Poveste de februarie, cu godin și bancuri

N-am trăit februarie mai distractiv decât în în iarna lui ’84-'85. Era zăpadă mare, un ger cumplit, gheața de pe străzi arăta ca oțelul.

Încă de la începutul iernii, de pe la Crăciun, flacăra aragazului începuse să se micșoreze. A ajuns repede cât un sâmbure mărunt de lumină, apoi a dispărut de tot.

Am aflat pe pielea mea că gazul e mai ușor ca aerul: la parter, nu aveam foc deloc, dar la etajul 2 urca bruma de gaz de pe conductă și aragazul pâlpâia. Noaptea, după ora 12.

Caloriferul era mort

Caloriferul era mort. În fiecare noapte temperatura cobora disperant, sub 20 de grade.

Aveam în casă temperaturi de zile mari: 3º în bibliotecă, unde mi-a murit ficusul de frig, 4º în biroul mic.

În dormitor, am spart peretele pe unde știam că trece un horn și am târât acolo o sobiță Godin, pe care o țineam de frumusețe, pentru că e bătrână cam de 100 de ani și are capacul și mânerele din metal frumos traforat. În iarna aceea ne-a salvat viața. Cu ajutorul ei și al unui reșou prăpădit, făceam în dormitor temperaturi de vis, de 7 și de 8º. Mă mir și acum că n-am dat foc casei, pentru că, în neștiința noastră, am pus între godin și gaura din perete o bucată de burlan de vreo 20 de centimetri, și flăcările din sobă urcau probabil pe horn până la etajul I. Bucuria vecinilor: le mai venea și lor puțină căldură.  

De mâncat

De mâncat, mâncam conserve de pește. Eram fericiți că le aveam, ca niște oameni prevăzători și vajnici ce eram, genul de om care nu se dă în lături să stea 5 ore la coadă dacă știe că răsplata pentru acest mic sacrificiu e o conservă bună de șproți în ulei. Rusești.

Aveam un aragaz de voiaj cu două butelii, la care țineam ca la ochii din cap. Din când în când, ne făceam câte un ou pe el. Când aveam câte un ou.

Și beam. Beam de stingeam

Și beam. Beam de stingeam, vin la kilogram, de Murfatlar, nu mai țin minte dacă era vestitul vin „cu corăbioară”, care avea desenat un vas cu pânze pe etichetă, sau altul.

Uneori îl „fierbeam” pe tăblia de sub capacul godinului, dar de obicei îl beam rece, oricum ne încălzea.

Tot pe godin încălzeam și oale de apă cu care, vineți și dârdâind, ne spălam în baia glacială.

Toți locuitorii

Toți locuitorii din centrul orașului o duceau la fel. Nu că nefericiții din periferie ar fi fost mai favorizați. Nici termoficarea nu funcționa. 

Cine avea un calorifer electric era boier. Dar nu prea erau boieri pe vremurile acelea.

Au fost minus 20º în nopțile din iarna aceea, până prin 18 martie.

Atunci au născocit veselii noștri bucureșteni bancurile sezonului.

Ce zice caloriferul când pui mâna pe el? – Ce mână caldă…

Ce-i mai rece decât apa rece? – Apa caldă.

Uite, vezi?

Uite, vezi? De asta rămân eu de gheață când îmi mai spune câte-o mamașă grasă „Erea mai bine sub Ceaușescu”. ȘI de asta.

Urbanismul prin nimicire - problema se adâncește

Acum trei ani, alarmată de dezastrul demolărilor din oraș, postam pe acest blog articolul de mai jos, trăgând un semnal de alarmă asupra primejdiei ca orașul nostru să-și piardă identitatea. Nu numai că nu s-a sinchisit nimeni, dar demolările au continuat în ritm accelerat. Azi am trecut pe lângă casa Spiru Haret (str. Gh. Manu 7), din care nu a mai rămas decât o bucată de zid, și pe lângă splendida vilă Patzelt-Benisch (str. Christian Tell), casă în care a locuit și arh. Doneaud, rudă cu proprietarii: din minunea arhitectonică de secol XIX a mai rămas doar o parte din fațadă. Mai postez o dată articolul, poate-l vede cineva... Hei! E cineva acolo ???

Bucureşti a ajuns în sfârşit, cu 40 de ani întârziere, la ora urbanismului prin nimicire. Nenumărate monumente istorice – sau simple clădiri frumoase, integrate armonios în peisajul urban înconjurător, au fost sacrificate fără remuşcări, în dorinţa de a face loc unor construcţii moderne, banale, disproporţionate, adevărate insulte aduse tramei urbane.

