Poveste de ianuarie

Pe vremea comunismului biruitor, umbla o anecdotă cu Bulă: se spunea că părinţii lui, disperaţi că a murit bunica taman când trebuia să primească pensia, au aşezat-o pe scaun şi au proptit-o în fereastră, ca să creadă poștașul că e în viață și să le dea bănuţii.
Ai zice că e o creaţie a spiritului dâmboviţean al vremurilor noastre.
Ei bine, nu.
Este probabil o creaţie a spiritului sus-amintit, dar e bătrână de aproape două veacuri.

Iată povestea
Iată povestea, aşa cum ţin minte că am citit-o în una sau două cărţi:
La începutul veacului al XIX-lea, domnitorul Alexandru Suţu îşi avea curtea domnească într-o casă mare, care se ridica pe locul unde se află astăzi teatrul Odeon, adică pe Calea Victoriei, pe atunci Podul Mogoşoaiei.
Vodă Caragea mutase curtea aici, după incendiul ce mistuise în 1813 curtea din Dealul Spirii, cea care căzuse pradă atâtor incendii, încât fusese numită Curtea Arsă.
Vodă Suțu luase deci și el cu chirie casele Marelui Ban Dumitrache Ghica și, cu mare tristețe, căci grec era și, ca toți grecii, strângător și iubitor de arginți, îi plătea Banului în fiecare an pentru asta bani frumoși, 6000 de galbeni sunători.
Casele aveau o curte mare, cu felurite acareturi, închisă spre Podul Mogoșoaiei cu un zid străpuns de o poartă solemnă, adevarat poartă domnească, numită Capusi Pasha și împodobită cu sculpturi.
Poarta a pierit demult, topindu-se în praful istoriei, dar sculpturile mai pot fi văzute și astazi, servind de podoabă porții din zidul curții palatului Mogoșoaia, cea din dreapta palatului.

Întorcându-ne la casa domnească
Întorcându-ne la casa domnească de pe Podul Mogoșoaiei, trebuie să spunem că aceasta avea pe fațadă, la înălțimea primului etaj, un sacnasiu, acel precursor al balcoanelor închise de pe blocurile din ziua de astăzi, pe care Vodă nu-l folosea ca să-și țină în el cartofii și varza murata, pe tipicul mahalagiilor moderni, ci ca să stea în tihnă după-amiaza pe jilț și să urmarească forfota de pe Pod, bându-și filigeanul de cafeluță și fumându-și ciubucul.
Alexandru Suțu a domnit de patru ori în Țara Românească (iulie-august 1802, august-octombrie 1806, decembrie 1806 și noiembrie 1818-19 ianuarie 1821). Vremurile erau tulburi, ca de obicei în București. La a patra domnie, simțind că zilele ca Domn îi sunt numărate, Măria Sa își obligase supușii să plătească biruri peste biruri, și strânsese bani albi pentru zile negre.
E drept că, poate și din cauza atâtor biruri, zilele se anunțau într-adevăr negre: umblau zvonuri de răscoală, iar în mare taină se pregătea revoluția grecească. Se spune ca asta i-a și adus moartea lui Alexandru Suțu, pentru că o legendă tenace pretinde că a fost otravit chiar de către eteriști.
Astfel că, la 19 ianuarie 1921, s-a răspândit prin târg vestea că Vodă și-a dat obștescul sfârșit.

Consoarta Măriei Sale
Consoarta Măriei Sale era o femeie aprigă și cu simțul familiei.
Proaspăta vaduva era distrusă.
Nu numai de pierderea importantului ei soț, ci și pentru că, plecarea lui la ceruri venind pe neașteptate, nu avusese răgazul să aranjeze ca fiul să-i urmeze la tron.
Or, ca să-l convingă pe sultan să-l numeasca Domn pe beizadeaua cu pricina, avea nevoie de două lucruri: puțin timp și multi bani.
Bani s-ar mai fi gasit, dar timpul lipsea cu totul.

Și atunci, inventivei văduve i-a venit ideea
Si atunci, inventivei văduve i-a venit ideea: a poruncit slugilor să-l îmbrace pe răposat, să-l învioreze la față cu niscaiva sulimanuri și să-l așeze binișor pe canapeaua pe care obișnuia să stea în fiecare după-amiază, în sacnasiul dinspre Podul Mogosoaiei, ca să-l vadă toată suflarea și să creadă că zvonul e mincinos și că Domnul trăiește. Desigur că, pentru păstrarea în bune condiții a răposatului și a sulimanului, era nevoie să se mențină în încăperi o temperatură de frigider. Lucru ușor: noroc că era ianuarie, iar în Bucuresti era un ger de crăpau pietrele.

Părea că văduvei i-ar fi reuşit
Părea că văduvei i-ar fi reuşit stratagema, asa cum se spune că le-a reușit părinților lui Bulă, dar norocul ei meteorologic s-a preschimbat repede în ghinion: cum să nu se mire isteții bucureșteni văzând că, în toiul iernii, din hornul iatacului domnesc nu iese fum?
Au înțeles pe dată că nu poate exista decât un motiv pentru care Domnul nu are nevoie de foc. Căci mintea le mergea pe vremea aceea (și poate și azi, deși uneori mă îndoiesc).
Iată cum anecdota cu părinții lui Bulă se dovedeste doar o palidă copie a unei întâmplări adevărate, petrecute într-o dimineață sinistră de iarnă de acum aproape 200 de ani.