Mărţişoare bucureştene

Încântătorul obicei al mărţişorului s-a practicat din vechime şi în Bucureşti, ca în toate locurile unde au trăit românii (şi bulgarii şi macedoromânii şi aromânii). Inimile protocroniste susţin că e un obicei mai vechi decât dacii, încă din vremea când comunităţile matriarhale se închinau la Magna Mater, costumată mai apoi în Baba Dochia. Poate că au dreptate, dacă ne gândim că tradiţia spune că mărţişoarele se poartă între 1 şi 9 martie, în zilele babelor. Inimile cosmopolit-europene cred cu tărie că obiceiul ne vine de la romani, aducând argumentul că marii noştri strămoşi sărbătoreau anul nou la 1 martie şi deci e normal ca în acea dată să se fi instituit obiceiul micilor cadouri.

Un purceluş minuscul de coral cumpărat acum un veac la Veneţia. Azi, poţi cumpăra la Veneţia exact acelaşi purceluş, cu forma neschimbată (dar intact, micul martir de mai sus şi-a pierdut în ani o bucăţică de... jambon)

Inimile pur-naţionaliste inventează tot soiul de sub-legende despre româncuţe frumoase care culeg ghiocei din mărăciniş şi stropesc zăpada cu sângele lor sau despre feţi-frumoşi care aşa şi pe dincolo întru apărarea domniţei inimii lor etc. etc.

Mărţişor de secol XIX - un bănuţ

Obiceiul, de fapt, era să dai în dar copiilor şi femeilor bănuţi de argint (rar de aur) pe care să şi-i prindă la gât sau la mână cu fir roş-alb, ca să fie curaţi ca argintul, albi şi roşii în obraz.

Mărţişor interbelic - un trifoi cu patru foi, aducător de noroc

Bucureştenii, pragmatici cum le e firea, au început devreme să înlocuiască bănuţul cu giuvaieruri mărunte înfăţişând fie coşari, purcei sau trifoi cu patru foi care aduc noroc, fie pur şi simplu lucruri drăgălaşe, flori, pisici, fluturi… până şi şoricei. De aur, de argint sau de… anul trecut.

Mărţişor interbelic cu deviza Aime qui t'aime - iubeşte pe cine te iubeşte - sfat practic şi vizibil interesat - pe cine să iubeşti dacă nu pe donator?

De două veacuri încoace, împingând tot mai sus oferta, la 1 martie cei cu dare de mână le dăruiesc femeilor iubite bijuterii mai consistente. Cum spunea regretata Marilyn Monroe, cele mai bune prietene ale femeii sunt diamantele, aşa că adevăratele femei au întâmpinat cu plăcere derogarea de la pura tradiţie. Şi care femeie nu e o adevărată femeie?

Mărţişor de la sfârşitul sec. XIX-începutul sec. XX - un şoricel emailat cu alb. Micky Mouse încă nu se născuse...

În ultima vreme, am auzit că unii „domni” cu finanţe pe cât de suspecte pe atât de supradimensionate le oferă „doamnelor” drept mărţişor Bentley-uri în mărime naturală, vile în mărime supranaturală prin Pipera (numită de cunoscători „în Becalime”) şi alte obiecte de îndelungă folosinţă. Până când milionarul de carton o trece pe respectiva doamnă la categoria „de scurtă folosinţă”, caz în care deposedata de soţ şi de Bentley lăcrimează televizat pe la porţile paradisului pierdut.

Mărţişor interbelic: o potcoavă minusculă, purtătoare de noroc

Revenind la proporţiile normalului, în Bucureşti, ca şi pretutindeni unde trăiesc români, mărţişorul e încă o ocazie gingaşă de a-i spune unei femei – iubită, colegă, fiică, mamă – că o iubeşti. Iar o simplă floare, o carte sau un şnur alb-roşu duc mesajul cu mai multă eleganţă decât orice altceva.

Toate mărţişoarele acestea sunt pentru dumneavoastră, doamnelor şi domnişoarelor care aţi nimerit pe acest blog! Vă urez o primăvară însorită şi tot norocul din lume!

