Bucurie!

Și sănătate și noroc și muncă rodnică și toate bunătățile pământului, ale minții și ale sufletului le doresc dragilor cititori ai acestui blog!

LA MULȚI ANI 2014 !

Mitocanii la Crăciun ; câteva reguli simple pentru cei care merg în vizită de Sărbători

 Vin Sărbătorile și, ca un neam de creștini ce suntem, ne pregătim cu toții să sărbătorim nașterea Domnului cu familia sau cu prietenii. Unele întreprinderi au început chiar să facă „party” de Crăciun, obicei împrumutat de la frații noștri întru capitalism, americanii și englezii. Dar, în vremurile acestea de criză, sărăcia globală sugrumă obiceiul din fașă, așa că ne vom ocupa azi doar de detaliile care pot transforma vizita de Crăciun la rude sau la prieteni într-un moment de bucurie pentru toată lumea.

Sau nu. Nu de alta, dar se mai întâmplă ca vreun musafir să strice cheful tuturor, dându-și în petic chiar și la marile sărbători…

Ca linie generală, e bine ca, și în aceste împrejurări festive, să se respecte regulile de bună purtare care, pentru un om civilizat, sunt obligatorii la orice vizită. Cu unele mici adăugiri.

1. Pregătește mici daruri, mai ales dacă în casă sunt copii - așa cere tradiția. Câteva batoane de ciocolată, un buchet de flori sau o coroniță împodobită de brad pentru stăpâna casei, o sticlă de vin fin pentru stăpânul casei nu vor costa un cap de țară și vor aduce bucurie în casă.

2. Împachetează frumos micile cadouri. Un pachețel-cadou înseamnă sărbătoare și e mult mai plăcut (și mai ieftin) decât ceva scump, dar neîmpachetat special. La marile magazine se găsesc hârtii colorate, panglici de plastic și mici podoabe cu ajutorul cărora se pot face pachețele foarte frumoase. Scrie pe pachet sau pe un cartonaș prins de pachet numele celui căruia îi e destinat (altfel riști ca bunicul Vasile să înhațe guma de mestecat a lui Gigel și să-și smulgă proteza dentară cu ea). Fă pachetele cu o zi sau două înainte, s-ar putea ca împachetatul să dureze mai mult decât te aștepți. 

3. Îmbracă-te îngrijit, dar NU cu pretenții. Crăciunul e o sărbătoare religioasă (chiar dacă mulți au uitat asta) și de familie, presupune o atmosferă de bucurie simplă, fără fițe. Lasă rochia cu cristale Swarowski și costumul negru cu papion pentru Reveillon.

4. Când spun îmbracă-te, vreau să spun: întâi e absolut necesar să faci duș sau baie, să te deodorezi, să te speli pe dinți, să-ți tai părul care-ți iese din nas și din urechi (dacă e cazul), să-ți tai unghiile (dacă ești doamnă, să-ți faci chiar manichiura și pedichiura și, eventual, să te depilezi pe picioare), să te tunzi / coafezi / ciufulești / pui perucă – în sfârșit, orice te poate face să arăți civilizat încă înainte de a te îmbrăca. Și, desigur, domnii sunt sfătuiți cu tărie să-și schimbe șosetele și alte piese de lenjerie, chiar dacă de-abia le-au schimbat acum 10 zile și sunt convinși că damful lor natural e foarte atrăgător.

5. Vino la timp. Poți întârzia 5-10 minute, NU mai mult. Orice gazdă are un program: când pregătește mâncăruri calde, invitații care întârzie o obligă fie să țină mâncarea să se ardă la cuptor, fie să o scoată ca să o reîncălzească după aceea. N-o să pomenească de complicațiile astea, dar o să le păstreze în inimă multă vreme.

6. În nici un caz NU veni mai devreme: gazda o să-ți deschidă nefardată, cu șorțul în față și o să te asigure zâmbind că n-o deranjezi deloc. S-ar putea însă să i se șteargă zâmbetul în timp ce aleargă să se schimbe, după ce ți-a pus în mână un pahar cu aperitiv și ți-a deschis televizorul, ca să ai ce face cât timp lipsește.

7. NU bea înainte de a mânca. La români, Crăciunul e prilej de îndopare și de băut în prostie, dar dacă trântești tării pe stomacul gol, riști să începi să cânți colinde înainte de friptură.

8. NU înfuleca la greu, chiar dacă ai ținut post (sau cu atât mai mult). Sarmaua, piftia și friptura îți vor cădea greu la ficat și te vor îndemna să-ți stingi focul în vin. Atunci va fi momentul când vărul Costică îți va face fotografii care, după două-trei zile, îți vor cădea și mai greu la ficat. Fii cumpătat: o să te simți bine și o să și arăți bine.

9. Chiar dacă, în unele medii, există obiceiul ca, după ce se mănâncă și se bea zdravăn, să se danseze, mai bine lăsați cu toții acest tip de distracție pentru Reveillon. De Crăciun, e mai simpatic să aprindeți lumânările sau beculețele din brad și să ascultați sau, de ce nu, chiar să cântați colinde. Așa, viața vă va fi mai diversă și mai colorată și nu vă veți mai putea plânge de monotonie.

10. NU prelungi vizita peste măsură. NU aștepta ca gazda, cocoșată de oboseală, să te conducă zâmbind jalnic la ușă, printre ultimii musafiri. După masă, desert, cafea, cadouri sub pom, colinde, mai stai puțin, apoi găsește un pretext și retrage-te. Gândește-te (dacă, după atâtea sarmale, mai poți gândi) că gazdei îi rămâne sarcina de a strânge, spăla vasele și pune totul la loc. E greu și durează.

Sau, dacă gazda a adoptat metoda americană de a accepta ajutorul musafirilor la spălatul vaselor (obicei trist pentru musafiri, dar n-ai ce-i face, strânge din dinți și conformează-te), rămâi împreună cu ceilalți oaspeți și ajută până când casa arată perfect.

11. Ia-ți rămas-bun de la toată lumea (nu o uita pe tanti Aglaia, care moțăie pe canapea, dar care nu te va ierta că nu ai salutat-o la plecare) și mulțumește-i gazdei pentru ospitalitate.

12. A doua zi după vizită, dă-i un telefon gazdei și mai mulțumește-i o dată. Osteneala ei va fi răsplătită dacă o vei convinge că oaspeții s-au simțit bine.

P.S. N-am îndrăznit să repet sfaturile de bune maniere la masă pe care le-am dat în articolul Mitocanii la restaurant. Dar, ca o mică recapitulare folositoare: 
NU folosi alandala tacâmurile, 
NU vorbi cu gura plină, 
NU pune oasele și tacâmurile utilizate pe fața de masă brodată de bunica gazdei, pune-le pe farfurie,
NU picura sos de friptură pe aceeași față de masă, 
NU te descheia la betelie ca să poți mânca mai mult, 
NU urla, 
NU râgâi, 
NU te scobi în dinți la masă (cu atât mai puțin în nas), 
NU te îmbăta, 
NU rosti cuvinte… neaoșe, 
NU spune bancuri deocheate, 
NU te hlizi cu gura la urechi, 
NU te strâmba ca un clovn,  
NU te scărpina în public, 
NU-i face curte fetei vecinului Nicu / NU-i face ochi dulci logodnicului verișoarei Săndica etc. etc. etc.

