Schițe fugare bucureștene

E prea cald. Întotdeauna e prea cald vara în București.

S-a tras la umbră până și băbuța care cere pomană trecătorilor prin Piața Romană. Pe asemenea pojar, baierele sufletelor și ale pungilor rămân închise. Rarii trecători care se aventurează în plină caniculă, sâmbătă la orele prânzului, prin piața Romană, nu dau nimic. 

O dor picioarele încălțate în sandale scâlciate. Dar hainele negre îi strălucesc de curățenie. Și de vechime.

Alături de ea, toiagul și o pungă de plastic, în care se ghicesc patru roșii.

Stă pe trepte și mestecă fără grabă bucățele pe care le rupe delicat dintr-un colț de pâine.  

O bucățică pentru ea, o bucățică pentru porumbei.

Sau, mai des, una pentru ea, două pentru porumbei.  

Obsesia anti-Băsescu, CSM și mințile strălucite

E normal în România să reclami la CSM, atunci când te deranjează ceva în organizarea și funcționarea instanțelor și a parchetelor. Judecătorii și procurorii sunt și ei oameni, deci se poate întâmpla să greșească în munca lor. E un act de civism să ceri să se cerceteze corectitudinea funcționării justiției. Iar această cercetare face parte dintre atribuțiile CSM.

Dar mi se pare imposibil, nebunesc să te adresezi CSM cerându-i să împiedice parchetele să-și facă datoria. În cazul în care, în urma unor reclamații penale, procurorii sunt însărcinați cu aflarea adevărului și cu găsirea celor care au călcat legile, e firesc ca ei să-și facă meseria și nimeni nu poate avea ceva de zis împotriva activității lor.

De aceea, mi s-a părut mai mult decât ciudată inițiativa unor cetățeni români care au cerut CSM să oprească acțiunile (legale) declanșate de parchetul instanței supreme și de DNA pentru găsirea celor care au comis fraude la Referendumul din 29 iulie.

Printre fraude se numără votul multiplu (reamintesc că au fost descoperite persoane care au votat de câte 25 de ori!!!), turismul electoral, falsificarea semnăturilor (au fost găsite liste pe care semnăturile votanților erau identice din susul și până în josul paginii) etc. etc. Toate, fapte penale.

Cercetările procurorilor s-au concentrat în zonele cu procente fabuloase de votanți, în sate pierdute în care s-a votat în procente inexplicabile de 150-250%, în județe în care se susține că s-ar fi prezentat la urne un număr de alegători ciudat de mare față de celelalte județe ale țării.

În numeroase cazuri, bănuielile că acolo ar fi avut loc fraude electorale au fost adeverite de fapte.

Ceea ce justifică pe deplin acțiunile Parchetului, a cărui  menire este aceea de a investiga și de a pune în evidență infracțiunile.     

De aici mirarea mea la auzul inițiativei acelor concetățeni care au cerut CSM să oprească anchetarea legală a unor infracțiuni.

Mirarea mi s-a preschimbat în stupoare atunci când am citit lista celor care au semnat această contradicție în termeni. Cam toți sunt persoane cu școală, cu un IQ de elită, multe cu educație, unele chiar cu operă, scriitori, profesori universitari, critici. Câțiva dintre ei sunt oameni pe care îi admir, îi respect, îi citesc; pe unul, doi îi consider chiar prieteni.

Nu-mi explic.

Definiția obsesiei: „Imagine sau idee inadecvată care revine neîncetat în câmpul conștiinței, stăruitor și anormal; preocupare chinuitoare” (DEX).

„În cadrul acestei maladii psihice, o persoană devine blocată mintal într-un model de gânduri și comportamente repetitive, care sunt lipsite de sens și supărătoare, dar sunt dificil de depășit” (www.sfatulmedicului).

Nu m-am temut niciodată de ziua de mâine.

Însă atunci când obsesia anti-Băsescu depășește categoria minților modeste și începe să împiedice buna funcționare a unor minți strălucite, până-ntr-atât încât să-i facă pe posesorii lor să ceară oficial unei instituții a statului să-și încalce atribuțiile și să împiedice o altă instituție a statului să-și facă datoria, încep să mă tem.

Locuri frumoase din București: Biserica rusă

Construită între 1905-1909 (unele voci spun 1903-1909), Biserica Sf. Nicolae a fost ridicată ca dar al țarului Nicolae al II-lea către comunitatea rusă din București. Îi este hărăzit hramul Sfântului protector al țarului, Nicolae, care, mai apoi, nu l-a protejat pe țar, omorât împreună cu toată familia de bolșevici, în 1917.