Mărţişor din zilele noastre: buburuză veselă, norocoasă şi plină de farmec

Copyright Silvia Colfescu, 2012

Mesaj de la Bucureştii vechi şi noi

Povestea trecatorilor din Bucuresti

“Locuiesc de cand m-am nascut in acelasi bloc si nu imi cunosc vecinii. Unii dintre ei s-au mutat. Altii, au plecat intr-o alta lume. Cu totii insa, cei pe care mi-i amintesc dar si cei de acum, au in comun atitudinea rece, distanta. Mai prietenos se dovedeste, din cand in cand, un necunoscut, intr-un magazin. Precum cel care, atunci cand am stranutat, mi-a urat, zambind, “Noroc!” Si desi stiu ca alienarea este o stare caracteristica marilor orase, acest mic detaliu m-a facut sa sper si sa cred ca Bucurestiul este un oras cu oameni frumosi si inima deschisa.”(Andreea Bilig)

Cam asa vedeam eu Bucurestiul in 2010, la intoarecerea dintr-o minunata calatorie in Brazilia. Am scris cuvintele de mai sus pe o coala de hartie uriasa. Au mai scris si altii, anonimi sau persoane publice. Cu totii, prieteni si sustinatori ai proiectului bucurestiivechisinoi si ai postului de radio Bucuresti FM. Gandurile noastre de atunci au fost reunite intr-o carte despre Bucuresti – experiment literar sau literatura experimentala (?), lansata la targul Gaudeamus 2011.

“Povestea trecatorilor din Bucuresti” a fost editata intr-un numar de 2000 de exemplare, care au fost oferite celor prezenti la lansare si vizitatorilor targului, dar si Muzeului de Istorie al Municipiului Bucuresti, care ne-a pus la dispozitie fotografiile. Cartea poate fi descarcata acum si in format electronic aici.

Volumul este ilustrat cu fotografii de arhiva si innobilat de gandurile si viziunea despre orasul in care locuiesc ale lui Florin Iaru, Emanuel Badescu, Adrian Majuru.

Scurtă poveste care nu e o poveste, despre o mătuşă care nu prea era mătuşă şi despre nişte tacâmuri de argint care nu erau deloc de argint

Printre numeroasele cucoane bătrâne, mătuşi sau nu, care mi-au înflorit copilăria şi tinereţea, era una foarte simpatică, o semi-mătuşă prin osmoză aş zice, dat fiind că era prietenă la cataramă cu vreo două mătuşi veritabile.

Ca şi mătuşile cu pricina, avea o stare materială despre care s-ar putea afirma că era foarte modestă – şi asta ca să folosim un eufemism des întrebuinţat atunci ca şi acum.

Pe scurt, îşi ţinea zilele dând lecţii de pian copiilor din familiile prietene, pentru un onorariu tot atât de modest precum îi era viaţa.

Avea un nume rusesc, dar noi copiii îi spuneam doamna Nina, fără să adăugăm „Alexeievna”, aşa cum s-ar fi cuvenit după tipicul rusesc.

Nu ştiam mare lucru despre ea

Nu ştiam mare lucru despre ea, pentru că părinţii ne fereau de cunoştinţe neadecvate momentului, dar am aflat mai târziu că era nepoata unei nobile familii de origine rusă, al cărei strămoş venise în România cu o sută de ani înainte, fugărind o preafrumoasă copilă de boier, care se lăsase prinsă foarte greu.

Rusul se strămutase după nevastă, în primitoarea Moldovă, aducându-şi ca zestre mama, şase servitori credincioşi şi o importantă avere. După 50 de ani, urmaşii lor se mutaseră în Bucureşti. După 100 de ani, aproape toate aceste bunuri familiale, casnice şi patrimoniale pieriseră prin moarte naturală, vânzare, confiscare etc., adică fuseseră înghiţite de vreme şi de avatarurile istoriei.

Până la doamna Nina ajunseseră totuşi două dintre ele, care-i erau dragi ca lumina ochilor: o cutiuţă rotundă de aur, cu capacul înflorat cu pietre scumpe multicolore, şi un mare serviciu de tacâmuri ruseşti de argint, rânduri-rânduri de câte 24 de tacâmuri de nenumărate forme, toate cu cozile splendid cizelate cu ghirlande de flori încadrând blazonul familiei.

Doamna Nina folosea ambele relicve

Doamna Nina folosea ambele relicve: avea întotdeauna în buzunar cutiuţa de aur, plină de bomboane, pe care le dădea ca răsplată elevilor ei care executau corect arpegiile la pian. Şi mânca în fiecare zi cu tacâmurile strămoşeşti, întrucât era de părere că e mai bine să nu ai mâncare pe masă, decât să nu ai argintărie.

Totuşi, într-o bună zi, când a început să se profileze limpede posibilitatea ca mâncarea să lipsească repetat de pe masă, doamna Nina a luat în calcul ideea de a se despărţi de ultimele rămăşiţe ale anticei bunăstări familiale. Despre cutiuţa de aur nu putea fi vorba, pentru că era un instrument al muncii, cu ajutorul căruia îşi câştiga viaţa. Rămâneau tacâmurile. Nu toate. S-a gândit să nu abdice complet de la modul ei de viaţă, ci să vândă din fiecare set câte 18 şi să păstreze câte 6 pentru uzul personal.

