Astăzi e ziua ei

Una dintre cele mai frumoase privelişti urbane din Bucureşti

Unii îi spun diminutiv Românica. Nu cred că din dragoste. Mai curând din dispreţ.

Alţii o blestemă ca pe o mamă vitregă. Nu cred că au dreptate. Poate că tocmai ei o tratează cu vitregie.

Cei mai mulţi nici nu se gândesc la ea.

O consideră doar o entitate care, obligatoriu, ar trebui să le dea de mâncare (de preferinţă gratis), să le ofere un loc curat şi sănătos în care să trăiască (şi de preferinţă să le cureţe mizeria şi să repare automat rezultatele vandalismului lor), să le aducă eventual câştiguri (de preferinţă cu cât mai puţin efort).

Prea puţini fac ceva pentru ea.

Şi cel mai bine se vede asta pe străzile dragului nostru Bucureşti, Capitala ţării. Vitrina ţării. Oglinda noastră.

Intrarea grădinii de vară a cinematografului Capitol (arh. prof. Nicolae Nenciulescu, 1922). Frumoasa construcţie de stil clasicizant e lăsată în paragină, aşteptând o nesperată restaurare. Prin 2006 se propunea demolarea ei.

Poporul risipei

Pe Brezoianu, în plină zi, ard toate becurile felinarelor stradale

Aud mereu că suntem un popor sărac. Mai curând cred că suntem un popor al risipei.

Friză Art Nouveau, motive vegetale de ceramică glazurată. La Paris, clădirea împodobită cu această mică bijuterie ar fi atent restaurată şi pusă în valoare, spre admiraţia turiştilor. În Bucureşti, lăsată de izbelişte, friza se descompune văzând cu ochii.

Comori dispreţuite, frumuseţi batjocorite, locuri prin care parcă au trecut sălbaticii, mizerie şi ruină la tot pasul.

Ce nevoie au Bucureştii de muzee pitoreşti? Şi ce nevoie are oraşul de turişti? Muzeul dedicat pictorului Gh. Tattarescu (1818-1894) este una dintre cele mai vechi case din centrul Bucureştilor. Ridicată înainte de 1815/18, a fost refăcută între 1855-1858 - ultimul an este înscris într-un ecuson surmontat de o acvilă zburând spre dreapta. Pictorul a cumpărat locul cu casa de la colonelul Alecu Popescu, în 25 mai 1855. Între 1855-58, Gh. Tattarescu transformă şi extinde vechea casă, păstrând pivniţele. Stilul clădirii este neoclasic cu elemente neogotice. Casa a fost restaurată între 1987-1993. Închis de multă vreme, muzeul este pustiu. Printre gratii se vede, prin arcada gangului de intrare, o parte din frumosul geamlâc din curtea interioară. De după gratii, un câine priveşte trist trecătorii, poate cu speranţa unei bucăţele de salam...

Şi, tot la tot pasul, mărturiile egoismului nostru, ale nepăsării, lăcomiei, avariţiei şi nesimţirii noastre.

Ca să înţelegi pe deplin asta, e suficient să te plimbi o sută de metri prin centru.

Pe clădirea hotelului Royal Palace e arborată cu mândrie monograma HRP. Hotelul, într-o totală delăsare, e o emblemă a lipsei de interes a edililor oraşului, care lasă superba clădire semnată de arhitectul Ernest Doneaud să se ruineze pe zi ce trece. Cu geamurile sparte, cu acoperişul deteriorat, hotelul e la voia intemperiilor. Faptul că aceasta se întâmplă în plin centru nu deranjează pe nimeni.

Încadrându-se în stilul Art Déco, clădirea hotelului Royal Palace este rezultatul remanierii radicale a unei construcţii datând din 1880-85. Aici a funcţionat, după 1892, Şcoala Societăţii Arhitecţilor Români. A fost demarată restaurarea clădirii, dar lucrările au fost oprite în anul 2009.

