joi, 22 septembrie 2011

Sfinţii protectori ai românului




Văd că primăria se îndeasă să blagoslovească Bucureştii cu proiecte care mai de care mai spectaculoase, care-mi aduc aminte irezistibil de cunoscutul citat din "Boul şi viţelul": "O s-avem islazuri, dacă ni s-or da..."

La asta mă gândeam deunăzi, întorcându-mă pe la ora 13 la redacţie, aflată în vechiul bloc turn din Piaţa Naţiunilor Unite. Mă uitam peste Dâmboviţa, chitindu-mă pe unde o să treacă mândrele poduri promise de domnul primar.
Şi parcă vedeam sute de muncitori construind cu fervoare, lucrând ca albinele, ridicând într-o zi poduri şi parcări supraetajate cât alţii într-un an... Îmi cânta inima, nu alta!

Când am ajuns în faţa blocului, cu capul înfierbântat de viziuni strălucitoare ale noului Bucureşti, am dat cu ochii de cei doi muncitori harnici, trimişi de ... primărie probabil, să cureţe bazinele ornamentale din faţa blocului, cam înnămolite şi cam pline de gunoaie.


Nu munceau, ci se rugau. Cufundaţi în rugăciuni, uitaseră de mop şi de alte instrumente de fineţe cu care fuseseră dotaţi de autorităţi. Probabil că-i implorau pe sfinţii protectori ai românului să facă treaba în locul lor.

Mare greşeală! Nu ştiau probabil la cine se rugau!
Cu o ocazie fără relevanţă pentru întâmplarea de faţă, mi-a spus mie o duduie, foarte indignată, care sunt sfinţii cu pricina: Sfânta Lene şi Cuviosul Somn...

luni, 19 septembrie 2011

Execuţia Vechiului Teatru Naţional




Construit între anii 1848-1852, pe locul din Calea Victoriei unde se află astăzi hotelul Novotel, Teatrul Naţional era o clădire solidă: avea temelii de zidărie şi beton, şi o structură de rezistenţă din cărămidă, care susţinea planşeele de lemn.


Spre străzile Matei Millo şi Câmpineanu, zidurile portante aveau o grosime de 1-1,2 m. Erau legate între ele de ziduri transversale, groase de 0,60-0,90 m.
(Pentru istoricul teatrului vezi
http://ro.wikipedia.org/wiki/Teatrul_Naţional_"Ion_Luca_Caragiale"_Bucureşti - deşi articolul dă un nume de arhitect al teatrului care mi se pare ciudat, eu ştiind că acesta a fost arhitectul austriac Heft).
O asemenea structură este flexibilă, rezistând bine la cutremure, lucru dovedit de clădirile bucureştene datând de la sfârşitul secolului XIX, care, cu mici remedieri, au dăinuit până astăzi.


Clădirea avea aproape 100 de ani
Clădirea avea aproape 100 de ani la 10 noiembrie 1940, când un cutremur puternic a devastat Bucureştii. Structura ei de rezistenţă s-a şubrezit. La exact 6 luni după cutremur (8 aprilie 1941), Guvernul a acordat Teatrului un credit special pentru consolidarea clădirii. Nu mă pot împiedica să fac o paralelă între situaţia din 1941 a Teatrului Naţional şi situaţia din 2011 a Muzeului Naţional de Istorie a României, care aşteaptă de mulţi ani de zile ca autorităţile să facă în sfârşit ceea ce trebuie pentru consolidarea structurii de rezistenţă a acestei clădiri.
Teatrul a fost reparat, zidurile scenei au fost integral refăcute din beton armat şi fisurile din celelalte ziduri au fost consolidate.

La 24 august 1944
La 24 august 1944, aviaţia germană bombardează Bucureştii, făcând ravagii printre populaţia civilă şi distrugând total sau parţial unele clădiri. Pe Teatrul Naţional cad bombe incendiare. Focul distruge planşeele de lemn , căpriorii acoperişului şi tot ce era în interior, dar nu deteriorează în mod grav zidurile puternice ale clădirii.
Eliberarea patriei noastre dragi nu fusese desăvârşită de către glorioasa armată sovietică, deci lucrurile se desfăşurau încă în parametrii normalităţii, deşi mai era război. Astfel că, la cererea conducerii teatrului, inginerul Emil Prager, unul dintre cei mai respectaţi specialişti în construcţii ai vremii, efectuează imediat o expertiză.


La 20 septembrie 1944
La 20 septembrie 1944, el îi înştiinţează pe cei în drept că teatrul poate fi reconsolidat, iar costul lucrărilor nu va fi exagerat. Un studiu amănunţit al situaţiei este comandat de Ministerul Cultelor şi Artelor unui alt specialist, prof. ing. Victor Popescu, care, la 4 septembrie 1945, comunică Ministerului că edificiul teatrului este valoros, că poate fi fie folosit în cadrul unei reconstrucţii, fie refăcut, cu unele modificări.
Un concurs a adus soluţii pentru restaurarea teatrului, iar Ministerul Cultelor şi Artelor l-a numit pe prof. arhitect Haralambie Georgescu conducător al proiectului.

