soţ. Îşi făcură cuib, cărând harnic tot ce le părea de trebuinţă în micul apartament pe care îl închiriaseră lângă ambasadă. După un timp cuviincios, ea îl înştiinţă că e în aşteptarea unui mic sau a unei mici V care să desăvârşească duo-ul lor, transformându-l într-un trio. Copila se născu greu, pentru că, deşi mama era înzestrată îmbelşugat la partea de sus, foarte folositoare pruncului după naştere, Creatorul făcuse oarecare economie la partea mediană, mult mai implicată în debutul în lume al oricărui pui.
Naşterea micuţei
Naşterea micuţei pecetlui destinul internaţional al familiei: tatăl era român, mama franţuzoaică, iar fetiţa, ca oricare persoană născută pe teritoriul Statelor Unite, era de drept cetăţeană americană.
Seri în şir, fericiţii părinţi se certară drăgăstos:
- Se va numi Virginie, ca mama ei, uguia el cu obrazul îngropat în pletele ei.
- Se va numi Valerienne, după tatăl ei, răspundea ea, ciugulindu-i mustăcioara cu săruturi dulci.
Ea izbândi, pentru că, nu mai e nevoie să spun, femeile au întotdeauna dreptate.
Regina Maria, aşteptată într-o vizită în Statele Unite, se arătă dornică să o boteze pe micuţa născută în petecul îndepărtat de patrie, astfel că devenea aproape obligatoriu ca numele regesc să figureze măcar pe poziţia a doua în actul de botez. În cele din urmă însă, capricioasa maiestate renunţă la vizită, iar mica Valerienne primi taina botezului din mâinile ministrului român de externe şi din cele ale fiicei lui.
Nu lipsea
Nu lipsea aproape nimic fericirii lor. Virginie, un adevărat talent culinar, îşi răsfăţa soţul cu bunătăţi franţuzeşti. Se plimbau pe străzile capitalei americane într-un automobil Pontiac, negru, nemaipomenit de lucios şi nou-nouţ. Copila, deşi firavă, creştea. Dar soarta, înzestrată cu simţul contradicţiei pe care îl putem observa în cele mai neaşteptate împrejurări ale vieţii, a decis să pună un mic băţ în roatele care se învârteau atât de bine (precizez: e vorba de roatele căsniciei, nu de cele ale Pontiac-ului). Valer se cufunda treptat într-o melancolie cumplită. Tânjea.
Virginie, ca o adevărată franţuzoaică, se gândi mai întâi la o altă femeie.
Apoi la o indigestie.
Adevărata cauză, care era dorul de ţară, a fost diagnosticată, în sfârşit. Lipsit de aerul tare al Bucureştilor, unde se născuse şi crescuse, Valer se ofilea.
Pentru o porumbiţă cu adevărat îndrăgostită şi, în acelaşi timp, o femeie puternică, aşa cum era Virginie, remediul nu putea fi decât unul.
Călătoria peste oceanCălătoria peste ocean a durat cam o lună. Apriga auvergnată n-ar fi conceput nici să se îmbarce fără toate lucruşoarele lor, nici să-şi lase comorile să voiajeze singure, departe de ochiul ei grijuliu. Un vapor îi aduse pe toţi în Europa, tânăra familie într-o cabină, calabalâcul gospodăresc în cală şi Pontiac-ul pe punte, legat fedeleş şi acoperit cu construcţie provizorie din scânduri, încropită special pentru această ocazie.
În cele din urmă, au ajuns în Bucureşti. Singurul loc în care puteau locui doi porumbei abia căzuţi din America era hotelul Athenée Palace. Dar, după trei săptămâni duioase, petrecute în elegantul decor, Virginie a constatat că banii cu care veniseră se topesc infinit mai repede decât fuseseră adunaţi. Soluţia era una singură: să-şi construiască o casă.
Noua parcelare
Noua parcelare a Domeniilor Statului abia se făcuse. Se construise deja o primă casă, dar în rest nu erau decât terenuri pline de iarbă, pe care păşteau idilic turme de oi. Tinerii soţi cumpărară un teren şi, timp de doi ani, locuiră cu chirie într-o cameră din singura casă a viitorului cartier.