Și nu uita nici o clipă: politețea are preț…

Imagini de pe Internet

Dl.Ponta, apărător al proprietății private, trezirea crinului și modificarea modificării

                                Foto Mediafax - Octav Ganea

S-a trezit dl Crin Antonescu!
A luat cunoștință de modificările penale ale codului penal (acceptate de numeroși liberali) și cere modificarea modificărilor!

Și dl. Ponta vrea modificări.
Vrea chiar modificări care să fie acceptate de juriștii Uniunii Europene, pentru că, nu-i așa, nu se poate lipsi de banii UE... deși, așa cum face câinele rău, pândește mereu prilejul de a mușca mâna de ajutorul căreia se folosește când trebuie plătite salariile bugetarilor și pensiile.

În schimb, dl Ponta e foarte mâhnit de nerecunoștința Chevron. Cu toate că le-a apărat proprietatea privată cu ghearele și cu dinții.
Așa e.
Să nu uităm: a apărat proprietatea privată a Chevron, în dauna proprietății private a cetățenilor români.

Chevron, Pungești și cuadratura cercului

Ce poți să faci când căminul tău e amenințat cu otrăvirea? Când amenințarea vine nu de la un dușman, ci de la însuși cel pe care l-ai desemnat să te apere?

Ce poți să faci atunci când propriul tău guvern, politicienii pe care tu însuți i-ai ales pentru că ți-au promis că-ți vor face viața frumoasă, pe care-i plătești ca să organizeze eficient și corect societatea, ca să-ți asigure condiții decente de viață, ca să-ți apere mediul, sănătatea, independența, NU-ȘI FAC DATORIA și, în disprețul promisiunilor pe care ți le-au făcut, îți vând sănătatea și liniștea căminului pentru un pumn de bani care vor intra în buzunarele… cine știe cui? Își lasă cetățenii la cheremul unor societăți străine, cărora nu le pasă de o țară considerată doar un izvor de profituri?

Uriașă este dezamăgirea celor care au votat actuala clasă politică.

Uriașă este nemulțumirea celor care nu au votat-o, dar care se văd siliți, prin mecanismul democrației, să suporte consecințele erorii comise de majoritatea populației.

Iar atunci când democrația originală românească duce la clasica lozincă a neuitatului nostru domn Ion Ilici Iliescu „câinii latră, caravana trece”, neputința dă naștere la gesturi disperate.

Sătenii din Pungești refuză riscul de a asista la transformarea satului lor într-o capcană otrăvită. Refuză riscul ca apa lor de băut să se transforme într-un lichid murdar, ca subsolul terenurilor lor să devină un tărâm primejdios, ca o întreprindere fără nici o legătură cu ei – și cu noi toți, cei care locuim în România – să devină stăpâna destinelor lor, răvășindu-le viețile, numai în scopul extragerii din pământul nostru al unor gaze pe care apoi să ni le vândă tot nouă, la prețul pieței internaționale.

Pentru că, hai să râdem, procentajele din producție pe care guvernanții noștri ne vând subsolurile nu acoperă și nu vor acoperi, nici pe departe, daunele aduse mediului în care trăim și distrugerea inevitabilă a unei mari părți a resurselor de apă necesare vieții. Vieții NOASTRE.

În situația de față, am impresia că suntem ca un om nu prea deștept, care stă pe o cracă deasupra unei prăpăstii și negociază cu un hoț cinic tăierea crăcii și vânzarea lemnului pe care stă.

Și constat că ne este imposibil nouă, celor care vedem cum primejdia ne împresoară din ce în ce mai strâns, să-i facem să înțeleagă pe cei care ne vând că nu le-am dat acest mandat.

Că nu vrem să ne transformăm țara într-un rezervor de materii prime, ca un stat amărât și lipsit de apărare din lumea a treia.

Că știm că în țara de unde vin companiile care caută profitul în țara noastră, Statele Unite ale Americii, multe comunități au interzis deja exploatarea gazelor de șist.

Că americanii semnează petiții prin care îi adresează președintelui lor cererea de a interzice exploatarea aceasta acolo unde ea are loc.

http://www.texassharon.com/2012/04/10/tell-president-obama-to-stand-up-to-the-oil-gas-industry-and-protect-our-clean-air-from-fracking-pollution/

Că situația la ei e similară cu cea de la noi:

„From Pennsylvania to California companies pump a mostly unknown cocktail of toxic chemicals into the ground to unleash the natural gas locked below -- all the while poisoning the air and water and turning local communities into industrial zones.” (Din Pennsylvania până-n California companiile pompează în sol un cocktail în mare parte necunoscut de chimicale toxice, ca să elibereze gazele naturale închise acolo – toate acestea otrăvind aerul și apa și transformând comunitățile locale în zone industriale). https://secure.sierraclub.org/site/Advocacy?cmd=display&page=UserAction&id=11761

Chesapeake Appalachia pleads guilty to Clean Water Act violations

Ce posibilități are omul de pe cracă să-și salveze viața - și craca?  

O înțelegere între el și hoțul care-l amăgește cu vorbe mincinoase ar fi imposibilă.  Cuadratura cercului. Interesele lor sunt opuse. Pentru ca unul să câștige, celălalt trebuie să păgubească. Sau să moară.

Îi înțeleg pe sătenii din Pungești. Când viața omului e amenințată, legea spune că el are dreptul să se apere. Se numește auto-apărare. Ai dreptul să-i dai în cap omului care te strânge de gât. 

Ferească Dumnezeu ca, prin lipsa de înțelepciune a celor care ne conduc, să ajungem până acolo.

Acum 222 de ani

Într-un 5 decembrie, acum exact 222 de ani, Mozart a plecat către frații lui, îngerii. Cel care a adus fericire în sufletele a milioane de oameni s-a stins abandonat, nefericit și a fost înmormântat la groapa comună. De 5 decembrie să aprindem o luminiță în amintirea lui.

Astăzi e ziua ei

Acum doi ani am scris  cuvintele de mai jos de ziua națională a României. Cu speranța secretă că lucrurile vor merge spre mai bine. Azi, situația s-a schimbat pe alocuri în bine, pe alocuri în rău. Speranța subzistă. Multe s-au pierdut, puține s-au câștigat. 
La mulți ani, România și să-ți dea Domnul un dram de minte și un car de noroc! Ai mare nevoie...