Cathedral Plaza - exemplu flagrant de disproporţie

Urbanismul prin nimicire a fost modern in Europa prin anii '70. Atunci s-au distrus in capitalele europene multe monumente istorice („păduchelniţe” sau „magherniţe”, cum le spun la noi detractorii zestrei istorice a oraşelor) si au fost înlocuite cu blocuri moderne (moderne atunci).

Norrmalm. Piaţa Sergels Torg, înconjurată de blocuri noi

Bunăoară, în Stockholm s-a ras cartierul istoric Norrmalm şi s-au construit clădiri moderne în loc.

Autorităţile se pregăteau să distrugă şi inima istorică a oraşului, insuliţa Gamla Stan, cu casele de pe ea. Străzi înguste, şerpuite, „magherniţe” din secolele XVII-XIX, în stare deosebit de proastă, practic aproape ruinate.

Ulicioara Prastgatan din Gamla Stan

În ultimul moment, s-a luat hotărârea să se renunţe la demolare şi să se restaureze vechile clădiri.

Gamla Stan. Portal

Astăzi, Gamla Stan este documentul de nobleţe al Stockholm-ului, o fermecătoare enclavă istorică în marele oraş modern: ACESTA - şi nu alt cartier al oraşului - atrage anual milioane de turişti şi este unul dintre cele mai puternice simboluri ale capitalei Suediei.

Acum, suedezii regretă amarnic că au distrus o parte importantă a patrimoniului istoric al oraşului.

Dar e prea târziu.

Cazul turnului Maine-Montparnasse din Paris este tot atât de grăitor.

Parizienii s-au lăsat şi ei duşi de valul modei anilor ’70. Construit între 1969-1972 (arh. Eugène Beaudouin, Urbain Cassan şi Louis Hoym de Marien), turnul înalt de 231 de metri arată ca un OZN căzut în mijlocul Parisului tradiţional. O glumă care mai circulă şi astăzi spune că din turn se vede cea mai frumoasă privelişte a Parisului: pentru că este singurul loc din care nu se vede... turnul. După construirea turnului, vederea edificiului monstruos, care reduce la insignifianţă clădirile din jur, i-a răcorit pe francezi. Doi ani după încheierea lucrărilor, parizienii au decis să se interzică în viitor construirea clădirilor înalte în perimetrul oraşului. Ca atare, clădirile înalte au fost masate în cartierul La Defense, în marginea Parisului, unde nu numai că nu deranjează pe nimeni, ci adaugă un plus de farmec întregului oraş.

Din păcate, înainte de interzicerea acestui tip de construcţii în inima oraşului, arhitecţii Richard Rogers şi Renzo Piano au câştigat în 1971 concursul instituit pentru proiectarea unei noi clădiri pentru muzeul artei moderne.

Centrul Pompidou-Beaubourg se ridică între 1972-1976, înzestrând Parisul cu o altă prezenţă marţiană căzută printre clădirile istorice.

Lângă imensa clădire, fântâna Stravinski, cu figuri abstracte datorate sculptorilor Jean Tinguely şi Nicki de Saint-Phalle, se profilează bizar pe fondul bisericii gotice Saint-Merri, de-alături, desăvârşind impresia de corp străin pe care o dă Centrul Pompidou.

Din 10 parizieni cu care am discutat, 9 detestă turnul Montparnasse şi găsesc criticabilă ideea inserării arhitecturii centrului Pompidou în ambientul arhitectural tradiţional al Parisului.

Dar e prea târziu.

Sunt multe exemple de oraşe mari, moderne, europene (şi americane de altfel) care-şi respectă istoria şi îşi păstrează cartierele istorice.

De pildă, ce poate fi mai "păduchelniţă" decât Zlata Ulicka din Hrad-ul Pragăi? Nişte nenorocite de cocioabe, vechi de sute de ani! De ce nu le-or fi ras cehii, să facă nişte blocuri sănătoase de sticlă în locul lor? Le-au lăsat acolo, le-au restaurat şi le îngrijesc cu sfinţenie. Iar cine vine la Praga, se duce neapărat să vadă Hradul şi Zlata Ulicka.

Polonezii au reconstruit integral centrul bombardat al Varşoviei. Adică au refăcut „magherniţele”.