Doamne, cum ne mai batem joc de tot ce avem! Cum risipim, de la bogăţia clădirilor istorice, la mâncarea zvârlită pe stradă, la ambalajele de sticlă energofagă aruncate la gunoi, la hârtie, la electricitate, la orice! Cui îi pasă?

La mulţi ani, România! La mulţi ani poporului tău, poporului nostru! Fac această urare cu speranţă şi cu teamă.

Speranţa ca noi toţi să reuşim să înţelegem că bogăţia spirituală şi şansele de dăinuire ale unui popor se acumulează în milenii şi se pot spulbera în decenii.

Şi cu teama că boala e prea avansată... şi nu vom reuşi.

Case pe strada Franceză (2)

Balconul casei de la nr. 8, cu feroneria caracteristică epocii de construcţie

La nr. 8, o casă înscrisă pe Lista Monumentelor Istorice găzduieşte la parter un restaurant care se mândreşte cu firma „La Mitocanu”. Probabil că Madame Filipov, cine ştie ce cucoană distinsă care, pe planurile de la 1911, figura ca proprietară a casei, se răsuceşte în mormânt la gândul succesorului ei.
Casa a fost construită cu siguranţă după 1869, când s-a impus alinierea clădirilor pe stradă, dar nu mult, pe la 1870 probabil, pentru că feroneria balconului are un model pe care iscusiţii fierari bucureşteni l-au lucrat adeseori în anii aceia. Faţada are o ornamentaţie de stil neoclasic cu elemente neobaroce: nu lipsesc pilaştrii care susţin în ax un fronton semi-oval spart, nici semicoloanele angajate.

Etajul II este vizibil adăugat mai târziu. Constructorul s-a străduit să armonizeze faţada adaosului, dotând-o cu mai modeste notaţii neoclasice şi cu un fronton triunghiular în ax.

Numărul 10 (f. 14 în 1898) este o clădire care, pe planul de la 1911, apare ca proprietate a doamnei Ressel: casa cu prăvălia de maşini de cusut şi biciclete E. I. Ressel.

O intrare din strada Olimpului, în spatele Patriarhiei, poartă numele industriosului neamţ care a înfiinţat acolo un atelier, poate chiar de reparat bicicletele pe care le vindea în prăvălia aceasta; astăzi, mica hală din Olimpului 42 se păstrează şi adăposteşte un pricăjit atelier auto. Casa din Franceză 10, cu frontoane triunghiulare deasupra celor 3 ferestre de la etaj şi cu o balustradă dantelată a balconului, nu este înscrisă pe Lista Monumentelor Istorice.

Casa de la nr. 12, construită probabil tot pe la 1870 – feroneria balconului repetând

modelul la modă în epocă – aduce un modest suflu de renaştere italiană: pe faţadă alternează semicoloane cu capitel ionic cu pilaştri cu capitel compozit, ornamentele includ palmete, scuturi, ove. Parterul, cu ornamentaţia complet distrusă, găzduieşte întreprinderea Arexim. Şi această clădire este declarată monument istoric.

Casa de la nr. 14 este marcată cu o placă împodobită cu portretul poetei Iulia Haşdeu. La 1869 erau chiriaşi aici Bogdan Petriceicu Haşdeu şi soţia sa Iulia, născută Faliciu. În această casă, la 14 noiembrie 1869, s-a născut Iulia, fiica lor, poeta cu existenţă meteorică. Pe faţadă, o placă aminteşte acest eveniment.

Construcţia iniţială a fost remaniată astfel încât să corespundă alinierii clădirilor din 1869, căpătând o nouă faţadă, de stil neoclasic simplificat, cu nuanţe de stil 1900.

Faţada, simetrică, este încununată în ax de un mic fronton triunghiular; axa de simetrie este subliniată de balcoane la cele două niveluri ale clădirii.