Remarcaţi
Remarcaţi, în prima fotografie din grupaj, pe panourile din faţa teatrului, simbolurile electorale din alegerile trucate din noiembrie 1946: insistentul îndemn "votaţi soarele" - soarele fiind simbolul electoral al comuniştilor - anunţa de fapt condamnarea clădirii, în cazul izbânzii acestora. Ceea ce s-a şi întâmplat.

A venit anul 1947
A venit anul 1947 şi, odată cu el, cadoul pe care puterile aliate l-au făcut românilor: recunoaşterea guvernului Petru Groza, adică recunoaşterea oficială a trecerii României sub dominaţia sovietică. Din acel moment, talpa biruitoare a comunismului în devenire a început să strivească valorile tradiţionale româneşti. Frumosul edificiu cu arhitectură vieneză, ale cărui ziduri ocrotiseră creşterea teatrului românesc, nu avea nici o şansă.

Degeaba
Degeaba a demonstrat inginerul Prager că teatrul poate fi reparat cu o cheltuială relativ modestă. Degeaba i s-au alăturat ingineri de valoare ai momentului, Ion Vardala şi Dumitru Stan, degeaba au protestat scriitori, actori, specialişti în artă, degeaba au urlat ziarele. Nevinovatul teatru a fost condamnat şi sentinţa a fost neîntârziat executată, cu târnăcoapele. S-a îndeplinit astfel profeţia inginerului Prager, care, într-un articol din Jurnalul de dimineaţă din 15 februarie 1947, se întreba:
"...care ar fi raţiunea dărâmării zidurilor existente, când lipsa unui proiect de local viitor [...] nu poate decât să ducă la realizarea pentru anii ce vin a unui loc viran în centrul oraşului?"


Locul a rămas viran
Locul a rămas viran timp de aprape 60 de ani. În cele din urmă, mănosul teren din Calea Victoriei a primit o întrebuinţare demnă de vremurile noastre dominate de ideea banului: s-a construit aici un hotel. Noua clădire (2005) arată Căii Victoriei un obraz de sticlă împodobit cu un portic care îl imită pe cel al defunctului Teatru Naţional. Alăturarea de stiluri ţi se poate părea fie o comedie, fie o adevărată dramă, dar tragedia se arată abia atunci când cobori panta pe străzile Matei Milo şi Câmpineanu: masivitatea construcţiei, deşi parţial ascunsă de sticla cu care e placată, obnubilează structura urbană din jur, cu toate că pe ambele laturi sunt blocuri cu volume destul de greoaie. Se reeditează astfel situaţia blocului de lângă magazinul Victoria, care a înlocuit Hotel de France demolat în urma deteriorării la cutremurul din 1977: şi acest bloc cu faţade de sticlă, construit pe terenul în pantă, spre fosta clădire a Ministerului de Interne, blochează peisajul din jur cu volumele lui imense.


Imaginile, în afară de prima şi de ultima, sunt preluate de pe Internet
Detaliile despre activitatea ing. Prager în legătură cu teatrul figurează în volumul Emil Prager - un model, de Nicolae Noica

duminică, 11 septembrie 2011

„Pubela” Bucureşti… cum să n-o iubeşti?


Aflu, cu puternică mândrie naţională şi cu o şi mai puternică fervoare prietenească pentru Franţa, că, într-o emisiune de divertisment din ziua meciului România-Franţa (dacă nu mă înşel chiar pe un post naţional), prietenii noştri tradiţionali (i-am numit pe francezi) au făcut nişte glume foarte bune. Adăugaţi o imagineDe pildă, că sportul naţional român este cerşitul.

Că, dacă arbitrul va da cu banul la începutul meciului, nu e sigur că moneda o să cadă pe pământ, cu toţi românii ăia acolo.

Că e bine să se evite contactul direct cu românii pe teren.

- De ce, pentru că joacă dur?

- Nu, pentru că au păduchi.

Şi că, pe româneşte, pubelă se spune… Bucureşti.

Merci, les amis!

Nu e pentru prima oară

Nu e pentru prima oară că la un post naţional francez se fac glume proaste pe seama noastră, fraţii mai mici ai francezilor, popor francofon mândru de originile sale latine. Mă întreb ce bancuri şmechere ar mai face marii noştri prieteni dacă ar fi asistat la scena la care am avut norocul să asist eu, alaltăieri seara, în Piaţa Revoluţiei din „pubela” noastră.