Urmând sfaturile înţeleptei sale neveste, Valer îşi deschise un cabinet de notar, care, în iureşul bucureştean de vânzări, construcţii şi revânzări, începu aproape imediat să meargă bine.
Mai puţin bine era că Virginie era cam tot timpul singură. Dar, în vremurile acelea, oamenii erau croiţi din alt material decât plângăcioşii cetăţeni ai zilelor noastre. Franţuzoaica vioaie, care nu ştia o vorbă româneşte, deveni o figură cunoscută în împrejurimi. Noroc că, la vremea aceea, România era cu adevărat francofonă. Virginie se descurca. Îi mâna cu biciul şi cu zăhărelul pe muncitorii care ridicau casa, înota senină cu nişte cizme de husar prin noroaiele viitoarelor străzi, se tocmea cu negustorii, care începură să-i ştie de frică, gungurea fericită seara, lângă soţul, copilul şi agoniseala ei.
Când fu gata, casa
Când fu gata, casa, o mică vilă florentină care mai există şi azi în cartierul Domeniilor, îşi deschise larg uşile pentru francezii din capitala României, pentru nevestele lor mai mult sau mai puţin autohtone şi pentru italienii, spaniolii şi argentinienii veniţi în Bucureşti în căutare de oportunităţi de afaceri şi de înfrăţire, într-o dulce comuniune economică şi latină, cu mioriticul nostru popor. Musafirii umpleau sufrageria în fiecare seară. Valer, care muncea toată ziua la cabinetul lui de notar, avea un statut asemănător celui al musafirilor, cu deosebirea că, în loc să le aducă nevestei şi copilului flori şi bomboane de la Capşa, le aducea bani, şi nu puţini. Era un notar priceput şi, mai presus de toate, cinstit, calităţi rar-întâlnite, care-i aduceau hoarde de clienţi.
Destinul micii Valerienne
Destinul micii Valerienne se anunţa senin. Avea o sănătate calificată în acele vremuri drept „delicată”, aşa că n-a fost lăsată să meargă la şcoală, ci a fost instruită acasă de către profesori particulari, ceea ce, în vremea aceea, era cu adevărat banal. O dată pe an dădea examene la o şcoală oficială, iar culmea aventurilor ei şcolare a fost reprezentată de jumătatea de an în care a fost lăsată să urmeze cursurile unui institut particular ce se ocupa cu educarea tinerelor domnişoare de bună familie. În rest, deprindea arta de a fi o soţie ideală, urmărind-o îndeaproape pe mama ei. Moştenise de la mamă chibzuinţa auvergnată şi, de la tată, cuminţenia şi hărnicia.
O zestre
O zestre încă mai substanţială începea să se adune, odată cu înmulţirea veniturilor aduse de cabinetul notarial. Rând pe rând, între posesiunile familiei apărură o casă cu livadă la Câmpina, unde familia îşi petrecea verile fierbinţi, terenuri la Sinaia şi o mică vilă la Eforie, precum şi diverse proprietăţi risipite prin Bucureşti. Zestrea căpătă consistenţă atunci când, în cartierul Domeniilor, care începea să se populeze, apăru un cochet blocuşor cu 8 garsoniere, având înscrisă pe frontonul de deasupra uşii principale deviza „Villa Valerienne”, încadrată cu rămurele înflorite, lucrate în gips.
Tatăl, neobosit, îşi împărţea vremea între cabinet şi chiriaşii care umpleau garsonierele şi apartamentele familiei, ce se înmulţeau văzând cu ochii. Mama, tot atât de neobosită, îşi dirija cu mână de fier cele două ajutoare de la bucătărie, care, sub îndrumarea ei competentă, înfăptuiau zilnic mici minuni gastronomice şi umpleau an după an cămările, dulapurile şi rafturile din pod cu rânduri nesfârşite de borcane de dulceaţă.
Ce poate fi mai plăcut
Ce poate fi mai plăcut decât viaţa molcomă a unei familii fericite? Zilele trec pe neştiute în parfumul de vanilie al prăjiturilor ce se coc în bucătărie, în râsul stăpânit al oaspeţilor care umplu veşnic casa primitoare, în infinitul mic al căminului plin de dragoste. Caisul şi cireşii din grădină rodesc an de an, liliacul îşi scutură florile în ferestre, şi niciodată nu lipsesc din casă micii şi dragii prieteni, câinele şi pisica.
