Sunt un suflet
pierdut. Rătăcesc prin brumele neantului, nici nu trăiesc, nici nu sunt moartă.
Până mai anul
trecut, trăiam. Mă auzea câte cineva, mă
vedea câte cineva, simțeam că fac umbră pământului.
Până la recensământ.
M-am pregătit
temeinic pentru această importantă zi. Am citit fițuicile în care se explica
populației ce și cum să declare, am consultat actele de proprietate, am
pregătit cartea de identitate.
Tata – un domn de
vârstă respectabilă – fremăta la gândul că a trăit destul cât să mai prindă un
recensământ. Toți locatarii din casa cu 4 apartamente, în care stau, așteptau
disciplinați, cu arma la picior, venirea mesagerului recenzoricesc.
În ziua cu
pricina, nu m-am mișcat de-acasă. Nu cumva, din lipsa mea de seriozitate, să
viciez rezultatele numărătorii.
N-a venit nimeni.
Seara, am dat
telefon la vecini. La voi a venit? N-a venit.
O cucoană mai în
vârstă și mai istericoasă, de la etajul 2, a dat telefon la nu știu ce centru
de recensământ, să reclame că pe strada noastră n-a venit recenzorul, dar un
domn vizibil deranjat de-acolo a repezit-o nepoliticos, după care i-a sugerat
că, dacă nu poate trăi fără să fie numărată, n-are decât să vină ea acolo, că
la ea n-are cine să vină.
Nici la noi, ceilalți
din casă, n-a avut cine să vină.
I-am întrebat pe
vecinii din stradă.
Nici la ei.
Mă rog, mi-am
făcut socoteala că putem trăi și ne-numărați. Am greșit.
Treptat, am
început să observ un fenomen ciudat.
Pierdute la
recensământ, sufletele de pe strada noastră, deși își păstrează în mare aspectul
omenesc, încep, nu știu cum, să se subțieze. Să devină parcă mai transparente.
Vocile li se aud din
ce în ce mai încet, ca printr-o ușă groasă de lemn.
De pildă, dacă mă
duc să iau pâine de la tarabagioaica din colț, e în regulă, mă aude și mi-o dă
imediat. Nici o scofală, stă la noi pe stradă, nici ea n-a fost numărată.
Dacă însă mă duc la
brutăria de la piață, trebuie să cer de trei ori și să ridic vocea binișor,
până reușesc să mă fac auzită și servită.
Pe scurt, între
noi și numărați, comunicarea se face din ce în ce mai greu. Lor, norocoșilor,
numărătoarea le-a conferit o anume materialitate, pe care noi, ne-numărații, o
pierdem cu încetul. Nu ne-o recăpătăm decât când vine vorba de plătit impozite
sau amenzi la fisc: doar atunci ne recorporalizăm de-a binelea.
Alegerile locale
ne-au adus o surpriză plăcută. Mă temeam că, nefiind numărați, nici cei de la
circa de votare nu ne vor vedea. Aiurea. Ne-au văzut foarte bine.
Am avut
explicația: listele electorale erau de dinainte de recensământ. Pe ele figuram,
eram numărați. Cei de pe strada mea au răsuflat ușurați. Suntem pe listele
electorale, deci trăim.
N-a durat mult.
Acum, la
referendum, o îndărătnicie ne-a apucat pe mulți dintre cei din ceata ne-număraților
(și de altfel și pe mulți din tagma număraților), și am refuzat să votăm.
Am înțeles că vom
fi tratați ca niște suflete pierdute, așa cum merităm, și am acceptat asta. Nu
zic, poate, cu un dram de răutate, ne-am gândit și noi că, dacă nu votăm așa
cum vor domnii Ponta, Antonescu și ciracii lor de la USL, vor avea și ei soarta
noastră, și vor dispărea ușurel. Dar nu a fost așa. Sunt bine mersi, chiar
supărător de vizibili, pe toate canalele, pe toate televizoarele, prin toate
ziarele, peste tot unde ai vrea să mai vezi și alte figuri decât ale dumnealor.
Acum, aflăm că vor
să ne lipsească și de ultima noastră ancoră în lumea materială. Cum nu figurăm
în recensământ, singurele liste din care ne tragem vizibilitatea sunt cele
electorale. Și se-aude că, acum, vor să le pună în acord cu
cele de la recensământ. Deci, pentru că nu ne vor găsi în recensământ, ne vor șterge și de pe listele electorale.
Vai, condamnarea
noastră la invizibilitate va fi definitivă.
Avem o singură
consolare. Poate că atunci nici fiscul nu ne va vedea pentru impozite. Și nici
poliția nu ne va observa când conducem fără centură, deci nu ne va mai putea da
amenzi.
Sau poate că nu?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu