Lunga poveste de dragoste dintre bucureşteni şi cafea (1)

De când, în veacul al XVI-lea, celebrul logofăt Tăutu a făcut pentru prima oară cunoştinţă cu cafeaua şi a dat-o peste cap ca pe ţuică, spre marea veselire a sultanului, această băutură amară şi-a făcut loc în inimile şi în obişnuinţele românilor, alături de fratele ei bun, tutunul.

A urmat o lungă poveste de dragoste, care mai durează încă şi astăzi. În casele boiereşti, în cafenele, apoi în casele orăşenilor mai de rând, cafeaua a început să devină o prezenţă constantă, servită musafirilor, alături de dulceaţă sau şerbet, sau băută după masă, alături de un păhărel de coniac.

Până la începutul secolului XVIII, formula porţelanului era necunoscută în Europa; porţelanurile se aduceau din China şi Japonia. Între 1710 şi 1720, au apărut primele porţelanuri europene, manufacturate în Meissen. Întâi decorate cu motive împrumutate din arta chineză şi japoneză a porţelanurilor, curând ele au început să fie împodobite cu picturi înfăţişând flori, fluturi, fructe, insecte.

Astăzi s-a pierdut aproape cu totul tabietul încântător al preparatului cafelei, şi nu numai cel al pregătirii fierturii în sine, ci şi cel al prăjitului şi râşnitului, operaţiuni aproape tot atât de importante ca şi cea a băutului tacticos al licorii.

Meissen este cea mai longevivă marcă de porţelan european; ea mai există şi astăzi, marcată cu două săbii încrucişate, ca şi acum aproape 300 de ani. Spre deosebire de alte porţelanuri, adeseori împodobite cu imagini reproduse mecanic, o piesă de Meissen va fi întotdeauna pictată de mână.

Îmi amintesc că bunicii mei, aflaţi la vârsta senectuţii în împrejurări care nu le îngăduiau multe alte bucurii, săvârşeau după-amiaza un adevărat mic ritual.


Totul începea cu prăjirea unei mici cantităţi de boabe, puse într-un fel de instrument cum n-am mai văzut nici până atunci, nici de-atunci: ceva ca o tigaie dublă cu coadă lungă, ale cărei două părţi se păsuiau perfect, se înşurubau poate. Tigaia cu boabele de cafea era ţinută deasupra flăcării, învârtindu-se de mâner şi scuturându-se întruna, până când o anumită intensitate a miresmei anunţa că s-au prăjit exact atât cât trebuia.

O altă "instalaţie" de prăjit cafeaua, lucrată probabil la sfârşitul secolului al XIX-lea, în cine ştie ce atelier al unui fierar, constă dintr-un cilindru de metal prevăzut cu o uşiţă culisantă, în care se puneau boabele de cafea. Vârful ascuţit sprijinea cilindrul deasupra focului, iar mânerul lung servea la învârtitul prăjitoarei deasupra flăcărilor.

Erau apoi scoase şi întinse pe un şervet curat, să se răcească.
Urma râşnirea, într-o râşniţă cilindrică de alamă, care strălucea mai tare decât aurul, şi pe care cei doi bătrâni şi-o disputau cu amabilitate până când, în cele din urmă, unul dintre ei câştiga dreptul de a învârti mânerul pliant până la completa transformare a boabelor într-un praf fin.


Cafeaua se pregătea de obicei într-un ibric, tot atât de strălucitor pe dinafară ca şi râşniţa. În interior lucea argintiu, fiind cositorit de două ori pe an de aceiaşi ţigani, care se înfiinţau fix într-o anume zi, luau toate vasele de aramă din casă şi le aduceau a doua zi cositorite şi strălucitoare.


După ce se umfla în ibric, băutura era lăsată un pic, se picurau în ea câteva picături de apă rece, ca să se depună zaţul, apoi era turnată delicat în cafetieră şi băută pe îndelete.

Cafeaua turcească era fiartă, dar mai exista în casă (ca şi la cafenele) un filtru destul de rudimentar din porţelan, precursorul filtrelor de astăzi, constituit din două piese care se îmbucau: cea de deasupra, cu fundul străpuns de nenumărate găurele, se umplea cu cafea. Se turna apa clocotită. Rezulta o cafea cu gust mai fin, mai suav.


Cafeaua nu se bea ca astăzi, cu cana, ci din ceşcuţe mici, savurându-se îndelung, ca un lucru rar şi preţios. Iar asta nu se întâmpla numai acasă, ci şi la cafenea aidoma, unde ceşcuţa de cafea servea de pretext unei şederi de ore, în fum de ţigară şi mireasmă de cafea, la taclale nesfârşite.
Dar despre cafenele... poate mâine.


Copyright Silvia Colfescu, 2012