Nici măcar un război nu poate clinti fericirea trainică a unei asemenea familii. Şi nici nu a clintit-o. Isteţul notar şi-a vândut cea mai mare parte a proprietăţilor. A păstrat numai casa familială, niscai terenuri la Eforie şi la Sinaia şi, bineînţeles, blocul Valeriennei.
A pus bine diverse lucruri cu volum mic şi cu valoare mare. În piaţa neagră se găseau de toate. Iar de lipsa de zahăr nici nu le-a păsat: în prăjituri se poate pune şi dulceaţă, iar în cămări, prevăzătoarea auvergnată îngrămădise provizii de vanilie şi de scorţişoară cât să le ajungă o sută de ani.
Ceea ce a venit după război a fost însă, într-un fel – sau în diverse feluri –, mai rău decât războiul.
Pilula amară a fost îndulcită
Pilula amară a fost însă îndulcită de o nouă dragoste. Notarul avusese o clientă cu diverse tranzacţii de case. Doamna, o văduvă foarte înstărită, avea un fiu, Bogdan, care abia devenise doctor. Banala consecinţă se poate ghici. Valerienne, crescută să fie ascultătoare, se căsători fără obiecţii cu tânărul doctor. Există, cu siguranţă, un Dumnezeu al porumbeilor, iar tata Valer era, neîndoielnic, emisarul Lui. Căci doctorul nu era numai un porumbel absolut ci, pe deasupra, se şi întâmplă s-o iubească de la prima vedere pe mica porumbiţă. Şi ea pe el. Se aşezară cu toţii în mica vilă florentină, iar zilele începură să curgă, toate la fel, toate cu miros de vanilie şi scorţişoară, toate cu dragoste. Fericite. În ciuda confiscării averii, în ciuda dispariţiei zestrei, în ciuda tăcerii ermetice pe care o păstrau în faţa oricărui străin de familia lor.
Au venit însă şi alte pilule amare. Şi una cu adevărat insuportabilă. Cineva care avea posibilitatea să facă un act de forţă, cât se poate de banal în epocă, a jinduit mica vilă florentină, emblema reuşitei clasei de mijloc interbelice. Cei patru porumbei au fost alungaţi din casa lor.
Au avut parte de peregrinări nesfârşite prin case dărăpănate, fără băi, cu pereţi descojiţi şi acoperişuri găurite. În sfârşit, Valer scoase din ascunzătoare unul dintre micile obiecte cu valoare mare, îl vându şi cumpără o locuinţă omenească.
Prea târziu pentru Virginie. Mintea pragmatică a aprigei auvergnate se duse după casa pierdută. În scurtă vreme, se pierdu şi ea.
Cei trei rămaşi se agăţară şi mai tare unul de celălalt.
Urmară patruzeci
Urmară patruzeci de ani de banalitate fără fisură. Ca o cochilie, casa ocrotea miezul moale al celor adăpostiţi în ea, ţinându-i departe de zbuciumul timpului lor. O fericire anacronică şi fără vârstă te întâmpina atunci când deschideai uşa de la intrare. Valerienne se îmbrăca la orice ceas al zilei cu o eleganţă care i-ar fi atras dezaprobarea membrilor clasei muncitoare – în cazul improbabil în care aceştia ar fi avut ocazia s-o vadă. Tot ce punea pe ea, de la şorţul de bucătărie la rochia de seară, avea un supărător şic franţuzesc, cu totul nepotrivit cu ambianţa socio-politică a momentului. Mai avea şi obiceiul nelalocul lui de a găti bunătăţi de asemenea franţuzeşti, a căror aromă de unt şi de vanilie trimitea prin cartier mesaje subversiv-capitaliste.
Orânduirea comunistă îl lăsase
Orânduirea comunistă îl lăsase pe Valer fără posibilitatea exercitării meseriei, dar îi dăduse în schimb o preocupare care-i oferea posibilităţi combinatorii extinse şi nesfârşit de multe împrejurări în care să-şi exerseze inteligenţa: procurarea alimentelor. Bătrâneţea nu-i răpise mustăcioara cuceritoare şi mintea alertă, elemente nepreţuite în lupta pentru dobândirea mezelurilor fine, a untului, cărnii şi biletelor de teatru.