Update 2015: Hotel Royal Palace e și mai dărăpănat ca în momentul în care a fost fotografiat: ferestre smulse, tencuială desprinsă, stâlpi de lemn care proptesc (de pe trotuar) balcoane de la et. I, tot tacâmul. Friza multicoloră de pe clădirea Teatrului Mic a fost DISTRUSĂ sub pretextul reparării fațadei. Acum fațada e tencuită plat... pierderea este ireparabilă. Muzeul Tattarescu e în continuare închis. Clădirea Gambrinus a fost dată în folosință și și-a păstrat fațadele, ușor modificate. Clădirile Universul, monumente istorice și cea veche și cea nouă, au fost învelite în cârpe: Dumnezeu știe ce se petrece în spatele lor. Restul clădirilor din jur subzistă la grade diverse de dărăpănare. 

Unii îi spun diminutiv Românica. Nu cred că din dragoste. Mai curând din dispreţ.

Alţii o blestemă ca pe o mamă vitregă. Nu cred că au dreptate. Poate că tocmai ei o tratează cu vitregie.

Cei mai mulţi nici nu se gândesc la ea.

O consideră doar o entitate care, obligatoriu, ar trebui să le dea de mâncare (de preferinţă gratis), să le ofere un loc curat şi sănătos în care să trăiască (şi de preferinţă să le cureţe mizeria şi să repare automat rezultatele vandalismului lor), să le aducă eventual câştiguri (de preferinţă cu cât mai puţin efort).

Prea puţini fac ceva pentru ea.

Şi cel mai bine se vede asta pe străzile dragului nostru Bucureşti, Capitala ţării. Vitrina ţării. Oglinda noastră.

Intrarea grădinii de vară a cinematografului Capitol (arh. prof. Nicolae Nenciulescu, 1922). Frumoasa construcţie de stil clasicizant e lăsată în paragină, aşteptând o nesperată restaurare. Prin 2006 se propunea demolarea ei.

Poporul risipei

Pe Brezoianu, în plină zi, ard toate becurile felinarelor stradale

Aud mereu că suntem un popor sărac. Mai curând cred că suntem un popor al risipei.

Friză Art Nouveau, motive vegetale de ceramică glazurată. La Paris, clădirea împodobită cu această mică bijuterie ar fi atent restaurată şi pusă în valoare, spre admiraţia turiştilor. În Bucureşti, lăsată de izbelişte, friza se descompune văzând cu ochii.

Comori dispreţuite, frumuseţi batjocorite, locuri prin care parcă au trecut sălbaticii, mizerie şi ruină la tot pasul.

Ce nevoie au Bucureştii de muzee pitoreşti? Şi ce nevoie are oraşul de turişti?Muzeul dedicat pictorului Gh. Tattarescu (1818-1894) este una dintre cele mai vechi case din centrul Bucureştilor. Ridicată înainte de 1815/18, a fost refăcută între 1855-1858 - ultimul an este înscris într-un ecuson surmontat de o acvilă zburând spre dreapta. Pictorul a cumpărat locul cu casa de la colonelul Alecu Popescu, în 25 mai 1855. Între 1855-58, Gh. Tattarescu transformă şi extinde vechea casă, păstrând pivniţele. Stilul clădirii este neoclasic cu elemente neogotice. Casa a fost restaurată între 1987-1993. Închis de multă vreme, muzeul este pustiu. Printre gratii se vede, prin arcada gangului de intrare, o parte din frumosul geamlâc din curtea interioară. De după gratii, un câine priveşte trist trecătorii, poate cu speranţa unei bucăţele de salam...

Şi, tot la tot pasul, mărturiile egoismului nostru, ale nepăsării, lăcomiei, avariţiei şi nesimţirii noastre.

Ca să înţelegi pe deplin asta, e suficient să te plimbi o sută de metri prin centru.

Pe clădirea hotelului Royal Palace e arborată cu mândrie monograma HRP. Hotelul, într-o totală delăsare, e o emblemă a lipsei de interes a edililor oraşului, care lasă superba clădire semnată de arhitectul Ernest Doneaud să se ruineze pe zi ce trece. Cu geamurile sparte, cu acoperişul deteriorat, hotelul e la voia intemperiilor. Faptul că aceasta se întâmplă în plin centru nu deranjează pe nimeni.

Încadrându-se în stilul Art Déco, clădirea hotelului Royal Palace este rezultatul remanierii radicale a unei construcţii datând din 1880-85. Aici a funcţionat, după 1892, Şcoala Societăţii Arhitecţilor Români. A fost demarată restaurarea clădirii, dar lucrările au fost oprite în anul 2009.

Doamne, cum ne mai batem joc de tot ce avem! Cum risipim, de la bogăţia clădirilor istorice, la mâncarea zvârlită pe stradă, la ambalajele de sticlă energofagă aruncate la gunoi, la hârtie, la electricitate, la orice! Cui îi pasă?

La mulţi ani, România! La mulţi ani poporului tău, poporului nostru! Fac această urare cu speranţă şi cu teamă.

Speranţa ca noi toţi să reuşim să înţelegem că bogăţia spirituală şi şansele de dăinuire ale unui popor se acumulează în milenii şi se pot spulbera în decenii.

Şi cu teama că boala e prea avansată... şi nu vom reuşi.

Update 2016 Frumoasa friză Art Nouveau de pe clădirea Teatrului Mic a dispărut. Clădirea a fost "renovată", ocazie cu care friza a fost spartă și aruncată. Parcă-mi aduc aminte de un proverb care spune că nu trebuie să dai mărgăritare porcilor... scuze pentru gândul urât, dar supărarea te face adeseori să-ți pierzi politețea.

Mătuși fabuloase și alte istorioare bucureștene - două fotografii care ar fi trebuit să apară în carte

Într-o formă condiționată de vremurile grele pe care le trăim, a apărut cartea cu mătuși, care cuprinde o parte din povestirile apărute pe acest blog. Pregătisem fotografii frumoase, care, tipărite pe hârtie de calitate, ar fi trebuit să-i întregească cititorului imaginea acelor timpuri în care au trăit amarnicele cucoane. 
Nu s-a putut: în cele din urmă, am tipărit "mătușile" ca pe-o carte obișnuită, în speranța că ne vom putea permite cândva să o prezentăm publicului așa cum se cuvine, însoțită de imagini ale bucureștencelor vremii.
Am un singur regret: acela că, în graba cu care am paginat textul, nu am scris pe pagina de gardă dedicația care se cuvenea scrisă:

CU DRAG, CITITORILOR ACESTUI BLOG 

O fac acum.

Și pentru ei, iată două dintre fotografiile pe care mă gândeam să le aștern pe pagini

Regina Maria la picnic cu prietena ei, Marie Florescu (căsătorită Mavrocordat) - Balcic 1932

Doamnele, ieșite la plimbare cu Rolls-Royce-ul decapotat, sunt îmbrăcate cu halate albe, care să le ferească hainele de praf. Picnicul este unul regal: cu față de masă, vas cu flori, veselă fină, tacâmuri de argint, valet și cățel...