Ca atare, a dat de veste

Ca atare, a dat de veste şi, în scurtă vreme, una dintre prietenele-mătuşi i-a găsit un cumpărător. Era un doctor care o îngrijea, un doctor vestit, care câştiga corespunzător şi căruia preţul cerut de doamna Nina i s-a părut… modest.

S-a prezentat la vânzătoare, s-a uimit la vederea mesei pe care tacâmurile şedeau înşirate ca o întreagă armată în zale, a luat în mână fiecare tacâm şi s-a uitat cu atenţie la el: toate erau marcate cu câte cinci mărci, cu litere chirilice, cu animale, cu cifre. Convins, a scos banii, şi a plecat cu maldărul de metal într-un mic geamantan.

Acasă, i-a înmânat geamantanul nevestei, ca dar pentru cea de a 25-a aniversare a căsătoriei.

După primele îmbrăţişări

După primele îmbrăţişări, nevasta s-a uitat cu atenţie la tacâmurile pe care le înşiraseră şi ei pe masa mare din sufragerie, a ridicat din sprâncene şi s-a dus să aducă o brăţară de argint. Când a pus-o lângă tacâmuri, au constatat că argintul tacâmurilor parcă e ceva mai întunecat la culoare şi ceva mai puţin strălucitor. Chipul nevestei s-a întunecat şi el puţin la culoare.

- Nu se poate, dragă, a liniştit-o doctorul, uită-te şi tu, au câte cinci mărci!

În seara aceea, la masa festivă, au mâncat cu ele, dar, în ciuda exclamaţiilor de admiraţie ale oaspeţilor, tot au păstrat o mică nelinişte în suflet. În cele din urmă, ca să doarmă liniştiţi, doctorul a dus două exemplare la analize, la bancă.

După trei săptămâni, buletinul de analiză a fost emis. Doctorul l-a desfăcut cu oarecare spaimă în suflet. A constatat că bănuielile lor fuseseră justificate. Într-adevăr, tacâmurile nu erau de argint.

Erau de platină.

A doua zi, doctorul

A doua zi, doctorul s-a prezentat la doamna Nina cu geamantanul cu tacâmuri şi i-a cerut banii înapoi.

- Îmi pare rău, doamnă, s-a scuzat el, nu am suficienţi bani ca să vă cumpăr tacâmurile.

Doamna Nina a mai trăit aproape 30 de ani. N-a dus niciodată lipsă de nimic. De câte ori avea nevoie de bani, mai vindea câte-un tacâm.

Presupun că doctorul şi-a cumpărat, în cele din urmă, tacâmuri din argint adevărat.

Când am aflat povestea, am admirat sincer gestul lui. Şi m-am întrebat deseori cum aş fi reacţionat, dacă mi s-ar fi întâmplat aşa ceva. După o matură cugetare, am ajuns la concluzia că aş fi făcut la fel. Dar, Doamne, nici nu îndrăznesc să mă gândesc cât de mult aş fi suferit…

Mă întrebaţi ce legătură au toate acestea cu istorioarele bucureştene? Păi povestea asta s-a întâmplat la Bucureşti!

Copyright Silvia Colfescu 2012

Lunga poveste de dragoste dintre bucureşteni şi cafea (4)

Desigur, nu a existat numai Capşa. Multe alte cafenele au colorat viaţa bucureştenilor, începând din ultimele decenii ale secolului XIX. Cămăruţele strâmte ale cafenelelor de altădată lăsaseră loc încăperilor largi, elegante. Narghileaua şi ciubucul au fost treptat înlocuite de pipe, ţigarete scumpe şi ţigări de foi. Nu se mai jucau zaruri şi table, ci biliard.

Existau cafenele pe lângă marile hoteluri, la Grand Hôtel du Boulevard (care străluceşte astăzi, proaspăt renovat), la Hôtel de France (altădată lângă magazinul Victoria, dărâmat după cutremurul din 1977).

În Şelari, la cafeneaua Fieschi, veneau studenţii să joace biliard. Clădirea, cunoascută de bucureşteni pentru atelierele sticlarilor pe care le-a adăpostit multă vreme, mai există şi astăzi.

La parterul hotelului Imperial, pe o străduţă care azi nu mai există, lângă Palatul Regal, s-a deschis cafeneaua Kübler, mai apoi Imperial, unde îşi beau cafeaua adeseori marii scriitori ai momentului, Eminescu, Caragiale, Slavici şi Coşbuc.