Aveam bilet

Aveam bilet pentru 7.30 la concertul dirijat de Rojdestvenski. Ţineam neapărat să ajung, pentru că nu mai auzisem de multă vreme Vox maris de Enescu, iar muzica lui Prokofiev pentru filmul Ivan cel groaznic n-o auzisem decât o dată şi nu mai ţineam minte mare lucru despre ea. În plus, am o mare admiraţie pentru Rojdestvenski. Din toate aceste motive mă grăbeam drăceşte, fiindcă era deja 7.20.

Colac peste pupăză, în faţa Palatului mi se pune stopul. Stăteam în umbra statuii lui Carol I călare şi băteam nervos din picior.

Lângă mine aştepta un băiat de vreo 20 de ani, cu cămaşă cadrilată şi cu un rucsac în spinare.

Scuzaţi

- Scuzaţi, i se adresează un tânăr însoţit de o doamnă (vizibil nevastă), nu ştiţi la ce sală e concert la ora asta?

- La Sala Palatului, răspunde amabil băiatul. Aţi vrea să mergeţi?

- N-avem bilet, spune tânărul, cu un aer întristat.

- Am eu două, zice băiatul, îşi dă jos rucsacul din spinare şi începe să scotocească prin buzunarul lui. E un dirijor extraordinar astă-seară, absolut extraordinar, continuă el, scotocind cu frenezie. A, uite-le, exclamă în cele din urmă, scoate biletele şi le întinde tânărului.

Nevasta zâmbeşte larg, iar tânărul întreabă cu voce încântată:

- Cât vă datorez?

- Nimic, nimic, răspunde băiatul. Trebuia să vină doi prieteni de-ai mei, dar n-au putut şi oricum le-aş fi pierdut. Audiţie plăcută, le urează el şi o ia la picior către sală, săltându-şi rucsacul în spate.

Tinerii o iau după el, iar eu îi urmez cu pas repede.

În jurul meu

În jurul meu, în penumbra albastră a înserării, luminile colorate ale stopurilor sclipesc sărbătoresc ca nişte pomi de Crăciun, Carol I veşniceşte pe calul lui, umbră fumuriu-verzuie, de departe vezi albind sub reflectoare Biblioteca Universitară, cu arhitectura ei elegantă, de sorginte franceză, o mulţime de bucureşteni traversează Calea Victoriei, grăbindu-se către concert.

Piaţa Palatului nu arată câtuşi de puţin ca o pubelă, doamnele lasă în urmă dâre suave de parfum, nu vezi nicăieri vreun păduche, cine ştie, poate că s-au ascuns cu toţii în vizuinile lor. În sală, publicul nu pare să aştepte să arunce cineva o monedă.

Afară, coloanele Palatului Regal grăniţuiesc majestuos piaţa, ca un templu amintind îndepărtatele şi nobilele noastre origini latine.

Iar celor care n-au cerşit, un bucureştean le-a făcut un dar.


Copyright Silvia Colfescu, 2011

marți, 6 septembrie 2011

Bucureşti... cum să nu-l iubeşti?




De pildă, te plimbi prin Bucureşti. În strada Carada, cariatidele păzesc intrarea în pasajul Villacrosse. Mai jos de picioarele lor nu te uiţi: ce să vezi, nişte reclame hidoase?


Treci prin pasaj, unul dintre collţurile cele mai fermecătoare din Bucureşti (1890-1891, arh. Felix Xenopol), te minunezi de cât de frumos este încă, în ciuda neglijenţei edililor (ultima restaurare în 1984) şi a locatarilor. Cafenele peste cafenele, dar pereţii au tencuiala burduşită şi asfaltul de pe jos... să nu mai vorbim!.
O iei în sus pe calea Victoriei şi, căscând gura la vitrine, nici nu ştii când ai ajuns la piaţa Palatului.
Cobori spre sală, aşa, pentru că ai chef de plimbare şi ca să mai dai ochii cu uşile prin care se intră seara la concertele festivalului Enescu.
Sunt ceva maşini, dar, minune, printre ele, doi CAI!!!
Unul rotat şi unul negru, nemaipomenit de frumoşi.


Fiecare cu câte un poliţist în spinare. Va să zică există poliţia călare!
Te uiţi cu oarece neîncredere la ei, că deh, românul, când vede poliţia, parcă se simte oricând puţintel infractor, chiar dacă e prost de cinstit. Scoţi timid aparatul să-i fotografiezi.
Şi, mirare, nu se încruntă nimeni! Poliţiştii îţi zâmbesc. Au nişte feţe simpatice, de oameni cumsecade. Opresc caii, ca să-i fotografiezi mai bine.
Apoi, unul dintre ei întreabă:
- N-aveţi pe cineva să vă facă o poză între cai?


Ai, cum să n-ai! Te aşezi între cele două mândre creaturi, iar cineva te trage-n poză.
Mulţumeşti frumos.
Poliţiştii te salută zâmbind (iar!), îndeamnă caii şi pleacă.

Te uiţi lung după ei.
Şi te bucuri că eşti... în Bucureşti.