  

Nicolae al II-lea a plătit o sumă imensă pentru construcție: nu s-a făcut nici o economie la împodobirea și înzestrarea acestei adevărate bijuterii. Comunitatea rusă din București, cu rândurile îngroșate după 1917 de numeroși expatriați, fugiți de ororile „marii revoluții din octombrie” și de lagărele de muncă ale lui Stalin, s-a bucurat de darul țarului până în 1934.

În acest an, Nicolae Titulescu, pe atunci ministru de Externe, a găsit cu cale să stăruie pentru trecerea clădirii în administrarea Universității, situată peste drum. Odată cu dominația sovietică instaurată asupra României, avatarurile istoriei au pus din nou biserica sub autoritatea Patriarhiei Moscovei, între 1947 și 1957. 

A redevenit după aceea biserică parohială, aparținătoare de Biserica Ortodoxă Română, până în 1992, când a fost din nou atribuită Universității. Bucureștenii o cunosc acum fie ca „biserica rusă”, fie ca „biserica studenților”.

Biserica este un exemplu târziu de edificiu născut sub semnul Reînvierii Ruse. Această mișcare artistică s-a manifestat în arhitectura rusă a celei de a doua jumătăți a sec.XIX și a primilor ani ai secolului XX.

Mixând elemente ale stilului bizantin, puternic ancorat în tradiţia religioasă rusă, cu ecouri ale stilurilor prezente în arhitectura europeană a timpului, neoclasic, neoromanic, neorenaştere, romantism, apoi Art Nouveau, arhitecţii, pictorii și sculptorii care au reprezentat Reînvierea Rusă s-au supus aceleiași tendințe de întoarcere romantică spre obârșii care a dat naștere în România stilului neo-românesc, sau care a adus în Bulgaria curentul Reînvierii Naționale.

Planurile bisericii au fost desenate de arhitectul V.A. Preobrajenski. Planul este în cruce greacă înscrisă (cruce cu brațele egale), cu adaosul unor spații necesare cultului.

Încununată cu 7 turle în formă de bulb, inițial aurite, biserica are fațadele din cărămidă aparentă, decorate cu ceramică policromă și cu mozaicuri, cu chenare sculptate în piatră la portal și în jurul ferestrelor. 

Frizele de ceramică, cu motive inspirate din folclorul rus și cu influențe Art Nouveau, medalioanele de mozaic policrom, burlanele bogat ornamentate, turlele creează o ambianță aparte, unică în București.

Turla centrală este sprijinită pe pandantivi. Patru turnuri mai mici, acoperite cu cupolele specifice rusești, ca niște bulbi de ceapă, marchează colțurile naosului. Al șaselea turn se înalță deasupra corpului de construcție al intrării, un elegant cilindru acoperit cu decor de ceramică policromă. Al șaptelea turn se ridică pe altar.

Din cauza conformației terenului, pentru a face posibil accesul dinspre stradă, în același timp cu orientarea altarului spre est, cum cere tradiția, intrarea este plasată neobișnuit, pe colțul clădirii.

Pictura interioară este executată în ulei, de pictorul rus Vasiliev. Păstrând succesiunea scenelor prevăzute de canonul ortodox, pictura bucură ochiul cu un colorit somptuos și cu un desen fluid, plin de grație, care datorează mult stilului Art Nouveau, prezent în jurul anului 1900 în pictura  rusească, dar mai ales în ilustrația de carte, în scenografie și costum.

Pictura bisericii ruse din București închide în ea ecouri ale atmosferei feerice a poveștilor populare ruse, care au influențat hotărâtor stilul artiștilor adunați sub egida ideilor Reînvierii Ruse. Pictura a fost restaurată în două rânduri, în 1948 și în 1967.

Cea mai frumoasă podoabă a bisericii este iconostasul minuțios sculptat și aurit; a fost executat la Moscova, de unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai artei Reînvierii ruse, Viktor Mihailovici Vasnețov (1848-1926). 

Desenator, pictor, scenograf, Vasnețov este universal cunoscut ca autor al celebrei fațade a galeriei de artă Tretiakov din Moscova, exemplu clasic al artei momentului. 

Iconostasul bisericii Sf. Nicolae îmbină strălucirea aurie a migăloasei sculpturi în lemn cu bogăția și suavitatea culorilor icoanelor, conferind interiorului bisericii o prețiozitate rar întâlnită.

Așezată într-un mic pâlc de copaci, păstrați ca prin minune în centrul aglomerat al orașului, Biserica rusă este o oază de liniște. Unul dintre locurile frumoase din București.

