Lunga poveste de dragoste dintre bucureşteni şi cafea (4)

Desigur, nu a existat numai Capşa. Multe alte cafenele au colorat viaţa bucureştenilor, începând din ultimele decenii ale secolului XIX. Cămăruţele strâmte ale cafenelelor de altădată lăsaseră loc încăperilor largi, elegante. Narghileaua şi ciubucul au fost treptat înlocuite de pipe, ţigarete scumpe şi ţigări de foi. Nu se mai jucau zaruri şi table, ci biliard.

Existau cafenele pe lângă marile hoteluri, la Grand Hôtel du Boulevard (care străluceşte astăzi, proaspăt renovat), la Hôtel de France (altădată lângă magazinul Victoria, dărâmat după cutremurul din 1977).

În Şelari, la cafeneaua Fieschi, veneau studenţii să joace biliard. Clădirea, cunoascută de bucureşteni pentru atelierele sticlarilor pe care le-a adăpostit multă vreme, mai există şi astăzi.

La parterul hotelului Imperial, pe o străduţă care azi nu mai există, lângă Palatul Regal, s-a deschis cafeneaua Kübler, mai apoi Imperial, unde îşi beau cafeaua adeseori marii scriitori ai momentului, Eminescu, Caragiale, Slavici şi Coşbuc.

Cafeneaua High Life (sursa imaginii pe fotografie, jos dreapta)

Cafeneaua High Life, într-o clădire elegantă, astăzi dispărută, situată între Biblioteca Universitară de azi şi hotelul Hilton, avea o clientelă formată mai ales din scriitori. Astrul cafenelei era poetul simbolist Alexandru Macedonski, creatorul cenaclului şi revistei Literatorul. Era cunoscut pentru rondelurile sale, pentru nefericita epigramă la adresa lui Eminescu şi, vai, pentru veşnica penurie de arginţi şi pentru mania de a împrumuta de la oricine bani, pe care nu prea îi mai dădea înapoi.

Fialkovski, cafenea deschisă la parterul şi subsolul clădirii de la intersecţia străzii Câmpineanu cu Calea Victoriei, lângă Teatrul Naţional, a funcţionat între 1853 şi 1898. Proprietarul casei era croitorul maghiar Török, iar patronul cafenelei era Fialkovski, român… de origine poloneză. Cafeneaua era frecventată de lumea bună, de diplomaţi, actori, scriitori şi de artişti. Modestia financiară a scriitorilor, clienţi statornici ai cafenelei, a fost imortalizată de Victor Eftimiu în câteva versuri, dacă nu neapărat geniale, măcar săltăreţe: La Fialkovski-n cafenea / Talente grămădite-o sumă / Ce multă apă se consumă / Şi rar se bea câte-o cafea / La Fialkovski-n cafenea.

Mi se pare foarte preţioasă această fotografie (împrumutată de pe blogul art-historia al lui Radu Olteanu, care sper să nu se supere - mulţumesc, Radu). Vedem în ea, în primul plan stânga, un colţ al cafenelei Oteteleşanu, iar în prelungirea ei, spre Teatrul Naţional, grădina Oteteleşanu (azi, pe acest loc se află Palatul Telefoanelor). De partea cealaltă a teatrului, casa Török, iar vizavi de ea casa Vanic, unde se afla băcănia Dragomir Niculescu. Vizavi de ea, hotelul Continental şi, alături de el, Hugues. Lângă Hugues, hotelul English în fosta casă Resch, cu faţada mult remaniată. În planul din spate, cele două cupole ale hotelului High Life şi cupola hotelului Imperial.

Casa Török nu mai există, după cum nu mai există nici berăria Gambrinus de-alături, unde oficia nici mai mult nici mai puţin decât birtaşul Ion Luca Caragiale. În locul casei Török se ridică acum blocul Socomet-Adriatica, care găzduieşte la parter postul B1 TV. Alte vremuri, alte cafenele…

De partea cealaltă a Teatrului Naţional, pe locul de azi al Palatului Telefoanelor, se aflau cafeneaua şi terasa Oteteleşanu.