Doctorul Bogdan îşi exercita activitatea într-un spital, unde presta numărul legal de ore de muncă, la care adăuga benevol un anumit procent de timp pentru legiuita muncă voluntară. Ajuns acasă, îşi găsea invariabil nevasta şi socrul aşteptându-l, în faţa mesei puse. Câteodată, seara, ieşeau toţi trei la teatru sau la cinema.
Şi, ciudat, întotdeauna, dimineaţa, veneau stoluri de porumbei la fereastra lor; Valerienne le dădea grăunţe, privindu-i cu duioşie şi gândindu-se la Bogdan.
Programul, de o banalitate fără greş, se repeta cu o regularitate de metronom, zi după zi, an după an, deceniu după deceniu. Şi învârtindu-se necontenit pe cadranul timpului, banalitatea asta se şlefuia, se lustruia, căpăta luciri de satin şi de catifea, devenea un lucru perfect, preţios, unic. Iar cei doi continuau neabătut să se iubească şi nu se mai săturau să se privească drept în ochi, ca nişte porumbei.
Într-o bună zi, fără tam-tam, tata Valer plecă şi el după porumbiţa lui.
Timpul trecu. Ce s-ar putea spune despre asta? Nimic. Nimic nu se schimba. Nimic important, pentru că numai dragostea e importantă, fireşte. Nimic n-o poate învinge, nici chiar moartea. Dumnezeu, ale cărui căi ne sunt neştiute, hotărî să-l cheme la el şi pe Bogdan.
Valerienne îl jeli, în felul ei senin. Nu merge niciodată la mormântul lui, fiindcă, spune ea, jumătatea ei nu e acolo. E undeva, prin casă, aşteptând cu răbdare să meargă împreună în rai. La scara veşniciei, ce contează o clipă sau treizeci de ani?
Ea aşteaptă liniştită revederea cu el, trăind, la fel ca mama auvergnată, în mijlocul agonisitei ei. Nu s-ar despărţi pentru nimic în lume de lucruşoarele ei, şi le iubeşte cu egală măsură pe toate: oglinda veneţiană cu ramă somptuoasă de mozaic de Murano, cu care s-ar mândri orice mare muzeu, bocalurile de bucătărie, din faianţă, aduse din Washington de mama ei, şi pe care scrie cu litere caligrafice Flour, şi Vinegar, şi Sugar, pisicuţa de lemn pictat pe care i-a cumpărat-o Bogdan de la un bâlci din Sinaia, când erau tineri, jilţul nemţesc de secol XVIII, împodobit cu medalioane de porţelan înflorit de Meissen, parcă făcut pentru o prinţesă bolnăvioară şi, mai mult ca orice, masa florentină salvată din sufrageria casei lor, sculptată cu figuri de îngeri, de gorgone, de fauni şi, pe ambele părţi, sub tăblie, cu câte un chip de drac: florentinii spun că dracul, ca să fie gonit, trebuie vârât sub masă.
E adevărat că, în casa aceea, dracul n-a îndrăznit niciodată să intre.
Numai porumbeii vin mereu la fereastră, aşa cum au făcut în ultimii patruzeci de ani.
Fragilă
Fragilă ca un bibelou străvechi. Cei mai transparenţi şi mai albaştri ochi pe care i-am văzut vreodată. Atât de albaştri, încât şi acum atrag privirile celor din jur. Da, chiar şi acum, când are 84 de ani. Un portret al ei, pictat de Nicolae Grant cu vreo şaptezeci de ani în urmă, o înfăţişează adolescentă, cam rotofeie, îmbrăcată într-o rochie bleu-verzuie de voal, cu un cordon de catifea legat fundă la spate. Cu faldurile rochiei orânduite în jurul ei, seamănă cu o porumbiţă mare, azurie, cu aripile strânse. Stă calmă pe o banchetă, şi ochii ei transparenţi contemplă curioşi lumea din jur. Are o expresie puţin întrebătoare, ca şi cum ar aştepta pe cineva despre care e sigură că va veni. Acum, când ştiu cum a trăit, pot să ghicesc în aşteptarea cui era. Deja, la 14 ani, îl aştepta pe porumbelul ei.