Amsterdam, Bruxelles, Viena, oraşele germane care au scăpat de bombardament, toate oraşele şi orăşelele italiene etc. etc. îşi apără şi îşi îngrijesc clădirile istorice, fie ele şi din cele mai modeste.

De ce?

Pentru că un oraş european, prin excelenţă un oraş vechi, are nevoie de aceste „documente” construite, care îi conferă identitatea inconfundabilă, îi atestă vechimea, unicitatea.

Altfel, am ajunge cu toţii să trăim în copii palide şi neinteresante ale... Dubai-ului.

În cel mai bun caz.

PS Într-un comentariu interesant, vag acuzator, o persoană care semnează doar "Popescu" mă întreabă dacă, admirând Varşovia, dau de înţeles că trebuie să admirăm un fals. Îmi pare rău că am dat o impresie greşită: nu cred că admirăm un fals, ci o reconstituire; şi admirăm devotamentul locuitorilor Varşoviei faţă de istoria oraşului lor. De altfel, soluţia excepţională a reconstituirii monumentelor distruse de război a mai fost adoptată, cel mai cunoscut caz fiind cel al oraşului Dresda, care a refăcut după război palatele de pe malul Elbei. Ultimul monument reclădit (inaugurat în 2005) a fost biserica Frauenkirche, păstrată de la bombardarea Dresdei până în anii 2000 sub formă de grămadă de pietre.

Biserica a fost reconstruită, folosindu-se, acolo unde s-a putut, părţile rămase, aşa cum se poate vedea în fotografia de mai sus. Este greu să nu admiri efortul germanilor de a reconstrui acest monument. Este greu să nu înţelegi sentimentele care i-au împins să facă acest (costisitor) gest, în loc să construiască pe acel loc nişte blocuri eficiente economic. Şi este greu / nedrept să numeşti Frauenkirche un fals.

De altfel, doamna?/domnul? Popescu "poate fi de acord" că "unele" demolări pot fi dezastruoase. În situaţia Bucureştilor, în care demolările se înmulţesc ca ciupercile, problema nu se mai reduce la "unele". Întrebăm şi noi: câte?

Poveste de ianuarie

Pe vremea comunismului biruitor, umbla o anecdotă cu Bulă: se spunea că părinţii lui, disperaţi că a murit bunica taman când trebuia să primească pensia, au aşezat-o pe scaun şi au proptit-o în fereastră, ca să creadă poștașul că e în viață și să le dea bănuţii.
Ai zice că e o creaţie a spiritului dâmboviţean al vremurilor noastre.
Ei bine, nu.
Este probabil o creaţie a spiritului sus-amintit, dar e bătrână de aproape două veacuri.

Iată povestea
Iată povestea, aşa cum ţin minte că am citit-o în una sau două cărţi:
La începutul veacului al XIX-lea, domnitorul Alexandru Suţu îşi avea curtea domnească într-o casă mare, care se ridica pe locul unde se află astăzi teatrul Odeon, adică pe Calea Victoriei, pe atunci Podul Mogoşoaiei.
Vodă Caragea mutase curtea aici, după incendiul ce mistuise în 1813 curtea din Dealul Spirii, cea care căzuse pradă atâtor incendii, încât fusese numită Curtea Arsă.
Vodă Suțu luase deci și el cu chirie casele Marelui Ban Dumitrache Ghica și, cu mare tristețe, căci grec era și, ca toți grecii, strângător și iubitor de arginți, îi plătea Banului în fiecare an pentru asta bani frumoși, 6000 de galbeni sunători.
Casele aveau o curte mare, cu felurite acareturi, închisă spre Podul Mogoșoaiei cu un zid străpuns de o poartă solemnă, adevarat poartă domnească, numită Capusi Pasha și împodobită cu sculpturi.
Poarta a pierit demult, topindu-se în praful istoriei, dar sculpturile mai pot fi văzute și astazi, servind de podoabă porții din zidul curții palatului Mogoșoaia, cea din dreapta palatului.