Grand Café Ottetelechano, fotografie de Duschek

După ce bătrâna doamnă Oteteleşanu a plecat la cele veşnice, casa ei, unde se desfăşuraseră baluri strălucite ale boierimii, a devenit Terasa Oteteleşanu, punctul de adunare al scriitorilor vremii. Acolo a avut loc celebra secvenţă povestită de Vlaicu Bârna în cartea lui „Între Capşa şi Corso”: un domn scund şi roşu la faţă iese grăbit pe uşa cafenelei, explicând „Se bat scriitorii”. De fapt, chiar dumnealui, bogatul moşier şi colecţionar de artă Al. Bogdan-Piteşti, încasase două palme de la poetul G. Gregorian. Tot acolo venea George Ventura, redactorul ziarului Timpul, să-şi trateze cu bere câinele iubit, pe nume Leandru, care-l urma pretutindeni. La închiderea Terasei Oteteleşanu, scriitorimea a migrat in corpore la Capşa.

Riegler, 1925

Cafeneaua Riegler, de vizavi de Teatru, a fost deschisă în 1887 de francezul Georges Riegler, la parterul hotelului Hugues. Hotelul fusese înfiinţat de francezul Donat Hugues, într-o clădire cu faţadă de stil eclectic. Pe dreapta faţadei, deschiderile etajelor I şi II, geminate şi încheiate în arc în plin cintru, adăugau o notă de fantezie şirului monoton de ferestre dreptunghiulare, cu ancadramente în gustul neorenaşterii.

Bombardamentul din 1944 a deteriorat nu numai Teatrul Naţional, ci şi clădirea hotelului Hugues; din păcate, refacerea ulterioară a văduvit faţada de toată podoaba dantelată a înfloriturilor de stuc.

Ca o digresiune (dar ce minunat e să poţi să-ţi permiţi luxul unei digresiuni, atunci când te apucă cheful!), să amintim că lângă hotelul Hugues se înălţa casa unui personaj bucureştean pe care multă lume l-a uitat pe nedrept, bijutierul Resch.

Casa Resch, cu faţada ei vag neoclasică, încununată cu un ceas, a fost construită în 1856 de arhitectul Ernst Wolsch. Mai apoi a devenit Hotelul English. Casa mai există încă, dar decorul ei iniţial a fost în cea mai mare parte pierdut, în special pe faţadă, în urma refacerilor succesive.

Atelierul de bijuterie Resch (fondat în 1837) a funcţionat, de la construirea casei, la parter. Bijutierul a fost furnizor al Casei Regale; pentru designul renumitelor sale giuvaieruri şi decoraţii militare, Josef Resch a colaborat cu artişti ai vremii, în special cu Karl Storck. O fotografie a lui Szathmari din 1875 ne face cunoscut aspectul din acea vreme al casei.

Clădirea a adăpostit apoi hotelul English, proprietatea bogatului antreprenor angloman Grigore Eliade, care a cumpărat casa Resch în 1875. De hotel nu mai aminteşte astăzi decât numele Pasajului Englez, ce leagă Calea Victoriei de strada Academiei. Este cel mai vechi edificiu bucureştean amenajat după modelul pasajelor acoperite pariziene. Ca şi pasajele Vilacrosse-Macca, construite mai târziu, şi acesta este acoperit cu o frumoasă verieră.

Revenind la cafeneaua şi confiseria Riegler de alături, trebuie să mai amintim că aici se vindeau minunate bomboane, fabricate în propria manufactură.

Şi că, la fel ca și în alte cafenele ale timpului, tăvile, cafetierele şi tacâmurile care se puneau în faţa clienţilor erau importate din Franţa, de la renumita firmă Christofle. Dar, la fel ca toate celelalte lucruri trecătoare din lumea aceasta, şi cafeneaua Riegler şi-a văzut sfârşitul în 1940.

Cafeneaua Corso, într-o clădire situată în faţa restaurantului Cina, a fost demolată în 1939. Era cartierul general al jurnaliştilor şi al scriitorilor, care o preţuiau şi pentru că acolo se mânca bine. Veneau aici Zaharia Stancu, Ion Vinea, Emil Cioran, Petre Ţuţea, Aron Cotruş, Grupul Criterion, Dan Botta.

Café Royal, la parterul hotelului Luvru, hotelul Capitol de azi, a funcţionat între 1936 şi 1945. Alături era Café de la Paix, care a avut destul de recent o scurtă reînviere, din păcate nu durabilă.

În sfârşit, să nu uităm de longeviva cofetărie-cafenea Nestor, care a rezistat vitejeşte până în 1977. Chiar dacă fusese botezată partinic „Cofetăria Republica”, mă îndoiesc că exista vreun bucureştean care să-i fi spus altfel decât Nestor.