Copyright Silvia Colfescu 2010

Rodica, sau viaţa sub semnul moştenirii (Mătuşi fabuloase 5)

Rodica A. era mătuşa prin alianţă a unei verişoare îndepărtate, deci nu-mi era de fapt nici un fel de mătuşă – mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta, spunea uneori cu acreală buna mea mamă, îndeobşte o femeie dulce şi plină de bunăvoinţă. De altfel, nu cred că a existat cineva pe lumea asta care să-i spună Rodichii „mătuşă”, chiar şi nepoatele ei de-adevăratelea îi spuneau pe nume, fără politeţuri dulcege.
Dacă m-ar pune cineva să rostesc un singur cuvânt despre Rodica, aş spune fără să mă gândesc nici o clipă „moştenire”. Pentru că sub semnul acestei binecuvântări (sau al acestui blestem) s-a desfăşurat viaţa ei.
Şuvoaiele de moşteniri
Şuvoaiele de moşteniri care se îndreptau spre ea din toate părţile o înzestraseră cu tot felul de bunuri. Un mic apartament (numit în vremea aceea „garsonieră dublă”), situat la demisolul unui bloc de lux şi uşor mucegăit , îi picase din partea unei bătrâne mătuşi. Avea două încăperi, un dormitor precedat de un mic hol-salon, despărţite între ele printr-o perdea de catifea. Mobilele din salonaş, nişte canapeluţe, scaune şi măsuţe aurite, cópii de Louis XV, îi veneau de la bunica maternă, deposedată prin naţionalizare de vila care conţinuse aceste orori. Din acelaşi motiv al naţionalizării, nu moştenise bunuri imobile de la părinţi. Nu prea moştenise de altfel nici bunuri mobile, dintr-un motiv înrudit, anume cel al confiscării, eveniment care urmase găsirii de către miliţie a unui număr semnificativ de cocoşei de aur ascunşi într-o raniţă veche a tatălui ei. Miliţia confiscase pe loc cocoşeii, alte lucruşoare din metale preţioase care se mai întâmplaseră pe lângă cocoşei, precum şi pe însuşi tatăl, un viteaz colonel din defuncta Armată Regală.
Ca atare, Rodica moştenise de la el doar lucruri mai presus de atingerea omenească, şi cu atât mai folositoare. De pildă, un talent special în domeniul tacticii şi strategiei, talent pe care îl valorifica mai ales în relaţiile matrimoniale. Mai moştenise statura lui falnică (1,82 m), rotunjimea impunătoare a părţii din faţă a trupului şi vocea de bas. De la mamă, ea însăşi odrasla unui colonel de asemenea din Armata Regală, căpătase drept moştenire o dragoste patologică pentru literatura franceză - citită în original, mania fumatului excesiv, un set de tacâmuri Berndorf argintate gros, o fantezie ieşită din comun, focalizată în special asupra unor operaţiuni hazardate de vopsire a părului, şi o adâncă înţelegere a sexului opus, pentru care manifesta o atracţie vecină cu nevroza calificată.
Toate aceste daruri
Toate aceste daruri îi făuriseră o înfăţişare cu totul aparte, cu efecte răvăşitoare asupra celor care o cunoşteau pe nepregătite. Când spun „celor” nu mă refer la femei, acestea beneficiind de o atitudine foarte rezervată din partea Rodichii, ci la bărbaţi, destinatarii comorilor ei de tactică şi strategie. Orbiţi de părul de un auriu nuanţat de platină, încă mai strălucitor în contrast cu tenul de culoarea şoriciului afumat, striviţi de prestanţa trupului care despica aerul ca un buldozer, asurziţi de glasul vibrant, cu inflexiuni şaliapiniene, copleşiţi de universul literar care se abătea asupra lor cu forţă de uragan, masculii se predau fără luptă, eventual cu un ultim chiţăit stins, rostit de preferinţă în faţa ofiţerului stării civile.