Marie Mavrocordat în vremuri proletare - cu basma și bicicletă

Marie Mavrocordat a dăruit Bibliotecii Academiei un album cu multe dintre fotografiile ei. Mulțumesc Bibliotecii, în special distinsului istoric Emanuel Bădescu, curatorul sectiei de fotografie veche, pentru înlesnirea procurării imaginilor.

Mitocanii la restaurant; câteva reguli simple pentru o masă elegantă în oraș

Ca tot omul, mai ies și eu din când în când să mănânc în oraș.

Sunt în târgul ăsta câteva colțișoare suficient de selecte cât să te simți bine acolo, dar nu într-atât de selecte încât să intre în atenția mitocanilor cu bani, care abia așteaptă să dea buzna și să ruineze atmosfera.

Și iată-mă acum câteva zile într-unul dintre locșoarele cu pricina, bucurându-mă de salutul politicos al chelnerului, de muzica discretă și de lista de bunătăți.

Nu contează unde eram, poate altădată o să întocmesc o scurtă listă de locuri frecventabile din București.

Dar, pentru înțelegerea lucrurilor, trebuie să vă spun că restaurantul are un perete de geamuri până la sol. Ferestrele dau spre trotuarul unei străzi largi, destul de circulate. E foarte simpatic să te așezi la o masă de la geam si, în timp ce mănânci, să te uiți la priveliștea de-afară.

Fericirea mea era perfectă.

Însă până aici mi-a fost.

Primul indiciu al schimbării norocului meu a fost un BMW uriaș, X6, o mașină grozavă pe autostradă sau pe drumuri de țară, dar cam la nelalocul ei în oraș. Obiectul cu pricina a părăsit subit carosabilul, s-a urcat pe trotuar și, până să mă dumiresc ce se-ntâmplă, a parcat la 50 de centimetri de geamul restaurantului, chiar acela prin care mă uitam eu. Adio priveliștea străzii. Puteam în schimb să admir de foarte aproape detaliile caroseriei BMW-ului.

Din mașină s-au dat jos un tânăr solid, cu haină de piele, și o duduie decoltată, cu o fustiță la rasul feselor și cu picioarele vârâte în acei pantofi moderni cu tocuri înalte de tot și cu tălpi groase, care mă fac să mă gândesc invariabil la copite de cal. Duduia a luat-o hotărât spre ușa restaurantului și a intrat, cu domnul după ea. S-au așezat la masa de lângă noi, probabil ca să aibă și ei privilegiul de a se oglindi în caroseria bolidului personal.

După care, a început o adevărată simfonie de originalități, de care m-am bucurat pe deplin.

De la chemarea chelnerului prin pocnituri elegante din degete, la clefăielile melodioase și la mâncatul cu râtul aproape înfipt în farfurie, n-am scăpat nimic.

Cei doi, vizibil în faza de început a unei relații tandre, încercau să se impresioneze unul pe altul povestind pe întrecute, cu voce cât se poate de ridicată. Asta n-ar fi fost rău, mai ales pentru mine, care mă minunam de vastele posibilități combinatorii ale unui vocabular redus la esențe (din care făceau parte, la loc de cinste, „mișto”, „nașpa” „dreak”, întrețesute cu un număr incomensurabil de „p… mea”). Totuși, bucuriile mele estetice erau întrucâtva întunecate de mania ambilor de a-și îndesa mâncarea continuu în gură și de a o mesteca fără complexe în timp ce vorbeau, ceea ce îmi dădea interesantul prilej de a urmări traseul bolului alimentar, precum și jerbele de stropi care le țâșneau din gură ca artificiile. Programul artistic a culminat cu introducerea în gură a unor nefericite de boabe de mazăre… cu cuțitul. Nu mai vorbesc de scosul „aifonului” la vedere pe masă și de vorbitul intermitent la telefon… tot cu gura plină, desigur.

La un moment dat, tânărului domn i-a declarat sincer alesei inimii sale:

- Mă duc să mă p…

Revenirea lui cu degetele pianotând pe prohabul pantalonilor a desăvârșit demonstrația.

Am plătit cât am putut de repede și am plecat, păstrând în minte ochii sticloși cu care chelnerul contempla manevrele de pe sub masă ale cuplului, încins de mâncărică, băuturică și căldurică.

M-am gândit la tinerii aceia. Poate că nu avuseseră pe nimeni care să le spună cum să se poarte.

Pentru ei (care nu vor citi niciodată acest blog), pentru alți tineri (care probabil știu foarte bine cum să facă figură bună în societate) și pentru amuzamentul tuturor, mi-am zis că ar fi simpatic să înșir aici regulile cu care-mi aduc aminte că-mi băteau capul mama și bunica, pe vremea când eram copil.  

Poate vor folosi cuiva. A mânca frumos nu e chestie de snobism. Ci de bună cuviință.

Iar în unele țări, bunele maniere la masă sunt socotite a fi atât de necesare, încât uneori se includ și în CV. Și, dacă vreți să știți, femeile și bărbații care dau dovadă de bune maniere la masă sunt sexy.

Poate unii cred altfel?

În fond, cineva mi-ar putea spune că iese în oraș să se distreze, nu să-și închipuie că a invitat-o pe regină la masă. Ce să zic? Dacă omul nu poate trăi și nu se poate distra fără să clefăie și să se scarmene în dinți în public, asta e. Nu-l poate obliga nimeni să se poarte altfel decât îi e firea. Dar măcar, în acest caz, să nu se mire că nu are acces în unele cercuri, că unii strâmbă din nas când îl văd, sau că-l fac unii… cum scrie în titlu.

Iată câteva reguli simple, care vă vor pune la adăpost de comentarii neplăcute.