Întorcându-ne la casa domnească
Întorcându-ne la casa domnească de pe Podul Mogoșoaiei, trebuie să spunem că aceasta avea pe fațadă, la înălțimea primului etaj, un sacnasiu, acel precursor al balcoanelor închise de pe blocurile din ziua de astăzi, pe care Vodă nu-l folosea ca să-și țină în el cartofii și varza murata, pe tipicul mahalagiilor moderni, ci ca să stea în tihnă după-amiaza pe jilț și să urmarească forfota de pe Pod, bându-și filigeanul de cafeluță și fumându-și ciubucul.
Alexandru Suțu a domnit de patru ori în Țara Românească (iulie-august 1802, august-octombrie 1806, decembrie 1806 și noiembrie 1818-19 ianuarie 1821). Vremurile erau tulburi, ca de obicei în București. La a patra domnie, simțind că zilele ca Domn îi sunt numărate, Măria Sa își obligase supușii să plătească biruri peste biruri, și strânsese bani albi pentru zile negre.
E drept că, poate și din cauza atâtor biruri, zilele se anunțau într-adevăr negre: umblau zvonuri de răscoală, iar în mare taină se pregătea revoluția grecească. Se spune ca asta i-a și adus moartea lui Alexandru Suțu, pentru că o legendă tenace pretinde că a fost otravit chiar de către eteriști.
Astfel că, la 19 ianuarie 1921, s-a răspândit prin târg vestea că Vodă și-a dat obștescul sfârșit.

Consoarta Măriei Sale
Consoarta Măriei Sale era o femeie aprigă și cu simțul familiei.
Proaspăta vaduva era distrusă.
Nu numai de pierderea importantului ei soț, ci și pentru că, plecarea lui la ceruri venind pe neașteptate, nu avusese răgazul să aranjeze ca fiul să-i urmeze la tron.
Or, ca să-l convingă pe sultan să-l numeasca Domn pe beizadeaua cu pricina, avea nevoie de două lucruri: puțin timp și multi bani.
Bani s-ar mai fi gasit, dar timpul lipsea cu totul.

Și atunci, inventivei văduve i-a venit ideea
Si atunci, inventivei văduve i-a venit ideea: a poruncit slugilor să-l îmbrace pe răposat, să-l învioreze la față cu niscaiva sulimanuri și să-l așeze binișor pe canapeaua pe care obișnuia să stea în fiecare după-amiază, în sacnasiul dinspre Podul Mogosoaiei, ca să-l vadă toată suflarea și să creadă că zvonul e mincinos și că Domnul trăiește. Desigur că, pentru păstrarea în bune condiții a răposatului și a sulimanului, era nevoie să se mențină în încăperi o temperatură de frigider. Lucru ușor: noroc că era ianuarie, iar în Bucuresti era un ger de crăpau pietrele.

Părea că văduvei i-ar fi reuşit
Părea că văduvei i-ar fi reuşit stratagema, asa cum se spune că le-a reușit părinților lui Bulă, dar norocul ei meteorologic s-a preschimbat repede în ghinion: cum să nu se mire isteții bucureșteni văzând că, în toiul iernii, din hornul iatacului domnesc nu iese fum?
Au înțeles pe dată că nu poate exista decât un motiv pentru care Domnul nu are nevoie de foc. Căci mintea le mergea pe vremea aceea (și poate și azi, deși uneori mă îndoiesc).
Iată cum anecdota cu părinții lui Bulă se dovedeste doar o palidă copie a unei întâmplări adevărate, petrecute într-o dimineață sinistră de iarnă de acum aproape 200 de ani.

Delicii de iarnă

București, 25 ianuarie 2014, viscol, Fetească neagră rosé de Murfatlar, brânză Brie, pâine prăjită, nuci, flori de gheață pe geam, parfum de mandarine, Don Giovanni, șuierul vântului în luminator, garoafe roșii, zăpadă până la genunchi pe terasă, mere, cărți, un câine lup și un câine-al nimănui se joacă nebunește în zăpadă drept în mijlocul străzii, iarnă, iarnă, iarnă...
A, da, și cartofi copți, rupți în două, cu unt, presărați cu sare, aburind...

Alte fotografii, alte mătuși...

Pe Internet circulă o fotografie a uneia dintre cele două zâne europene, Elena fiica, dar nu una din care să-ți poți da seama cât era de frumoasă. Din fericire, am găsit prin sertare una dintre fotografiile ei din tinerețe, din anii când, fumând o țigară Sobranie cu filtrul aurit, supraveghea cu ochii sclipitori și misterioși agitația din legendarul ei club de noapte...

La 70 de ani, cu plete lungi, blonde, îmbrăcată în pantaloni de piele, are încă ținuta elegantă și îndrăzneață pentru care a admirat-o întreaga Londră.

