„Pubela” Bucureşti… cum să n-o iubeşti?

Aflu, cu puternică mândrie naţională şi cu o şi mai puternică fervoare prietenească pentru Franţa, că, într-o emisiune de divertisment din ziua meciului România-Franţa (dacă nu mă înşel chiar pe un post naţional), prietenii noştri tradiţionali (i-am numit pe francezi) au făcut nişte glume foarte bune. De pildă, că sportul naţional român este cerşitul.

Că, dacă arbitrul va da cu banul la începutul meciului, nu e sigur că moneda o să cadă pe pământ, cu toţi românii ăia acolo.

Că e bine să se evite contactul direct cu românii pe teren.

- De ce, pentru că joacă dur?

- Nu, pentru că au păduchi.

Şi că, pe româneşte, pubelă se spune… Bucureşti.

Merci, les amis!

Nu e pentru prima oară

Nu e pentru prima oară că la un post naţional francez se fac glume proaste pe seama noastră, fraţii mai mici ai francezilor, popor francofon mândru de originile sale latine. Mă întreb ce bancuri şmechere ar mai face marii noştri prieteni dacă ar fi asistat la scena la care am avut norocul să asist eu, alaltăieri seara, în Piaţa Revoluţiei din „pubela” noastră.

Aveam bilet

Aveam bilet pentru 7.30 la concertul dirijat de Rojdestvenski. Ţineam neapărat să ajung, pentru că nu mai auzisem de multă vreme Vox maris de Enescu, iar muzica lui Prokofiev pentru filmul Ivan cel groaznic n-o auzisem decât o dată şi nu mai ţineam minte mare lucru despre ea. În plus, am o mare admiraţie pentru Rojdestvenski. Din toate aceste motive mă grăbeam drăceşte, fiindcă era deja 7.20.

Colac peste pupăză, în faţa Palatului mi se pune stopul. Stăteam în umbra statuii lui Carol I călare şi băteam nervos din picior.

Lângă mine aştepta un băiat de vreo 20 de ani, cu cămaşă cadrilată şi cu un rucsac în spinare.

Scuzaţi

- Scuzaţi, i se adresează un tânăr însoţit de o doamnă (vizibil nevastă), nu ştiţi la ce sală e concert la ora asta?

- La Sala Palatului, răspunde amabil băiatul. Aţi vrea să mergeţi?

- N-avem bilet, spune tânărul, cu un aer întristat.

- Am eu două, zice băiatul, îşi dă jos rucsacul din spinare şi începe să scotocească prin buzunarul lui. E un dirijor extraordinar astă-seară, absolut extraordinar, continuă el, scotocind cu frenezie. A, uite-le, exclamă în cele din urmă, scoate biletele şi le întinde tânărului.

Nevasta zâmbeşte larg, iar tânărul întreabă cu voce încântată:

- Cât vă datorez?

- Nimic, nimic, răspunde băiatul. Trebuia să vină doi prieteni de-ai mei, dar n-au putut şi oricum le-aş fi pierdut. Audiţie plăcută, le urează el şi o ia la picior către sală, săltându-şi rucsacul în spate.

Tinerii o iau după el, iar eu îi urmez cu pas repede.

În jurul meu

În jurul meu, în penumbra albastră a înserării, luminile colorate ale stopurilor sclipesc sărbătoresc ca nişte pomi de Crăciun, Carol I veşniceşte pe calul lui, umbră fumuriu-verzuie, de departe vezi albind sub reflectoare Biblioteca Universitară, cu arhitectura ei elegantă, de sorginte franceză, o mulţime de bucureşteni traversează Calea Victoriei, grăbindu-se către concert.

Piaţa Palatului nu arată câtuşi de puţin ca o pubelă, doamnele lasă în urmă dâre suave de parfum, nu vezi nicăieri vreun păduche, cine ştie, poate că s-au ascuns cu toţii în vizuinile lor. În sală, publicul nu pare să aştepte să arunce cineva o monedă.

Afară, coloanele Palatului Regal grăniţuiesc majestuos piaţa, ca un templu amintind îndepărtatele şi nobilele noastre origini latine.

Iar celor care n-au cerşit, un bucureştean le-a făcut un dar.

Copyright Silvia Colfescu, 2011