La parter, vitrinele prăvăliilor sunt susţinute de două perechi de coloane elegante de fontă, caracteristice arhitecturii sfârşitului de secol XIX, soluţie constructivă adoptată poate în urma retezării faţadei iniţiale. Bucureşteanul zilelor noastre va revedea cu resemnare pe pereţii parterului veşnicele "graffitti" de prost gust cu care este împodobită din belşug toată strada. Ce zic eu? Toată strada? Tot oraşul, toată ţara...

Casa de la nr. 16, mai veche, datează din jurul anului 1850.

Peste parterul cu desăvârşire despuiat de orice podoabă, se înalţă un etaj scund, cu 5 ferestre chenăruite cu profile albe, simple. Valoarea casei constă în vechimea ei, clădirea rămânând neatinsă de alinierea din 1869.

La nr. 18 se află casa pe care M. Russu şi-a construit-o în „anno domini 1892”, având grijă să anunţe lumii acest eveniment prin înscrierea lui pe faţada împodobită cu o avalanşă de ornamente împrumutate de la mai multe stiluri: lei, frunze de acant, ove, palmete, denticuli, cartuşe decorative.

Într-un cartuş discret aşezat la partea superioară a construcţiei este înscris numele arhitectului: R. Kraft, arhitectul mai multor clădiri din Capitală, de la sfârşitul sec. XIX.

Construită pe o parcelă foarte îngustă, casa are o faţadă desenată pe înălţime, simetrică la cele două etaje, asimetrică la parter, care etalează vitrina prăvăliei alături de intrarea spre locuinţa de la etaje.

La nr. 20, o căsuţă înfruntă cu vitejie vremurile vitrege, purtând pe faţadă stigmatul bulinei roşii.

Datează de pe la 1850 şi păstrează intact balconul cu feroneria caracteristică epocii, pe console de fontă, împodobit cu ulcele de flori.

Decorul faţadei, aparţinând de stilul eclectic, include medalioane renascentiste cu personaje, cartuşe decorative, ferestre cu chenare profilate, frize decorative la cornişă. Casa, monument istoric, este într-o stare proastă de conservare.

Universitatea ecologică îşi are sediul la nr. 22, o clădire de dimensiuni importante, care a aparţinut lui Henrik Prager. Se poate deduce că era o rudă a bogatului blănar Sigmund Prager, care cumpărase casa Cantacuzino/Ienăchiţă Văcărescu/Bellu din Calea Victoriei 9, practic în imediata vecinătate. Un anume Henrik Prager se pare că avea în epocă un atelier de încălţăminte în Bucureşti.

Clădirea, azi restaurată, are o faţadă de stil eclectic, cu elemente de neorenaştere franceză şi de neobaroc.

În sfârşit, un mic bloc cu arhitectură încadrabilă în stilul Art Déco încheie tronsonul către strada Nicolae Tonitza.

Copyright Silvia Colfescu 2011

Case pe strada Franceză (1)

Ne vom plimba pe strada Franceză, din Calea Victoriei până la Hanul lui Manuc. Începem agale plimbarea, spre strada Nicolae Tonitza.
Ca regulă generală, clădirile de pe stradă au fost construite cu prăvălii la parter şi cu locuinţe la nivelurile superioare – nu mai mult de două. Ceea ce înseamnă, vai!, că de obicei la parter s-a intervenit, de cele mai multe ori brutal, astfel că numai părţile de sus ale clădirilor au păstrat desenul original.

Casa de la nr. 12, cu prăvălii la parter; numai etajul a păstrat decorul iniţial

Tot ca regulă generală, clădirile, cele mai multe demne de a figura pe lista monumentelor preţioase ale unei Capitale, sunt delăsate, batjocorite, ţinute într-o stare care-i îndreptăţeşte pe necunoscători să le numească „magherniţe”.