Pe un raft, păstrez fotografia ei din ultimul an de viață. Nu și-a pierdut zâmbetul sclipitor.

  

Helen O’B, co-founder with her husband Jimmy of the legendary night club that opened in an alley off Regent Street in 1953 and ran for 39 years. The club was the most discreetly daring establishment in London during its Cold War heyday.

The club was a venue for the glamorous celebrities of the day, who were confident that journalists and photographers would not be admitted and that there would be no paparazzi waiting for them outside. Shirley Bassey performed there and Errol Flynn took his 12-year-old son Sean to see the dancing girls. Judy Garland, Barbara Cartland, Aristotle Onassis and the King of Nepal were all members.

Și l-aș adăuga acestui șir pe Ion Rațiu, magnat și politician roman-englez, care i-a rămas prieten până în zilele senectuții.

Salvarea bucureșteană, amintiri din vremea lui Ceașcă și o poveste cu zâne

În duminica asta, soarta mi-a jucat unul dintre simpaticele ei renghiuri, cu care e destul de darnică în ultima vreme.

O persoană din familia mea, un domn de 87 de ani, s-a plâns de dureri subite și violente în umărul stâng. Cum orice om cu scaun la cap, auzind de dureri în partea stângă, se gândește mai întâi la infarct, m-am alarmat. Mai întâi am telefonat la trei prieteni medici, care, ca tot omul în repaosul duminical, erau probabil pe coclauri, așa că n-au răspuns.

După care, cu moartea-n suflet, am telefonat la 112.

Mi-a răspuns o doamnă cu voce extrem de amabilă, care mi-a ascultat păsul și mi-a făcut legătura la Ambulanțe. O altă doamnă extrem de amabilă m-a întrebat de simptome, după care mi-a spus să aștept ambulanța.

Suntem o familie de oameni destul de sănătoși, așa că relațiile mele cu Salvarea strălucesc prin absență. Ceea ce nu înseamnă că nu am, adânc ancorate în minte, amintiri sinistre de pe vremea lui Ceașcă, perioadă dedicată binelui cetățeanului, când, dacă trebuia să vină la un pacient în vârstă, Salvarea se grăbea mai încet, pe principiul că un pensionar mai puțin e un bănuț în plus la buget.

M-am pregătit de o așteptare îndelungată.

Aici începe povestea cu zâne.

În mai puțin de un sfert de oră, o ambulanță oprea în fața casei. Din ea au debarcat doi domni foarte simpatici, cu jachete pe care scria Ambulanța București Ilfov. Cărau o trusă medicală și un aparat mobil pentru electrocardiograme.

Unul dintre cei doi domni, căruia celălalt i se adresa cu „dom’ doctor”, a consultat cu atenție bolnavul. Celălalt a pornit aparatul, i-a pus electrozii pacientului, și au stat amândoi cu ochii pe ecran. Au imprimat electrocardiograma și apoi au făcut legătura, prin telefon, cu Cardiologia Fundeni, unde au transmis (electronic) datele electrocardiogramei. Serviciul de Cardiologie le-a confirmat diagnosticul liniștitor, și anume că este vorba de un atac de artrită. Lucrurile nu s-au încheiat aici. Doctorul a scos din trusă o seringă (de unică folosință) și fiole, și i-a făcut bolnavului o injecție cu antiinflamator și un calmant. După care i-au prescris suferindului tratament cu un antiinflamator.

Apoi, cei doi domni s-au retras.

Am întrebat ce datorăm pentru vizită și ni s-a răspuns „Nimic”.

Mi-am amintit că toți acești îngeri păzitori din sistemul sanitar sunt remunerați de generosul nostru stat cu salarii de mizerie, care-i fac, la limita răbdării, să plece în țări străine unde acceptă munci sub pregătirea lor, pentru salarii decente.

Mi-am amintit că, știind asta, mulți pacienți le oferă „o mică atenție” pe care cei mai mulți dintre ei sunt obligați de nevoi să o accepte. Probabil că ar prefera un salariu din care să poată trăi. Cei mai mulți dintre ei.

Mi-am amintit cât de tare m-am enervat când dragul nostru guvern a mărit impozitele, punând taxe pentru sănătate până și pe chirii, deși proprietarul plătește impozitul legiuit la chirie și plătește cu siguranță impozit pentru sănătate și la venitul lui principal (salariu sau pensie).