Lista electorală și sufletul meu pierdut

Sunt un suflet pierdut. Rătăcesc prin brumele neantului, nici nu trăiesc, nici nu sunt moartă.

Până mai anul trecut, trăiam. Mă auzea câte cineva,  mă vedea câte cineva, simțeam că fac umbră pământului.

Până la recensământ.

M-am pregătit temeinic pentru această importantă zi. Am citit fițuicile în care se explica populației ce și cum să declare, am consultat actele de proprietate, am pregătit cartea de identitate.

Tata – un domn de vârstă respectabilă – fremăta la gândul că a trăit destul cât să mai prindă un recensământ. Toți locatarii din casa cu 4 apartamente, în care stau, așteptau disciplinați, cu arma la picior, venirea mesagerului recenzoricesc.  

În ziua cu pricina, nu m-am mișcat de-acasă. Nu cumva, din lipsa mea de seriozitate, să viciez rezultatele numărătorii.

N-a venit nimeni.

Seara, am dat telefon la vecini. La voi a venit? N-a venit.

O cucoană mai în vârstă și mai istericoasă, de la etajul 2, a dat telefon la nu știu ce centru de recensământ, să reclame că pe strada noastră n-a venit recenzorul, dar un domn vizibil deranjat de-acolo a repezit-o nepoliticos, după care i-a sugerat că, dacă nu poate trăi fără să fie numărată, n-are decât să vină ea acolo, că la ea n-are cine să vină.

Nici la noi, ceilalți din casă, n-a avut cine să vină.

I-am întrebat pe vecinii din stradă.

Nici la ei.

Mă rog, mi-am făcut socoteala că putem trăi și ne-numărați. Am greșit.

Treptat, am început să observ un fenomen ciudat.

Pierdute la recensământ, sufletele de pe strada noastră, deși își păstrează în mare aspectul omenesc, încep, nu știu cum, să se subțieze. Să devină parcă mai transparente.

Vocile li se aud din ce în ce mai încet, ca printr-o ușă groasă de lemn.

De pildă, dacă mă duc să iau pâine de la tarabagioaica din colț, e în regulă, mă aude și mi-o dă imediat. Nici o scofală, stă la noi pe stradă, nici ea n-a fost numărată.

Dacă însă mă duc la brutăria de la piață, trebuie să cer de trei ori și să ridic vocea binișor, până reușesc să mă fac auzită și servită.

Pe scurt, între noi și numărați, comunicarea se face din ce în ce mai greu. Lor, norocoșilor, numărătoarea le-a conferit o anume materialitate, pe care noi, ne-numărații, o pierdem cu încetul. Nu ne-o recăpătăm decât când vine vorba de plătit impozite sau amenzi la fisc: doar atunci ne recorporalizăm de-a binelea.

Alegerile locale ne-au adus o surpriză plăcută. Mă temeam că, nefiind numărați, nici cei de la circa de votare nu ne vor vedea. Aiurea. Ne-au văzut foarte bine.

Am avut explicația: listele electorale erau de dinainte de recensământ. Pe ele figuram, eram numărați. Cei de pe strada mea au răsuflat ușurați. Suntem pe listele electorale, deci trăim.

N-a durat mult.

Acum, la referendum, o îndărătnicie ne-a apucat pe mulți dintre cei din ceata ne-număraților (și de altfel și pe mulți din tagma număraților), și am refuzat să votăm.

Am înțeles că vom fi tratați ca niște suflete pierdute, așa cum merităm, și am acceptat asta. Nu zic, poate, cu un dram de răutate, ne-am gândit și noi că, dacă nu votăm așa cum vor domnii Ponta, Antonescu și ciracii lor de la USL, vor avea și ei soarta noastră, și vor dispărea ușurel. Dar nu a fost așa. Sunt bine mersi, chiar supărător de vizibili, pe toate canalele, pe toate televizoarele, prin toate ziarele, peste tot unde ai vrea să mai vezi și alte figuri decât ale dumnealor.

Acum, aflăm că vor să ne lipsească și de ultima noastră ancoră în lumea materială. Cum nu figurăm în recensământ, singurele liste din care ne tragem vizibilitatea sunt cele electorale. Și se-aude că, acum, vor să le pună în acord cu cele de la recensământ. Deci, pentru că nu ne vor găsi în recensământ,  ne vor șterge și de pe listele electorale.

Vai, condamnarea noastră la invizibilitate va fi definitivă.

Avem o singură consolare. Poate că atunci nici fiscul nu ne va vedea pentru impozite. Și nici poliția nu ne va observa când conducem fără centură, deci nu ne va mai putea da amenzi.

Sau poate că nu?