Nu poţi să nu te gândeşti că, într-o capitală care se respectă, aceste bijuterii arhitecturale ar fi îngrijite şi ar constitui puncte de atracţie pentru turişti şi pentru locuitorii oraşului. Dar civilizaţia se câştigă încet şi nu se ştie dacă frumoasele case de pe Franceză vor mai rezista până se va trezi românul… din somnul cel de moarte.

Palatul Poştei - ornament

Dacă intri pe strada Franceză venind dinspre Calea Victoriei, laşi pe mâna stângă marea clădire a Muzeului Naţional de Istorie, iniţial Palat al Poştei (arh. Al. Săvulescu, 1894-1900). Palatul este clădit pe un loc cu istorie frământată – moşie a Bălăcenilor, înhăţată de Brâncoveanu – dar, despre asta, altădată.

Lui Brâncoveanu îi datorează strada Franceză prelungirea ei până în Calea Victoriei şi, vezi bine, nu se poate să nu fi fost vreo legătură între asta şi faptul că voievodul îşi clădise pe locul Bălăcenilor un mare han… politica, interesul şi urbanismul mergeau mână în mână în vremurile acelea ca şi acum.

Muzeul de Istorie are adresa pe Calea Victoriei, iar pe stânga, numerotarea străzii începe abia de la Biserica Sf. Dumitru.

Pe dreapta, prima clădire de pe stradă poartă numerele 2-4. Un adevărat palat, ea întoarce către Calea Victoriei un calcan urât, cenuşiu, pe care nişte dreptunghiuri de tencuială nu îl înfrumuseţează, dimpotrivă.

Filă din dosarul realinierii Căii Victoriei, 1909

Asta, din cauza lărgirii din 1909 a Căii Victoriei şi a alinierii clădirilor, cu care ocazie s-a dărâmat casa de pe colţ, lăsând vederii calcanul cu pricina.

În peste 100 de ani, tot ce au reuşit edilii succesivi să facă pentru a ameliora priveliştea acestui colţ de oraş a fost să decoreze calcanul cu dreptunghiurile despre care vorbeam. De altfel, exact la fel stau lucrurile la colţul Căii Victoriei cu strada alăturată, Filitti, unde casa sacrificată pentru lărgirea arterei principale a lăsat descoperit, de asemenea, calcanul clădirii următoare.

Palatul de la nr. 2-4, cu un restaurant la parter (se putea altfel?) este casa negustorului Vasile Tarpu, pe care arhitectul Wilhelm Bast a remaniat-o în 1895, supraînălţând-o şi dându-i aspectul care se păstrează până astăzi. Stilul în care se încadrează clădirea este cel academist de factură neoclasică. Faţada etalează un întreg repertoriu de motive decorative caracteristice stilului. Este concepută simetric, încununată de un mic fronton triunghiular, cu axul de simetrie subliniat de spectaculoasele cariatide care susţin balconul de la etajul II, încadrate de pilaştri cu capiteluri oarecum ionice.

În interior funcţionează mai multe întreprinderi, care au avut grijă ca locul să arate decent. Scara cu balustradă de fier forjat este probabil cea de origine. Casa este monument istoric.

La nr. 6, pe o parcelă îngustă care ajunge până în strada Filitti 3, se află casa lui Isak Marcus, construită în 1896 de arhitectul A.I. Rosescu.

Arhitectura e de stil academist, cu o ornamentaţie exuberantă, care aminteşte de neo-baroc.

La balcoane, printre ornamentele feroneriilor, proprietarul şi-a pus iniţiala M.

Cele două corpuri ale casei sunt construite pe un teren între str. Franceză şi str. Filitti; comunică printr-o curte interioară cu pasarelă. Clădirea este prost întreţinută, locuită în condiţii improprii.

Copyright Silvia Colfescu 2011

Plimbare pe strada Franceză

Deşi este, probabil, cea mai veche stradă din Bucureşti care şi-a păstrat, în linii mari, traseul medieval, strada Franceză este mărginită mai ales de case din secolul al XIX-lea. Explicaţia, cunoscută de multă lume, o constituie marele incendiu din 1847, pornit chiar de aici, din casele Drugănescu, aflate cam la intersecţia cu strada Poştei.