Un prim soţ
Un prim soţ, medic ginecolog de mare viitor, îi lăsase moştenire întreaga lui bibliotecă de specialitate atunci când părăsise în mare grabă şi definitiv speranţele de carieră şi Bucureştii, pentru a se instala într-un sătuc fără telefon, apă curentă şi staţie de mijloace de transport. Divorţul deosebit de urât, care urmase, o înzestrase, prin decizia tribunalului pronunţată în lipsa învinuitului, şi cu o masă ginecologică şi alte flecuşteţe specifice, zestre care ruginea fără speranţă şi fără întrebuinţare în pivniţa blocului.
Soţul numărul doi
Soţul numărul doi rezistase pe baricade timp de nouă zile şi patru ore. Era un biet mâzgălici, care scria la comandă mici cronici de carte pentru marile cotidiene. Tendinţele lui împăciuitoriste l-ar fi îndemnat să nu supere pe nimeni, calitate care, în mod paradoxal, îl punea uneori în situaţia de a-i supăra pe redactorii-şefi, de regulă dornici să-şi regleze fără riscuri conturile personale prin pana confraţilor subordonaţi. Tot firea lui împăciuitoristă îl împinsese în capcana mariajului cu Rodica, pur şi simplu din dorinţa de a nu-i contrazice o pasiune pe cât de intempestivă, pe atât de literară. Cum spuneam, după nouă zile şi patru ore de analize literare intense, soţul nr. 2 plecase până la colţ să-i aducă proaspetei neveste ţigări, şi dispăruse pe vecie din raza ei de acţiune, lăsând pe colţul mesei un bileţel cu numele avocatului care se ocupase ulterior de formalităţile de divorţ. De la soţul numărul doi, Rodica moştenise un mare album cu tăieturi din ziare, toate cronicile semnate de dispărut, care album se răsfăţa cu mândrie pe măsuţa aurie din micul hol-salon.
Soţul numărul trei
Soţul numărul trei, capturat cu ocazia unei vizite terapeutice la Călimăneşti, a rezistat mai mult, din motivul foarte temeinic al pasiunii comune pentru fumat. În vălătucul gros de fum care umplea cuibuşorul de la demisol, cei doi se dedau fiecare unor pasiuni divergente: ea citea, comentând lecturile cu voce tunătoare, el, ghemuit în colţul salonaşului, construia artistic, cu propriile mâini, un bar din pietre de râu adunate de pe coclaurile patriei şi încleiate cu un mortar aproximativ şi amatoristic, montând cu răbdare între pietre nişte măşti de ceramică viu colorate, creaţii ale unui prieten, ceramist fără har şi fără clienţi. Capodopera odată încheiată, Rodica deveni conştientă de un detaliu care-i scăpase în lungul an al matrimoniului lor: fericita întâlnire la Călimăneşti fusese prilejuită nu de intrigile gingaşe ale lui Eros, ci de faptul că el căuta în apele minerale alinarea unei boli fără leac, arterita obliterantă. În următoarele luni bietul om pierdu prin amputare degetele de la piciorul stâng şi jumătate din laba piciorului drept. Chinuită de ideea că tutunul e otrava care cauzează şi agravează această boală, ea se văzu nevoită să opteze între pasiunea pentru soţ şi pasiunea pentru fumat. Ca în cele mai multe împrejurări ale vieţii, viciul izbândi. Se despărţiră. Ea moşteni barul din pietre de râu şi măşti colorate, a cărui hidoşenie se alia insuportabil cu hidoşenia mult mai rafinată a mobilelor false Louis XV, iar el îşi găsi o nouă fericire în braţele unei asistente medicale, care-i dedică devotamentul ei conjugal şi profesional.
Hrănită cu literatură
Hrănită cu literatură, Rodica nu abandonă speranţa. Bântuia ceaiurile dansante, cenaclurile literare, vernisajele şi premierele, nădăjduind că va găsi în cele din urmă sufletul pereche. În sfârşit, la o petrecere cu vechile colege de liceu, îl întâlni. Arhitectul mărunţel stătea într-un colţ pe un fotoliu, cu un pahar în mână, iar ochii lui negri o urmăreau insistent în drumurile ei prin încăpere, pecetluind-o cu o sărutare de foc. În cele din urmă, ea se aşeză lângă el pe un taburet şi, în zgomotul de avion al magnetofonului care urla muzică de dans, îi încredinţă toate secretele sufletului ei, şoptindu-i-le cu vocea catifelată de bas. El nu rosti nimic, mulţumindu-se s-o străpungă cu privirile lui fierbinţi.