1. Domnul intră primul în restaurant: ca să se asigure că locul este frecventabil, ca să trateze cu chelnerul, ca să o conducă pe doamnă la masă. Doamna îl urmează. 
2. Domnul sau maître d'hotel-ul o ajută pe doamnă să-și scoată haina. 
3. În restaurantele bune, chelnerul trage scaunul doamnei și îl împinge ușor când aceasta se așează; când chelnerul nu face acest lucru, sarcina îi revine domnului.
4. Doamna NU se adresează direct chelnerului. Îi spune domnului ce dorește și el face comanda. (Îmi aduc aminte că am văzut o dată la restaurant două cupluri la o masă, care au comandat fripturi. Chelnerul a întrebat de care. Una dintre doamne probabil că nu cunoștea această regulă, așa că i s-a adresat senină chelnerului :"Doamnele vaci și domnii porci". Cred că ei i s-a părut că face o glumă bună...) 
5. NU se vorbește cu voce ridicată într-un loc public, vecinii de masă nu sunt interesați de trăirile și opiniile dumneavoastră, le au pe ale lor.
6. Dacă vă puteți lipsi de telefonul mobil două ore, cât mâncați, e perfect. Dacă nu, încercați măcar să-l folosiți discret, numai strictul necesar.
7. NU se stă cocoșat, cu nasul în farfurie, ci numai ușor aplecat în față.
8. Șervețelul se întinde ușor în poală, ca să protejeze hainele. La sfârșitul mesei, se pune șervețelul, ușor mototolit, în dreapta farfuriei.
9. NU puneți coatele pe masă: ele se țin pe lângă corp. Se poate, nu vă temeți!
10. Dacă luați ciorbă sau supă, NU umpleți lingura peste măsură; duceți-o la gură fără grabă, înclinați ușor lingura și turnați supa în gură cu vârful lingurii, NU sorbiți cu zgomot.  
11. Furculița se ține în mâna stângă, cu dreapta se ține cuțitul cu care se taie carnea. Dacă garnitura este piure, se împinge ușor cu cuțitul puțin piure peste bucățica de carne înfiptă în furculiță și se duc la gură împreună. Boabele de  mazăre se iau ușor pe furculiță. Cartofii prăjiți se iau cu furculița, nu cu mâna.
12. Tacâmurile se folosesc luându-le întâi pe cele mai depărtate de farfurie; după ce terminați de mâncat, nu le puneți pe masă, ci le lăsați pe farfurie, încrucișate sau așezate unul lângă altul, cu cozile spre dreapta. 
13. NU vârâți prea multă mâncare în gură dintr-o dată, luați numai cât puteți mesteca normal.
14. NU clefăiți: mestecați cu gura închisă, fără zgomot.
15. NU vorbiți în timp ce mestecați și NU cereți partenerului să vă răspundă în timp ce mestecă.
16. Înainte de a bea, ștergeți-vă ușor buzele cu șervețelul. Astfel veți evita să lăsați pe pahar urme unsuroase, neplăcute la vedere.
17. NU vă scobiți în dinți (de altfel nici în nas) în public. Faptul că vă ascundeți gura cu mâna nu păcălește pe nimeni. Râcâitul frenetic prin măsele este permis numai în intimitate sau dacă vă retrageți… la toaletă, de pildă.
18. NU râgâiți. NU pârțâiți. NU vă scărpinați. Retrageți-vă la aceeași adresă și dezlănțuiți-vă acolo - dacă altfel nu se poate. 
19. NU e nevoie să dați detalii asupra a ceea ce vreți să faceți la toaletă. Dacă spuneți simplu: „Scuză-mă o clipă”, sau „Mă întorc imediat” o să se înțeleagă exact despre ce e vorba. Verificați-vă ținuta ÎNAINTE de a ieși de la toaletă. Și mai ales nu uitați să vă spălați pe mâini; au mai trecut și alții pe-acolo.
20. Când doamna se ridică de pe scaun, este politicos ca domnul să se ridice o clipă… sau măcar să schițeze gestul.
21. Domnul plătește (în cazul în care nu e o masă colegială, la care s-a convenit să se plătească „nemțește”) și NU comentează nota. Bacșișul tradițional este 10-15%. În caz că ați fost foarte bine serviți, dați 20% sau chiar mai mult. Dar nu mult mai mult.
22. La plecare, chelnerul trage scaunul doamnei; dacă el nu este acolo, sarcina îi revine domnului. Doamna merge spre ușă, domnul o urmează.
23. Un domn are întotdeauna datoria să deschidă ușa doamnei; o doamnă are întotdeauna datoria să mulțumească.

PS. Orice comentarii sau adăugiri sunt binevenite.

Cu condiția să fie făcute în limitele politeții.

 Imagini de pe Internet

  

Miorița, Chevron și Gold Corporation – un străin trage semnalul de alarmă

Comentariu: Miorița, Chevron și Gold Corporation

Angus Mc-Farlane

Miorița e o poveste folclorică românească, în formă de baladă. Balada descrie un scenariu în care doi ciobani plănuiesc să-l omoare pe altul, personajul principal. O mielușică, sau „mioriță” pe românește, avertizează inocenta victimă de planul ticălos. Ciudat, victima decide să nu se apere. În loc de asta, se lansează într-un straniu și poetic zbor al imaginației.

Mi s-a spus că balada are un subtext religios, legat de îndeplinirea de către Hristos a voinței lui Dumnezeu, prin acceptarea de către el a rolului de sacrificat. Ciobanul din baladă acceptă și el moartea care vine, cu aceeași stăpânire de sine ca și Hristos. Nu știu cum naiba, în ciuda nesfârșitelor dezbateri academice despre adevăratul înțeles al baladei, poporul poate fi de acord cu elementele de bază ale povestirii. În chip uimitor, balada a devenit un blazon cultural, pusă la  loc de cinste în panteonul artei populare românești.

Cu toate acestea, în calitate de străin, vă rog să mă iertați dacă o să revizuiesc evenimentele din baladă, încercând să vă înfățișez esența tragediei românești care se desfășoară chiar în aceste momente.

Ceea ce urmează este o modestă repovestire a evenimentelor din balada originală Miorița.

Cu multă vreme înainte de Românii au talent și de Dansez pentru tine, un cioban tânăr și chipeș își păștea oile pe coastele Apusenilor, împreună cu alți doi ciobani. Balada nu spune cum îl chema, așa că o să-i spunem Ghiță.

Deși trăiau de-o viață în inima „Grădinii Carpaților”, ciobanii habar n-aveau că frunzele din copaci fuseseră desenate de o companie de publicitate spaniolă plătită cu o sumă uriașă. Dar, mai sinistru, fără ca Ghiță să aibă habar, cei doi ciobani cu care era plănuiau să-l ucidă. Motivul lor era lăcomia. Tânărul și chipeșul Ghiță avea o turmă de oi, cai frumoși și câini de vânătoare, care, se poate presupune, erau buni și pentru păzitul oilor. Mai avea și pământ cu zăcăminte de aur și rezerve de petrol și gaze. Poate ar trebui să includ printre proprietățile lui și profiturile din contractul pe care-l avea cu o companie telefonică.

Oricum, Ghiță a observat că o mielușică – sau mioriță pe românește – nu mai mânca. De fapt, biata făptură își petrecuse ultimele trei zile behăind trist. (Notați că numărul 3 e important în povești folclorice sau balade: de trei zile nu mânca, trei ciobani, conectare 3G pe iPhone-ul lui Ghiță și așa mai departe). Acuma, fie că Ghiță era un om răbdător, care putea să suporte la nesfârșit zgomote neplăcute –  putea chiar să asculte manele fără să se plângă – fie că era prea preocupat cu trimisul și cititul SMS-urilor ca să observe ce se întâmpla în jurul lui. Oricare-ar fi motivul, au trecut trei zile până să observe că mioara încerca să-i spună ceva!  