Marele incendiu din 1947 (imagine preluată de pe blogul lui Andrei Doicescu)

La aspectul de astăzi al străzii au contribuit şi modificările intervenite în a doua jumătate a secolului XIX, când au fost aliniate clădirile (1869) şi s-a nivelat panta străzii, care era mult mai accentuată; în 1870-72 s-a introdus canalizarea, strada a fost pavată cu piatră, în 1894-1900 a fost construit Palatul Poştei – actualul Muzeu de Istorie.

Nenumăratele lucrări edilitare executate pe parcursul următorului secol au alterat în mare parte rămăşiţele arheologice din subsol.

Biserica Sf. Anton - Curtea Veche (ctitor Mihnea Ciobanul)

Cele mai vechi monumente care subzistă sunt Curtea veche (sf. sec. XIV - sec. XVIII), cercetată şi restaurată în anii ’70, şi biserica lui Mihnea Ciobanul (probabil din timpul primei sale domnii 1545-1554), cel mai vechi lăcaş din Bucureşti.

Biserica Sf. Dumitru (de Jurământ)

O mare importanţă în istoria străzii a avut biserica Sf Dumitru (de Jurământ), în jurul căreia s-a adunat parohia locuitorilor de pe strada Franceză.

Casele de pe strada Franceză, cu arhitectură îngrijită, deseori pretenţioasă, cu detalii decorative pline de fantezie şi realizate cu artă, cele mai multe figurând pe Lista Monumentelor Istorice, sunt în general într-o stare de plâns.

Şubrezite, neîngrijite, invadate de locatari clandestini, au căpătat în ultimii ani noi funcţii pentru spaţiile de la parter, devenite restaurante şi cafenele.

Din păcate, noii restauratori au fost obligaţi să igienizeze / restaureze numai strict spaţiile în care-şi au afacerea, astfel încât unele clădiri arată de-a dreptul schizofrenic: peste parterele cochete se ridică etaje pe marginea colapsului, adevărată primejdie publică, de care inocenţii consumatori de pe terase par să nu aibă habar.

Unii restauratori nu s-au mai deranjat nici măcar cu parterul, astfel că poţi vedea clienţi bându-şi berea şi cafeaua fără griji la mesele aşezate lângă faţade răpănoase, cârpocite, ascunzându-şi lepra pe după panouri de pal înţesate cu afişe ieftine.

Rare (şi frumoase) sunt clădirile restaurate în întregime.

Printre ele, probabil cea mai frumoasă, Hanul lui Manuc, cu formele armonioase, cu faţadele sale sobre şi cu lemnăria fin sculptată reaminteşte trecătorilor frumuseţea arhitecturii de sorginte românească.

Hanul lui Manuc: intrarea dinspre strada Franceză

Atestată documentar pentru prima oară în 1649, sub numele de Uliţa Curţii, strada apare, într-un document din 1659, sub numele de Uliţa Domnească. Faptul că, în secolul XVII, strada era identificată printr-o denumire legată de un loc anume (în acest caz curtea domnească) este uzual într-un oraş în care uliţele nu aveau nume, ci erau denumite după caracteristica lor cea mai vizibilă: dimensiune, direcţie, locuri importante pe care le mărgineau etc. În secolul următor, când, sub domnia lui Constantin Brâncoveanu, strada se prelungeşte cu fragmentul dintre str. Nicolae Tonitza şi Calea Victoriei, reperul se mută pe această din urmă arteră: este vorba de casa familiei Văcărescu, fostul conac al Cantacuzinilor, situat la adresa de azi Calea Victoriei 9, cumpărat de Ienăchiţă Văcărescu de la Maria Cantacuzino, măritată cu marele Agă Manolachi Vatatzes.

