Bucureşti... cum să nu-l iubeşti?

De pildă, te plimbi prin Bucureşti. În strada Carada, cariatidele păzesc intrarea în pasajul Villacrosse. Mai jos de picioarele lor nu te uiţi: ce să vezi, nişte reclame hidoase?


Treci prin pasaj, unul dintre collţurile cele mai fermecătoare din Bucureşti (1890-1891, arh. Felix Xenopol), te minunezi de cât de frumos este încă, în ciuda neglijenţei edililor (ultima restaurare în 1984) şi a locatarilor. Cafenele peste cafenele, dar pereţii au tencuiala burduşită şi asfaltul de pe jos... să nu mai vorbim!.
O iei în sus pe calea Victoriei şi, căscând gura la vitrine, nici nu ştii când ai ajuns la piaţa Palatului.
Cobori spre sală, aşa, pentru că ai chef de plimbare şi ca să mai dai ochii cu uşile prin care se intră seara la concertele festivalului Enescu.
Sunt ceva maşini, dar, minune, printre ele, doi CAI!!!
Unul rotat şi unul negru, nemaipomenit de frumoşi.


Fiecare cu câte un poliţist în spinare. Va să zică există poliţia călare!
Te uiţi cu oarece neîncredere la ei, că deh, românul, când vede poliţia, parcă se simte oricând puţintel infractor, chiar dacă e prost de cinstit. Scoţi timid aparatul să-i fotografiezi.
Şi, mirare, nu se încruntă nimeni! Poliţiştii îţi zâmbesc. Au nişte feţe simpatice, de oameni cumsecade. Opresc caii, ca să-i fotografiezi mai bine.
Apoi, unul dintre ei întreabă:
- N-aveţi pe cineva să vă facă o poză între cai?


Ai, cum să n-ai! Te aşezi între cele două mândre creaturi, iar cineva te trage-n poză.
Mulţumeşti frumos.
Poliţiştii te salută zâmbind (iar!), îndeamnă caii şi pleacă.

Te uiţi lung după ei.
Şi te bucuri că eşti... în Bucureşti.