Când zic „să-i spună ceva”, asta și înseamnă. Se știe că în balade, în poveștile populare și în fabulele lui Esop, animalele pot vorbi. În orice caz, v-ați putea închipui o oaie care ar întrebuința limbajul semnelor pentru a încerca să explice că doi tipi încearcă să ucidă pe cineva, sau o oaie schițând planul omorului pe pământ cu copita? Dacă ar putea o oaie să facă așa ceva, cu siguranță că ar lua premiul I la Românii au talent!

Oricum, Ghiță a rămas uimit când miala a început să vorbească.

- Ascultă, a spus ea, ceilalți doi tipi, Chevron și Gold Corporation plănuiesc să te omoare!

- Ești sigură? Mi se par atât de prietenoși!

- Sigur că-s prietenoși. Ai lucruri de valoare pe care le vor ei.

- Ce? Câteva oi, niște cai, câțiva câini…

- Nu, nu asta vor ei, ei vor aurul tău, mineralele, petrolul și gazele.

- Chiar așa? Trebuie să-i dau un SMS maichii să-i spun. Nici nu-mi închipuiam că sunt așa de bogat.

- Lasă asta, Ghiță! Ce ai de gând să faci cu tipii ăia? Viața ta e în pericol!

- Și ce zici să fac, Mio? (Ghiță era prieten cu toate oile lui!)

- Dă-le la cap! Pune câinii pe ei! Luptă! Fă ceva!

- Mmm… poate c-ar trebui doar să-i las să mă ucidă și să fure tot ce am. Ce părere ai?

- Ești nebuuuuun?

Mă rog, dacă vreți, puteți să spuneți că-s cam neghiob, dar atunci când o oaie care n-a mâncat de trei zile înțelege o situație periculoasă mai bine decât un cioban tânăr și chipeș care e proprietar pe o grămadă de resurse naturale, eu zic că e o problemă!

Deci, șocul bietei Mio e de înțeles. Întrebarea „Ești nebun” se presupune că era retorică. Dar, în loc să spună „Mulțumesc pentru informație, Mio, le vin eu de hac tâlharilor ăstora” și să pună mâna pe topor, Ghiță se lansă într-o divagație poetică părând să confirme că răspunsul la întrebarea lui Mio era „da”. În ciuda sforțărilor oii de a-i explica pericolele „fracturării”, cutremurelor, poluării și ale „lacurilor de cianură”, Ghiță bătu câmpii în continuare.

Spuse că se va însura cu o prințesă, că va dormi sub stele și că maică-sa va veni să aibă grijă de el, suspinând. Mai bălmăjea și niște prostii despre munții care ar fi preoți, despre stele care cad și despre copacii care ar fi invitați la nuntă!

Mielușica se scărpină după ureche cu copita. „Ghiță a înnebunit de tot, sau o fi băut prea multă țuică”, se gândi ea. „Oricum ar fi, s-a terminat! Chevron și Gold Corporation o să-l bage-n groapă și o să-i ia tot ce are.”

Și aici se termină balada. Se termină înainte ca înfricoșata faptă să aibă loc. Ceea ce lasă spațiu de manevră! S-ar putea să existe oare o parte încă nescrisă a baladei în care Ghiță să-și vină în simțiri și să decidă că e mai practic să-și salveze propria piele decât să bâiguie pentametri iambici sau să se așeze pe piscuri morale, sau orice altceva? Poate că Ghiță se va decide să demonstreze pașnic pe străzi, să organizeze petiții și să o pună pe bătrâna lui mamă să facă afișe care să critice hotărârea guvernului de a îngădui ca această tragedie să aibă loc? 

Viitorul încă nu e stabilit, el va fi așa cum veți vrea să fie. Următoarea parte a Mioriței poate fi scrisă de românii cărora le pasă de România și de viitorul ei și de viitorul copiilor lor!

La urma urmei, chiar și o mioară și un străin pot vedea pericolul.  

                                                                                                                              Angus McFarlane
              http://www.romania-insider.com/comment-miorita-chevron-and-the-gold-corporation/109210/

Nu-l cunosc pe Dl Angus McFarlane. Dar îl respect și mi-e drag. Pentru că și lui îi e dragă România. Și a făcut ceea ce poate face un străin pentru o țară la care ține: a tras un semnal de alarmă. A publicat acest avertisment în Romania-Insider în 11 noiembrie 2013. L-am tradus pentru a fi mai accesibil celor cărora le este destinat – românilor. Citiți acest text cu atenție și semnalați-l celor care credeți că îl vor înțelege și aprecia. Avem cu toții nevoie să știm cum se văd evenimentele din afară. Cum ne vedem noi din afară. Avem cu toții nevoie să înțelegem că e ceasul al doisprezecelea și că trebuie să ne apărăm. Dacă preferăm să închidem ochii și să ne lăsăm în voia sorții, vom avea ce merităm. Otravă, cutremure, devastare, sărăcie. Celor care nu văd le atrag atenția străinii. E timpul să ne trezim.

Cum se distra aristocrația bucureșteană

În București, la începutul secolului trecut, viața avea farmec, eleganță și haz. Și mai ales deschidere a minții. Ca dovadă, o fotografie în care apar câțiva dintre participanții la un bal costumat la… Cotroceni.

În palatul regal, personaje simandicoase, cu nume răsunătoare, cu funcții importante, se amuză copilărește, în costume pline de fantezie. Iată mai jos și cine sunt ei.

De la stânga la dreapta:

1. Jeannot Diamandy, fiul lui Constantin Diamandy - fost ministru plenipotențiar la Petrograd (1912-1914) și la Paris (1919-1922), și al doamnei Jeanna Pallady, a doua soție a pictorului Theodor Pallady (costumat în sticlă de dry gin Gordon);
2. Georges Cantacuzino, mai târziu academician, fiul lui Grigore și al Didinei Cantacuzino (costumat în sticlă de vermut Martini);
3. Domnișoara Ana Cuțarida, fiica lui N. Cuțarida și a doamnei Zoe Cuțarida născută Carol Davilla. Inginerul Cuțarida, industriaș, a rămas în istoria Bucureștilor ca inginer-arhitect al casei Monteoru, în care a funcționat Uniunea Scriitorilor în perioada comunistă, și prin Groapa Cuțarida, rămasă după ce s-a scos pământ pentru fabrica de cărămizi a inginerului, situată în zona Căii Griviței- Filantropia;
4. Domnișoara Yvonne Vlahutzi-Slătineanu, măritată întâi cu Niculae Vlădescu, ministru plenipotențiar, apoi cu Georges Cantacuzino (cu o ciudată bonetă cu antene);
5. Dinu Cuțarida (costumat în sticlă de șampanie Piper Heidsieck brut);
6. Nicolae Costinescu, fiul lui Emil Costinescu, fost ministru în 1910 (costumat în sifon – își mai amintește cineva arhaicele sifoane, care se umpleau la sifonărie? Acum sunt obiecte de colecție);
7. Doamna Enna Al. Crețeanu, născută Brătianu;
8. Alexandru Crețeanu, fost ministru plenipotențiar, apoi profesor de diplomație la Washington.

