E normal în
România să reclami la CSM, atunci când te deranjează ceva în organizarea și
funcționarea instanțelor și a parchetelor. Judecătorii și procurorii sunt și ei
oameni, deci se poate întâmpla să greșească în munca lor. E un act de civism să ceri să se cerceteze corectitudinea funcționării justiției. Iar această cercetare face parte
dintre atribuțiile CSM.
Dar mi se pare imposibil,
nebunesc să te adresezi CSM cerându-i să împiedice parchetele să-și facă
datoria. În cazul în care, în urma unor reclamații penale, procurorii sunt
însărcinați cu aflarea adevărului și cu găsirea celor care au călcat legile, e
firesc ca ei să-și facă meseria și nimeni nu poate avea ceva de zis împotriva
activității lor.
De aceea, mi s-a
părut mai mult decât ciudată inițiativa unor cetățeni români care au cerut CSM să
oprească acțiunile (legale) declanșate de parchetul instanței supreme și de DNA
pentru găsirea celor care au comis fraude la Referendumul din 29 iulie.
Printre fraude se
numără votul multiplu (reamintesc că au fost descoperite persoane care au votat
de câte 25 de ori!!!), turismul electoral, falsificarea semnăturilor (au fost
găsite liste pe care semnăturile votanților erau identice din susul și până în
josul paginii) etc. etc. Toate, fapte penale.
Cercetările procurorilor
s-au concentrat în zonele cu procente fabuloase de votanți, în
sate pierdute în care s-a votat în procente inexplicabile de 150-250%, în
județe în care se susține că s-ar fi prezentat la urne un număr de alegători
ciudat de mare față de celelalte județe ale țării.
În numeroase
cazuri, bănuielile că acolo ar fi avut loc fraude electorale au fost adeverite
de fapte.
Ceea ce justifică
pe deplin acțiunile Parchetului, a cărui
menire este aceea de a investiga și de a pune în evidență infracțiunile.
De aici mirarea
mea la auzul inițiativei acelor concetățeni care au cerut CSM să oprească
anchetarea legală a unor infracțiuni.
Mirarea mi s-a
preschimbat în stupoare atunci când am citit lista celor care au semnat această
contradicție în termeni. Cam toți sunt persoane cu școală, cu un IQ de elită, multe
cu educație, unele chiar cu operă, scriitori, profesori universitari, critici. Câțiva
dintre ei sunt oameni pe care îi admir, îi respect, îi citesc; pe unul, doi îi consider
chiar prieteni.
Nu-mi explic.
Definiția obsesiei:
„Imagine sau idee inadecvată care revine neîncetat în câmpul conștiinței, stăruitor
și anormal; preocupare chinuitoare” (DEX).
„În cadrul acestei maladii psihice, o persoană devine blocată mintal
într-un model de gânduri și comportamente repetitive, care sunt lipsite de sens
și supărătoare, dar sunt dificil de depășit” (www.sfatulmedicului).
Nu m-am temut
niciodată de ziua de mâine.
Însă atunci când obsesia
anti-Băsescu depășește categoria minților modeste și începe să împiedice buna
funcționare a unor minți strălucite, până-ntr-atât încât să-i facă pe posesorii lor să ceară
oficial unei instituții a statului să-și încalce atribuțiile și să împiedice o
altă instituție a statului să-și facă datoria, încep să mă tem.
2 comentarii:
Bravo, buna zicere.
Mulțam frumos! Dar ce de reproșuri (mai mult sau mai puțin politicoase) am încasat pentru zicerea asta bună!
Trimiteți un comentariu