A fost nevoie de un cutremur major ca să şteargă din peisajul bucureştean acest minunat templu al prăjiturilor, bomboanelor şi cafelei. Pot să spun cu legitimă mândrie că am apucat-o! Mergeam acolo, cu câte o prietenă, fete de liceu iubitoare de dulciuri, inconştiente de faptul că trăiam ultimele clipe ale unui lux pe care n-aveam să-l mai întâlnim niciodată. Cine ar putea uita bomboanele cu care ne îmbia galantarul din fundul sălii de la parter?

Cofetăria avea etaj şi parter. În fotografia de mai sus, sala încă nu este dată în folosinţă. Se văd numai canapelele de-a lungul zidurilor. Sala era plină de mese, ca şi etajul.

Strălucirea multicoloră a bomboanelor Nestor (botezate şi ele „bomboane republicane”) cu arome şi forme de fructe, felii galbene de lămâie cu gust adevărat de lămâie, felii oranj de portocală, zmeuri şi mure mici, roşii şi violete, peştişori albi cu gust de migdală, „bomboane englezeşti”, cilindrice, cu flori turnate care se vedeau pe tăietură, ca nişte mărgele dulci de Murano… Apoi drajeurile de botez, ovale, albe, roz şi bleu, marţipanele viu colorate, în formă de fructe, cu glazură transparentă şi lucioasă de zahăr, ca sticla, fructele zaharisite, maroanele glasate, fondantele, bomboanele de ciocolată de nenumărate feluri… Un paradis al copilăriei.

Nimic nu mă putea împiedica să vin aici, nici măcar teama de prezenţa cvasi-inevitabilă a unui unchi bătrân ca moartea, aşezat pe una dintre canapelele de pluş de lângă uşă, în compania unuia sau mai mulţi „foşti”, neînduplecaţi duşmani de clasă care-şi măcinau veninul în faţa unei cafele, conversând cu şoapte prudente.

Intram cu atenţie, încercând să mă feresc de nesuferitul moş, care reuşea aproape întotdeauna să mă înhaţe de gleznă cu capătul încovoiat al bastonului şi să mă tragă spre masa lor, unde încasam tradiţionalul perdaf adresat tineretului fără minte. După ce scăpam de morala regulamentară şi schiţam un knix respectuos, eram liberă să mă refugiez la etaj, unde puteam plonja în deliciile prăjiturilor şi îngheţatei: cataif, ruladă, coupe Jacques, îngheţată de lămâie, de ciocolată sau de sezon, cu căpşuni, cu zmeură, cu caise… Şi cacao cu lapte...

Şi cafeaua, café frappé, pahare înalte cu cafea filtru rece ca gheaţa, în care înota o bilă mare de îngheţată de vanilie, încununată de frişcă! Multă, multă frişcă adevărată.

Şi „serveusele”, majoritatea bătrâne, cu mutre severe, cărora le spuneam în taină „gestapovistele”. Ce nostimă ni s-a părut una care ne-a spus, matern, când am cerut frişcă la îngheţată: „Bine faceţi, fetelor, că landişaua e proaspătă!” Pentru că în frişcă se înfigeau trei pişcoturi subţiri, care-şi păstraseră numele franţuzesc, langues de chat.

Nestor distrus de cutremur. Acum, pe locul raiului copilăriei se înalţă hotelul de lux Radisson

După ce blocul în care se afla a căzut la cutremur, cofetăria s-a mutat într-o laterală a clădirii hotelului Athenée Palace de vizavi, dar n-a rezistat mult: într-o zi de care-mi amintesc cu tristeţe, a dispărut pur şi simplu.

Azi, s-au umplut din nou Bucureştii de cafenele. Dar parcă nu mai sunt ca altădată. Nu mai sunt conversaţiile strălucitoare, nu mai e morga aristocratică, nu mai sunt eleganţa, umorul, dramul de nebunie şi distincţia firească a clienţilor de altădată. Nu mai sunt prăjiturile incomparabile şi bomboanele delirante. Numai aroma fină şi îmbătătoare a cafelei a rămas, şi au mai rămas bucureştenii, aşa cum sunt ei. Ei, care duc mai departe lunga poveste de dragoste a locuitorilor târgului nostru cu cafeaua…

Copyright Silvia Colfescu, 2012