 Pe rândul de jos, de la stânga la dreapta:

10. Doamna Elena Leonte, soția prof. Dr. C. Leonte, născută Cuțarida;
11. Doamna Valentina Argetoianu, născută Boambă, căsătorită prima oară cu Filip Lahovary, fost ministru plenipotențiar, a doua oară cu C. Argetoianu, fost Prim-ministru, fost consilier regal, a treia oară cu Henry Catargi;
12. Domnișoara Zozo Greceanu, fiica fostului președinte al Senatului Greceanu.

Românii, americanii, mândria națională și muzica clasică în metrou

În 2007, s-a făcut un experiment în Washington DC: violonistul Joshua Bell, una dintre stelele muzicii clasice, a coborât într-o stație de metrou, îmbrăcat modest. A pus cutia viorii pe jos, în fața lui și, timp de 45 de minute, a cântat Bach pe vioara lui Stradivarius, în valoare de 3,5 milioane de dolari.
Puțini i-au dat atenție. Nu l-a recunoscut decât o femeie, la sfârșit. Unii i-au aruncat câțiva bănuți în cutia viorii. În cele 45 de minute, Joshua Bell a strâns vreo 32 de dolari.
Cu două zile înainte, cântase aceeași muzică în fața unei săli pline până la refuz, unde locurile costau în medie 100 de dolari.
Aventura a fost înregistrată și publicată pe You Tube ( http://www.youtube.com/watch?v=hnOPu0_YWhw ).
Video-ul a fost vizionat de 4.816.349 de persoane.
 19.324 dintre ele au dat Like.
Update. Cifra a urcat: până azi, 13 decembrie 2014, video-ul a fost văzut de 5.410.580 de persoane. 600 000 de oameni într-un an. 21 493 dintre ei au dat Like. Puțin peste 2000 de oameni într-un an.

În 2009, s-a făcut un experiment în București: violonistul Alexandru Tomescu, una dintre stelele muzicii clasice, a coborât în stația de metrou Piața Victoriei, îmbrăcat modest. A pus cutia viorii pe jos, în fața lui și, timp de 30 de minute, a cântat Bach pe vioara lui Stradivarius, în valoare de câteva milioane de dolari.
Unii i-au dat atenție, alții au încetinit pasul, alții s-au oprit și și-au pus întrebări. Nu l-au recunoscut. Mulți i-au pus bani în cutia viorii. În cele 30 de minute, Alexandru Tomescu a strâns vreo 100 de dolari, de trei ori mai mult decât Joshua Bell.
Aventura a fost înregistrată și publicată pe You Tube ( http://www.youtube.com/watch?v=nJcwzJw8ujc ).
Video-ul a fost vizionat, cu intensă mândrie națională, de 1.121 de persoane (între care eu, de cel puțin 4 ori).
 14 dintre ele au dat Like (între care și eu).
Update. Cifra a urcat: până azi, 13 decembrie 2014, video-ul a fost văzut de 1.625 de persoane. 400 de oameni într-un an. 21 au dat Like. 7 persoane într-un an...

Știm că românii sunt talentați. Dovadă că-l avem pe Alexandru Tomescu (și pe mulți alții, despre care știm. Sau nu. Despre care mapamondul știe. Sau nu.).
Știm că sunt sensibili și generoși. Dovadă că, fără să-l recunoască, dar percepând muzica de vârf, românii, mai curând săraci, l-au răsplătit pe artist de trei ori mai generos decât americanii cu siguranță mai bogați.
Dar nu-mi explic de ce numai 1.121 de persoane (update 1.625 de persoane) au avut curiozitatea să se uite la acest video?
De ce românii de peste tot din lume nu-l trimit spre vedere concetățenilor lor?
Poate, văzându-l, englezii s-ar teme mai puțin de invazia a milioane de români, francezii și-ar reaminti că mai avem și alte calități decât iscusința la hoție, suedezii ar afla că majoritatea zdrobitoare a românilor nu practică deloc cerșetoria, spaniolii s-ar lămuri că mai avem și alte calificări în afară de aceea de a culege căpșuni etc. etc.
Suntem, zice-se, răspândiți pe tot mapamondul, mult peste 30 de milioane...

Roșia Montană: Principalele instituții care s-au pronunțat împotriva exploatării RMGC

Remember: următoarele entități s-au pronunțat - cu argumente temeinice - împotriva exploatării RMGC la Roșia Montană

- Academia Română, dezacord exprimat prin Președintele Academiei, Acad. Ionel Haiduc, chimist 
- Institutul Geologic la României, principala entitate cu competențe în evaluarea primejdiilor pe care, la nivel geologic, le implică exploatarea aurului la Roșia Montană  
- Academia de Studii Economice București, entitate competentă în evaluarea avantajelor și dezavantajelor economice pe care le-ar putea aduce României exploatarea de la Roșia Montană
- ICOMOS - Comitetul internațional al Monumentelor și siturilor, entitate consultată de UNESCO în probleme de patrimoniu
- Asociația Arhitectură. Restaurare. Arheologie 
- Uniunea Arhitecților din România 
- Ordinul Arhitecților din România 
- Fundația Pro Patrimonio 
- Casa Regală 
- Cartel Alfa, principala federaţie sindicală românească din domeniul mineritului 
- AdAstra (asociația oamenilor de știință români din întreaga lume), asociație care grupează cercetători și cadre universitare din țară și din străinătate
- Liga Studenţilor Români din Străinătate 
- Biserica Ortodoxă 
- Biserica Catolică 
- Biserica Unitariană 
- ONG-ul Alburnus Maior, reprezintând peste 300 de familii din Roşia Montană şi peste 100 de familii din  Bucium.

Alături de acestea protestează de peste o lună mii de oameni în toate orașele României și în capitalele lumii

Împotriva tuturor acestora luptă prin toate mijloacele 
- RMGC, societate minieră (?) canadiană (???) cu sediul într-un paradis fiscal, minuscula insulă Jersey (!!!)
- Angajații RMGC, plătiți de aceasta în acest scop, inclusiv dl Bogdan Naumovici, autorul necinstitei campanii publicitare a RMGC, precum și televiziunile care încasează tarife grase pentru difuzarea otrăvii RMGC pe posturile lor
- Guvernul României, condus de Primul-ministru Victor Ponta, adversarul deputatului Victor Ponta, care e împotriva proiectului RMGC
- Parlamentul României, compus 70% din acoliții dlui Victor Ponta, președinte al PSD
- Președintele Traian Băsescu, care are ochii cusuți la devastarea durabilă a unei zone întinse, la previzibilitatea unui monstruos accident ecologic și la pericolul de ruinare a sănătății oamenilor din jur, dar care, mai nou, pare a începe să-i zărească pe protestatarii care cer refuzarea proiectului. Poporul român spune însă: "lupu-și schimbă părul, dar năravul ba"... 