Ienăchiţă Văcărescu - portret de Anton Chladek

Strada care venea dinspre poarta de sus a Curţii domneşti devine astfel Podul de la Domniţa Văcărescu la Curtea veche. Podul, pentru că, aşa cum au constatat şi cercetările arheologice, uliţa fusese podită cu lemn, probabil în acelaşi timp cu Podul Mogoşoaiei. Mai târziu, când apar pe uliţă atelierele meşteşugarilor care făceau işlice, acele acoperăminte de cap care, prin dimensiuni, indicau rangul boierului care le purta, strada devine Uliţa Işlicarilor, nume sub care apare pe planul din 1789.

Boieri cu işlice

Spre sfârşitul secolului, străzii i se conturează deja destinul care face ca, în următoarele două secole, numele să i se schimbe funcţie de felul în care va bate vântul politicii. Pentru că se află aici consulatul francez, i se dă numele de Uliţa Franţuzească.

La 1878, capătă numele Carol, după cel al suveranului Carol I. Îl păstrează până după abolirea monarhiei la data de 30 decembrie 1947. În 1949, ca o supremă batjocură, se dă străzii ce amintea de primul rege al românilor un nume care evocă distrugerea monarhiei: 30 decembrie.

Imediat după 1989, în graba de a şterge urmele dictaturii comuniste, străzii i s-a atribuit numele fruntaşului ţărănist Iuliu Maniu. În 2007, socotindu-se probabil că acest personaj istoric merită un bulevard, i s-a redat străzii numele istoric de Franceză, pe care îl poartă şi astăzi.

Balconul de fier forjat al casei Vlasto (nr. 30)

Copyright Silvia Colfescu 2011

Locuri frumoase din Bucureşti - Ateneul Român

Se spune că trăiesc în Bucureşti cam 2.300.000 de oameni. Nu cred.

Recentul recensământ spune că nu sunt decât cam 1.600.000. Nici asta nu cred, dacă iau în consideraţie faptul că nu s-a deranjat nimeni să mă numere pe mine şi pe ceilalţi membri ai familiei cu care locuiesc, adică 3 persoane care sigur nu apar pe nici o lista.

Probabil că adevărul e pe undeva pe la mijloc.

Ei, bine, nu ştiu dacă jumătate dintre aceşti bucureşteni ştiu ce este şi unde este Ateneul Român. Poate au trecut prin faţa lui şi au remarcat, neglijent, existenţa unei clădiri. Şi cred cu tărie că nici măcar o zecime dintre ei n-au intrat vreodată în frumoasa clădire.

Pentru ei (deşi sunt puţine şanse ca aceşti „bucureşteni” să citească vreodată un blog despre Bucureşti), precum şi pentru mine, care mă bucur să le mai văd o dată, pun aici câteva imagini din acest loc frumos al Bucureştilor.

Holul de la intrare, cu coloane trandafirii şi cu podeaua din mozaic

Plafonul holului

Plafonul susţinut de colonada interioară (să nu uităm că Ateneul a fost ridicat pe locul unde trebuia să fie construit un manej, de la care a moştenit fundaţiile circulare)

Scările (4 la număr) se sprijină pe stâlpi masivi

Holul văzut de pe scară

De pe palierul de la jumătatea scării se deschide priveliştea întregului hol

Sala, de asemenea circulară, nu este mare, dar are o proporţie frumoasă, o ornamentaţie somptuoasă şi o acustică bună

Una dintre cele două figuri alegorice care încadrează scena la partea superioară

Plafonul - o capodoperă de ornamentaţie
Detaliu
Una dintre ferestrele rotunde ale cupolei
Din nou în jos pe scară...
Ornament pe laterala clădirii, în exterior

Voi mai pune şi săptămâna viitoare câteva imagini şi poate că, peste o vreme, voi reuşi să postez şi părţi din fresca din sala mare.

Copyright Silvia Colfescu, 2011