Deşi este, probabil, cea mai veche stradă din Bucureşti care şi-a păstrat, în linii mari, traseul medieval, strada Franceză este mărginită mai ales de case din secolul al XIX-lea. Explicaţia, cunoscută de multă lume, o constituie marele incendiu din 1847, pornit chiar de aici, din casele Drugănescu, aflate cam la intersecţia cu strada Poştei.
Marele incendiu din 1947 (imagine preluată de pe blogul lui Andrei Doicescu)
La aspectul de astăzi al străzii au contribuit şi modificările intervenite în a doua jumătate a secolului XIX, când au fost aliniate clădirile (1869) şi s-a nivelat panta străzii, care era mult mai accentuată; în 1870-72 s-a introdus canalizarea, strada a fost pavată cu piatră, în 1894-1900 a fost construit Palatul Poştei – actualul Muzeu de Istorie.
Nenumăratele lucrări edilitare executate pe parcursul următorului secol au alterat în mare parte rămăşiţele arheologice din subsol.
Cele mai vechi monumente care subzistă sunt Curtea veche (sf. sec. XIV - sec. XVIII), cercetată şi restaurată în anii ’70, şi biserica lui Mihnea Ciobanul (probabil din timpul primei sale domnii 1545-1554), cel mai vechi lăcaş din Bucureşti.
Biserica Sf. Dumitru (de Jurământ)
O mare importanţă în istoria străzii a avut biserica Sf Dumitru (de Jurământ), în jurul căreia s-a adunat parohia locuitorilor de pe strada Franceză.
Casele de pe strada Franceză, cu arhitectură îngrijită, deseori pretenţioasă, cu detalii decorative pline de fantezie şi realizate cu artă, cele mai multe figurând pe Lista Monumentelor Istorice, sunt în general într-o stare de plâns.
Şubrezite, neîngrijite, invadate de locatari clandestini, au căpătat în ultimii ani noi funcţii pentru spaţiile de la parter, devenite restaurante şi cafenele.
Din păcate, noii restauratori au fost obligaţi să igienizeze / restaureze numai strict spaţiile în care-şi au afacerea, astfel încât unele clădiri arată de-a dreptul schizofrenic: peste parterele cochete se ridică etaje pe marginea colapsului, adevărată primejdie publică, de care inocenţii consumatori de pe terase par să nu aibă habar.
Unii restauratori nu s-au mai deranjat nici măcar cu parterul, astfel că poţi vedea clienţi bându-şi berea şi cafeaua fără griji la mesele aşezate lângă faţade răpănoase, cârpocite, ascunzându-şi lepra pe după panouri de pal înţesate cu afişe ieftine.
Rare (şi frumoase) sunt clădirile restaurate în întregime.
Printre ele, probabil cea mai frumoasă, Hanul lui Manuc, cu formele armonioase, cu faţadele sale sobre şi cu lemnăria fin sculptată reaminteşte trecătorilor frumuseţea arhitecturii de sorginte românească.
Hanul lui Manuc: intrarea dinspre strada Franceză
Atestată documentar pentru prima oară în 1649, sub numele de Uliţa Curţii, strada apare, într-un document din 1659, sub numele de Uliţa Domnească. Faptul că, în secolul XVII, strada era identificată printr-o denumire legată de un loc anume (în acest caz curtea domnească) este uzual într-un oraş în care uliţele nu aveau nume, ci erau denumite după caracteristica lor cea mai vizibilă: dimensiune, direcţie, locuri importante pe care le mărgineau etc. În secolul următor, când, sub domnia lui Constantin Brâncoveanu, strada se prelungeşte cu fragmentul dintre str. Nicolae Tonitza şi Calea Victoriei, reperul se mută pe această din urmă arteră: este vorba de casa familiei Văcărescu, fostul conac al Cantacuzinilor, situat la adresa de azi Calea Victoriei 9, cumpărat de Ienăchiţă Văcărescu de la Maria Cantacuzino, măritată cu marele Agă Manolachi Vatatzes.
Ienăchiţă Văcărescu - portret de Anton Chladek
Strada care venea dinspre poarta de sus a Curţii domneşti devine astfel Podul de la Domniţa Văcărescu la Curtea veche. Podul, pentru că, aşa cum au constatat şi cercetările arheologice, uliţa fusese podită cu lemn, probabil în acelaşi timp cu Podul Mogoşoaiei. Mai târziu, când apar pe uliţă atelierele meşteşugarilor care făceau işlice, acele acoperăminte de cap care, prin dimensiuni, indicau rangul boierului care le purta, strada devine Uliţa Işlicarilor, nume sub care apare pe planul din 1789.
Boieri cu işlice
Spre sfârşitul secolului, străzii i se conturează deja destinul care face ca, în următoarele două secole, numele să i se schimbe funcţie de felul în care va bate vântul politicii. Pentru că se află aici consulatul francez, i se dă numele de Uliţa Franţuzească.
La 1878, capătă numele Carol, după cel al suveranului Carol I. Îl păstrează până după abolirea monarhiei la data de 30 decembrie 1947. În 1949, ca o supremă batjocură, se dă străzii ce amintea de primul rege al românilor un nume care evocă distrugerea monarhiei: 30 decembrie.
Imediat după 1989, în graba de a şterge urmele dictaturii comuniste, străzii i s-a atribuit numele fruntaşului ţărănist Iuliu Maniu. În 2007, socotindu-se probabil că acest personaj istoric merită un bulevard, i s-a redat străzii numele istoric de Franceză, pe care îl poartă şi astăzi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu