Scurtă poveste care nu e o poveste, despre o mătuşă care nu prea era mătuşă şi despre nişte tacâmuri de argint care nu erau deloc de argint

Printre numeroasele cucoane bătrâne, mătuşi sau nu, care mi-au înflorit copilăria şi tinereţea, era una foarte simpatică, o semi-mătuşă prin osmoză aş zice, dat fiind că era prietenă la cataramă cu vreo două mătuşi veritabile.

Ca şi mătuşile cu pricina, avea o stare materială despre care s-ar putea afirma că era foarte modestă – şi asta ca să folosim un eufemism des întrebuinţat atunci ca şi acum.

Pe scurt, îşi ţinea zilele dând lecţii de pian copiilor din familiile prietene, pentru un onorariu tot atât de modest precum îi era viaţa.

Avea un nume rusesc, dar noi copiii îi spuneam doamna Nina, fără să adăugăm „Alexeievna”, aşa cum s-ar fi cuvenit după tipicul rusesc.

Nu ştiam mare lucru despre ea

Nu ştiam mare lucru despre ea, pentru că părinţii ne fereau de cunoştinţe neadecvate momentului, dar am aflat mai târziu că era nepoata unei nobile familii de origine rusă, al cărei strămoş venise în România cu o sută de ani înainte, fugărind o preafrumoasă copilă de boier, care se lăsase prinsă foarte greu.

Rusul se strămutase după nevastă, în primitoarea Moldovă, aducându-şi ca zestre mama, şase servitori credincioşi şi o importantă avere. După 50 de ani, urmaşii lor se mutaseră în Bucureşti. După 100 de ani, aproape toate aceste bunuri familiale, casnice şi patrimoniale pieriseră prin moarte naturală, vânzare, confiscare etc., adică fuseseră înghiţite de vreme şi de avatarurile istoriei.

Până la doamna Nina ajunseseră totuşi două dintre ele, care-i erau dragi ca lumina ochilor: o cutiuţă rotundă de aur, cu capacul înflorat cu pietre scumpe multicolore, şi un mare serviciu de tacâmuri ruseşti de argint, rânduri-rânduri de câte 24 de tacâmuri de nenumărate forme, toate cu cozile splendid cizelate cu ghirlande de flori încadrând blazonul familiei.

Doamna Nina folosea ambele relicve

Doamna Nina folosea ambele relicve: avea întotdeauna în buzunar cutiuţa de aur, plină de bomboane, pe care le dădea ca răsplată elevilor ei care executau corect arpegiile la pian. Şi mânca în fiecare zi cu tacâmurile strămoşeşti, întrucât era de părere că e mai bine să nu ai mâncare pe masă, decât să nu ai argintărie.

Totuşi, într-o bună zi, când a început să se profileze limpede posibilitatea ca mâncarea să lipsească repetat de pe masă, doamna Nina a luat în calcul ideea de a se despărţi de ultimele rămăşiţe ale anticei bunăstări familiale. Despre cutiuţa de aur nu putea fi vorba, pentru că era un instrument al muncii, cu ajutorul căruia îşi câştiga viaţa. Rămâneau tacâmurile. Nu toate. S-a gândit să nu abdice complet de la modul ei de viaţă, ci să vândă din fiecare set câte 18 şi să păstreze câte 6 pentru uzul personal.

Ca atare, a dat de veste

Ca atare, a dat de veste şi, în scurtă vreme, una dintre prietenele-mătuşi i-a găsit un cumpărător. Era un doctor care o îngrijea, un doctor vestit, care câştiga corespunzător şi căruia preţul cerut de doamna Nina i s-a părut… modest.

S-a prezentat la vânzătoare, s-a uimit la vederea mesei pe care tacâmurile şedeau înşirate ca o întreagă armată în zale, a luat în mână fiecare tacâm şi s-a uitat cu atenţie la el: toate erau marcate cu câte cinci mărci, cu litere chirilice, cu animale, cu cifre. Convins, a scos banii, şi a plecat cu maldărul de metal într-un mic geamantan.

Acasă, i-a înmânat geamantanul nevestei, ca dar pentru cea de a 25-a aniversare a căsătoriei.

După primele îmbrăţişări

După primele îmbrăţişări, nevasta s-a uitat cu atenţie la tacâmurile pe care le înşiraseră şi ei pe masa mare din sufragerie, a ridicat din sprâncene şi s-a dus să aducă o brăţară de argint. Când a pus-o lângă tacâmuri, au constatat că argintul tacâmurilor parcă e ceva mai întunecat la culoare şi ceva mai puţin strălucitor. Chipul nevestei s-a întunecat şi el puţin la culoare.

- Nu se poate, dragă, a liniştit-o doctorul, uită-te şi tu, au câte cinci mărci!

În seara aceea, la masa festivă, au mâncat cu ele, dar, în ciuda exclamaţiilor de admiraţie ale oaspeţilor, tot au păstrat o mică nelinişte în suflet. În cele din urmă, ca să doarmă liniştiţi, doctorul a dus două exemplare la analize, la bancă.

După trei săptămâni, buletinul de analiză a fost emis. Doctorul l-a desfăcut cu oarecare spaimă în suflet. A constatat că bănuielile lor fuseseră justificate. Într-adevăr, tacâmurile nu erau de argint.

Erau de platină.

A doua zi, doctorul

A doua zi, doctorul s-a prezentat la doamna Nina cu geamantanul cu tacâmuri şi i-a cerut banii înapoi.

- Îmi pare rău, doamnă, s-a scuzat el, nu am suficienţi bani ca să vă cumpăr tacâmurile.

Doamna Nina a mai trăit aproape 30 de ani. N-a dus niciodată lipsă de nimic. De câte ori avea nevoie de bani, mai vindea câte-un tacâm.

Presupun că doctorul şi-a cumpărat, în cele din urmă, tacâmuri din argint adevărat.

Când am aflat povestea, am admirat sincer gestul lui. Şi m-am întrebat deseori cum aş fi reacţionat, dacă mi s-ar fi întâmplat aşa ceva. După o matură cugetare, am ajuns la concluzia că aş fi făcut la fel. Dar, Doamne, nici nu îndrăznesc să mă gândesc cât de mult aş fi suferit…

Mă întrebaţi ce legătură au toate acestea cu istorioarele bucureştene? Păi povestea asta s-a întâmplat la Bucureşti!

Copyright Silvia Colfescu 2012