Mi-am adus aminte că enervarea mea nu se datora de fapt ideii că se plătește pentru sănătate, ci cvasi-certitudinii că acești bani se vor duce în sacul fără fund al corupției multilateral dezvoltate a autorităților și nu va nimeri nici măcar un bănuț din ei în bugetul pentru sănătate.

Pentru tot acest complex de motive, m-am gândit cu recunoștință la oamenii care se îngrijesc de sănătatea tuturor. Cu hopuri poate, cu disfuncții inerente stării noastre de sărăcie generală, dar cu bunăvoință și cu simțul datoriei.

Tuturor le mulțumesc.

Imagine Realitatea.net

Nicușor Dan își anunță intenția de a fonda un partid. În sfârșit!

Într-un interviu publicat în pe site-ul România curată, Nicușor Dan anunță că, în pregătirea alegerilor din 2016 pentru Primăria bucureșteană, intenționează să creeze un partid care, în primul rând, își va axa activitatea pe un program de administrare a haoticului nostru oraș. 

În sfârșit vom avea un candidat pe care nu ne va fi rușine să-l votăm.

"Din punctul meu de vedere, fără să-mi arog în vreun fel faptul că reprezint Piaţa Universităţii, vă pot spune că voi înfiinţa un partid politic cu toţi cei care s-au implicat în campania mea pentru primărie din vara lui 2012. Acest partid îşi va propune doar câştigarea alegerilor locale din Bucureşti din 2016, adică vizează funcţia de primar general şi cât mai multe poziţii în Consiliul General. După cum ştiţi legea alegerilor locale împiedică independenţii să formeze liste iar pentru a merge în alegerile pentru Consiliu, ai nevoie de un partid. De aceea probabil în prima jumătate a anului 2014 vom începe formalităţile de constituire a partidului. Faptul că nu ne propunem să guvernăm ţara, ne scuteşte de o alegere ideologică. Este vorba despre un program de administrare a oraşului pe care în esenţă l-am prezentat deja în campania din 2012."

Puteți citi restul interviului pe

http://www.romaniacurata.ro/articol-4336.htm?fb_action_ids=10202859395516353&fb_action_types=og.likes&fb_ref=.UsxAilqIdKV.like&fb_source=aggregation&fb_aggregation_id=288381481237582

Dl Adrian Năstase abonat la condamnări definitive

                                                                                               

Se pare că Justiția română începe încet, încet să-și vină în simțiri.

Într-o țară în care sfidarea Legii, corupția practicată cu nerușinare, hoția urcată la rang de îndeletnicire de stat au ajuns la cote demne de țările africane cele mai întunecate, 5 membri ai unui complet de judecată „au îndrăznit” să-și facă datoria potrivit convingerilor despre adevăr și conștiinței lor, condamnându-l definitiv pe celebrul Adrian Năstase la încă 4 ani închisoare.

Cu executare.

De negândit pentru politicianul care, de la tribuna Parlamentului, îi invita, în batjocură, pe cei care emiteau dubii la adresa cinstei lui, „să-i numere ouăle”.

Cu superbia hoțului care ȘTIE că nu va fi pedepsit, care fură și îl pălmuiește în față pe păgubașul neputincios și umilit.

Ca în țara lui Papură Vodă.

Dl Ivan, purtător de cuvânt oficial al PSD, declară senin la televiziune că toți membrii PSD sunt alături de Adrian Năstase (condamnat a doua oară de un tribunal) în aceste momente grele.

Nu ne îndoim.

Printre amintirile de neșters ale perioadei post-comuniste se numără și aceea a alaiului de 42 de mașini cu parlamentari PDSR (acum PSD), în frunte cu Adrian Năstase, care, în semn de solidaritate, l-au însoțit la Parchet pe hoțul dovedit Bivolaru, vinovat de fraudarea unei bănci și furtul a multor milioane de dolari.

„Lupu-și pierde părul, dar năravul ba!” spune înțeleptul popor român.

Și, după cum se vede din nenumăratele avataruri ale vieții politice a României, așa este.   

Cred că a cam venit vremea ca asemenea lupi să înceapă să tremure.

În sfârșit, în fața lor se înalță, amenințător, umbra unei justiții care își recapetă demnitatea și înțelege să-și onoreze menirea.

Riscul condamnărilor definitive începe să fie un element demn de luat în seamă în ecuația furăciunilor și escrocheriilor de stat și de partid.

N-aș vrea să fiu în pielea lor… de lup.

Imagine Ghimpele