Rodica moştenise de la cine ştie ce strămoaşă îndepărtată ştiinţa contrapunctului în relaţiile cu sexul tare, aşa că, pentru a-i întărâta dorinţa ce se citea limpede pe chipul lui, se ridică şi plecă fără să-şi ia rămas-bun, nu înainte însă de a-l invita a doua zi la ceai şi de a-i lăsa în mână o hârtiuţă cu adresa (moda cărţilor de vizită nu bântuia pe vremea aceea la fel de nemilos ca în zilele noastre).
Serviciul de ceai
Serviciul de ceai din argint fu scos din bufet şi lustruit. Pe măsuţa cu fragile picioare aurite trona o farfurie cu prăjiturele de la Capşa. Mica încăpere-salon din garsoniera dublă strălucea îmbietor din toate accesoriile ei aurii şi policrome, iar perdeaua de catifea dinspre dormitor era trasă uşor într-o parte, lăsând vederii priveliştea sugestivă a patului dublu.
Rodica petrecu două ore la coafor şi scoase din dulap rochia de mătase naturală cu fusta plisată. Arăta impunătoare ca un arc de triumf la aniversarea unei mari victorii militare, iar fâlfâirea rochiei ei te ducea cu gândul la o corabie cu toate pânzele sus.
Alesul sosi
Alesul sosi la ora cinci şi zece. Buchetul tradiţional lipsea, dar sub braţul lui erau prezente două sticle de vodcă Stolicinaia, care au fost puse fără fasoane pe masă. Rodica se repezi în bucătărioară, unde fierbea deja vesel apa de ceai. Când se întoarse în salonaş, îl găsi pe arhitect aşezat pe canapeaua aurie. Ţinea în mână una dintre ceştile de porţelan Rosenthal cu flori albastre, în care turnase cam 200 de grame din prima sticlă de vodcă. Rodica îşi turnă şi ea o ceaşcă de ceai şi, în norii parfumaţi de fum de tutun, pe fundalul blând al Concertului 21 de Mozart pus în surdină, începu să dezbată problema arzătoare a relaţiei literare dintre Jean-Paul Sartre şi Simone de Beauvoir. El o privea ţintă, fără să clipească. Nemişcarea lui fascinată nu era întreruptă decât de gestul molatic cu care ducea la gură ceaşca de vodcă sau de cel cu care îşi turna discret încă un degeţel. În ora care urmă, Rodica susţinu o disertaţie extrem de bine documentată asupra semnificaţiei politice a ultimelor scrieri ale lui Malraux, agrementată de spirituale săgeţi la adresa lipsei de moralitate a noului val în filosofia franceză. El păstră o tăcere pasionată, iar jarul din ochii lui trimitea spre ea mesaje evanescente, ca flăcăruile albastre ale alcoolului care arde. Ea vorbea fără încetare, cu gesturi distinse. Plutea. Era o gazdă perfectă de o eleganţă fără cusur, dublată de o forţă a naturii în plină dezlănţuire. Arcul de triumf vibra la uralele mulţimii înnebunite de victorie, corabia plutea majestuos pe oceanul infinit, fâlfâind din toate steguleţele marelui pavoaz. Cu gâtlejul uscat de fum şi de îndelunga cuvântare, se opri în sfârşit, doar atât cât să soarbă o înghiţitură de ceai. Atunci, pentru prima oară de când se aşezase pe canapea, el vorbi, cu o voce întrucâtva cleioasă:
- Lasă astea, ţoancă mică, şi hai să ne f…
Se lăsă o tăcere ca aceea ce urmează unui trăsnet. Apoi, cu un răget care se auzi până la etajul III al blocului, Rodica sări asupra nefericitului curtezan şi, înşfăcându-l de umeri, îl dădu în brânci afară.
Destinul ei de moştenitoare nu se dezminţi nici de data aceasta: arhitectul nu-i lăsă numai un suflet gol de iluzii, ci şi o sticlă plină de vodcă.

Copyright Silvia Colfescu 2010