Roșia Montană: părerea unui profesor CANADIAN despre întreprinderile miniere canadiene

Industria minieră canadiană face acum ravagii în Europa

 Alain Deneault
Articol preluat din REPORTERRE, le quotidien de l'écologie

Marți 1 octombrie 2013

După țările Africii, Americii de Sud și Asiei, România, la Roșia Montană, și Grecia, la Skouries, descoperă metodele canadiene de achiziție, explorare și exploatare a zăcămintelor miniere

Un lobby mai stăruitor decât pentru orice fel de alegeri, influențarea directă a redactării textelor de lege, divizarea populației prin lucrături pentru a domni mai bine, un dezastru ecologic în perspectivă, societăți de explorare care joacă la bursă bogățiile altora, probleme de sănătate publică previzibile, îngrijorări mari la capitolul angajați, distrugerea patrimoniului cultural…

După țările Africii, Americii de Sud și Asiei, România, și mai pe larg Europa descoperă în acești ani metodele canadiene de achiziție, explorare și exploatare a zăcămintelor miniere.

La Roşia Montană, întreprinderea canadiană Gabriel Resources amenință cu deversarea a 13 000 de tone de cianură pe an pentru exploatarea celei mai mari mine de aur sub cerul liber proiectată în Europa. Aceasta reprezintă pe ansamblul șantierului o producție de 215 milioane de metri cubi de deșeuri cianurate, care ar trebui să fie stocate pe veci într-un vast depozit de 8 kilometri diametru și 400 metri adâncime.

Pe deasupra, asta ar trebui să se întâmple într-o vale în care se găsește o așezare veche de două mii de ani.

Pentru a reuși, Gabriel Resources a neutralizat procesul politic, cerând în justiție 100 000 Euro despăgubiri de la fostul Ministru al Mediului, Attila Korodi, și de la Secretarul de Stat Silviu Stoica, atunci când au încercat să pună capăt proiectului.

Legea specială pe care Parlamentul român va fi chemat curând să o voteze prevede o cedare a suveranității în favoarea întreprinderii.

Întreprinderea va avea astfel puteri depline pentru a expropria ea însăși populația din zona sitului, a amenaja teritoriul după cum are chef, a stabili despăgubirile pentru exproprieri și chiar pentru a mări perimetrul exploatării, devenind astfel stat în stat.

Totuși, proiectul Gabriel Resources este înspăimântător. El constă în dinamitarea a patru munți, în care se află galerii miniere de patrimoniu datând din vremea Imperiului roman. Dinamitările riscă să degajeze în aer particule toxice care, prin respirare, dăunează grav sănătății oamenilor.

Toate acestea pentru aur, mineral fără mare utilitate socială sau tehnică, care există deja din belșug. El e folosit în principal în bănci și în industria bijuteriilor. Exploatarea lui consumă imens de multă apă și, în plus, amenință ecosistemele.

La aceasta se mai adaugă și alte motive de îngrijorare: pe lângă aur, la Roşia Montană s-ar mai găsi și uraniu, potrivit unor informații care mai au nevoie de confirmare. Mulți speculează asupra rolului pe care trebuie să-l fi jucat corupția în această istorie. Cele 700 de locuri de muncă pe care le-ar crea proiectul nu-l justifică absolut deloc.

Când ONG-ul Alburnus Maior a obținut, în 2008, de la Curtea de apel a județului Alba Iulia ca planurile de urbanism ale Gabriel Resources să fie declarate ilegale, societatea minieră a obținut de la Ministrul Mediului și al Pădurilor, Laszlo Borbely, reluarea de la capăt, pur și simplu, a procesului de autorizare a proiectului de exploatare.  

Voința lobby-ului minier canadian pare a fi mai tare decât voința poporului român și a aleșilor care s-ar cuveni să vorbească în numele lui.

Proiectul iscă de câteva săptămâni un val de revolte populare cum nu s-au mai văzut de la căderea comunismului încoace, în toate orașele țării și în străinătate, unind pentru aceeași cauză curente politice de obicei opuse.

Canadianul rătăcitor…

„Lumea are nevoie de mai multă Canada” spun adeseori canadienii de limbă engleză. România s-a săturat de ei. Grecia la fel. Această țară care, din punct de vedere financiar, a fost îngenuncheată de inginerii finanței internaționale, gustă și ea la rândul ei din delicatesele industriei canadiene: proiectele întreprinderii Eldorado Gold în bogatul ecosistem din Skouries fac ca populația din jur să se teamă de ce e mai rău.

În lume, trei societăți miniere din patru sunt canadiene. Cele mai multe nici nu provin direct de aici. În Canada, se înregistrează societăți miniere din Australia, Israel, Franța, Suedia sau Statele Unite, de exemplu, fiindcă peste tot unde fac ravagii, cadrul administrativ canadian le apără.

Statul federal canadian și-a amenajat reglementările și politicile fiscale astfel încât să favorizeze finanțarea unor activități speculative de explorare cum este cea de la Roşia Montană. Doar prin excepție se întâmplă ca un tribunal să permită urmărirea judiciară a unei întreprinderi pentru faptele săvârșite în afara frontierelor canadiene.

Canada acoperă legal societățile miniere în caz de corupție și de abuzuri în străinătate, așa cum constată chiar și OCDE (Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, n.n.). Iar diplomația canadiană susține activ societățile miniere. Totuși, la scară națională ca și la cea internațională, industria minieră canadiană afișează un jalnic dosar de mediu, social, politic, de securitate și fiscal. Poți constata acest lucru atunci când îți dai osteneala să consulți documentația uriașă care există cu privire la acest subiect.

În toată lumea, comisii parlamentare, curți de justiție, grupuri de experți ai ONU, observatori independenți, specialiști în economia Sudului și reporteri cu experiență au adus mărturii ale abuzurilor, chiar ale crimelor pe care le comit sau le susțin regulat societăți miniere canadiene care lucrează în străinătate.

Profesorul universitar canadian Alain Deneault, doctor în filosofie al Universității Paris VIII, predă la Universitatea din Montréal. Cunoscut luptător pe tărâmul apărării mediului, Deneault a scris lucrări denunțând abuzurile și crimele societăților miniere Barrick Gold și Banro. Cartea sa  Noir Canada: Pillage, corruption et criminalité en Afrique, publicată în 2008 la editura  Écosociété, a trebuit să fie retrasă de pe piață în urma unui proces intentat editurii de societățile incriminate, care au cerut despăgubiri de 11 milioane de dolari. 

Articol preluat din REPORTERRE, le quotidien de l'écologie
Traducere din limba franceză de Silvia Colfescu