Cafeneaua High Life (sursa imaginii pe fotografie, jos dreapta)

Cafeneaua High Life, într-o clădire elegantă, astăzi dispărută, situată între Biblioteca Universitară de azi şi hotelul Hilton, avea o clientelă formată mai ales din scriitori. Astrul cafenelei era poetul simbolist Alexandru Macedonski, creatorul cenaclului şi revistei Literatorul. Era cunoscut pentru rondelurile sale, pentru nefericita epigramă la adresa lui Eminescu şi, vai, pentru veşnica penurie de arginţi şi pentru mania de a împrumuta de la oricine bani, pe care nu prea îi mai dădea înapoi.

Fialkovski, cafenea deschisă la parterul şi subsolul clădirii de la intersecţia străzii Câmpineanu cu Calea Victoriei, lângă Teatrul Naţional, a funcţionat între 1853 şi 1898. Proprietarul casei era croitorul maghiar Török, iar patronul cafenelei era Fialkovski, român… de origine poloneză. Cafeneaua era frecventată de lumea bună, de diplomaţi, actori, scriitori şi de artişti. Modestia financiară a scriitorilor, clienţi statornici ai cafenelei, a fost imortalizată de Victor Eftimiu în câteva versuri, dacă nu neapărat geniale, măcar săltăreţe: La Fialkovski-n cafenea / Talente grămădite-o sumă / Ce multă apă se consumă / Şi rar se bea câte-o cafea / La Fialkovski-n cafenea.

Mi se pare foarte preţioasă această fotografie (împrumutată de pe blogul art-historia al lui Radu Olteanu, care sper să nu se supere - mulţumesc, Radu). Vedem în ea, în primul plan stânga, un colţ al cafenelei Oteteleşanu, iar în prelungirea ei, spre Teatrul Naţional, grădina Oteteleşanu (azi, pe acest loc se află Palatul Telefoanelor). De partea cealaltă a teatrului, casa Török, iar vizavi de ea casa Vanic, unde se afla băcănia Dragomir Niculescu. Vizavi de ea, hotelul Continental şi, alături de el, Hugues. Lângă Hugues, hotelul English în fosta casă Resch, cu faţada mult remaniată. În planul din spate, cele două cupole ale hotelului High Life şi cupola hotelului Imperial.

Casa Török nu mai există, după cum nu mai există nici berăria Gambrinus de-alături, unde oficia nici mai mult nici mai puţin decât birtaşul Ion Luca Caragiale. În locul casei Török se ridică acum blocul Socomet-Adriatica, care găzduieşte la parter postul B1 TV. Alte vremuri, alte cafenele…

De partea cealaltă a Teatrului Naţional, pe locul de azi al Palatului Telefoanelor, se aflau cafeneaua şi terasa Oteteleşanu.

Grand Café Ottetelechano, fotografie de Duschek

După ce bătrâna doamnă Oteteleşanu a plecat la cele veşnice, casa ei, unde se desfăşuraseră baluri strălucite ale boierimii, a devenit Terasa Oteteleşanu, punctul de adunare al scriitorilor vremii. Acolo a avut loc celebra secvenţă povestită de Vlaicu Bârna în cartea lui „Între Capşa şi Corso”: un domn scund şi roşu la faţă iese grăbit pe uşa cafenelei, explicând „Se bat scriitorii”. De fapt, chiar dumnealui, bogatul moşier şi colecţionar de artă Al. Bogdan-Piteşti, încasase două palme de la poetul G. Gregorian. Tot acolo venea George Ventura, redactorul ziarului Timpul, să-şi trateze cu bere câinele iubit, pe nume Leandru, care-l urma pretutindeni. La închiderea Terasei Oteteleşanu, scriitorimea a migrat in corpore la Capşa.

Riegler, 1925

Cafeneaua Riegler, de vizavi de Teatru, a fost deschisă în 1887 de francezul Georges Riegler, la parterul hotelului Hugues. Hotelul fusese înfiinţat de francezul Donat Hugues, într-o clădire cu faţadă de stil eclectic. Pe dreapta faţadei, deschiderile etajelor I şi II, geminate şi încheiate în arc în plin cintru, adăugau o notă de fantezie şirului monoton de ferestre dreptunghiulare, cu ancadramente în gustul neorenaşterii.

Bombardamentul din 1944 a deteriorat nu numai Teatrul Naţional, ci şi clădirea hotelului Hugues; din păcate, refacerea ulterioară a văduvit faţada de toată podoaba dantelată a înfloriturilor de stuc.

Ca o digresiune (dar ce minunat e să poţi să-ţi permiţi luxul unei digresiuni, atunci când te apucă cheful!), să amintim că lângă hotelul Hugues se înălţa casa unui personaj bucureştean pe care multă lume l-a uitat pe nedrept, bijutierul Resch.

Casa Resch, cu faţada ei vag neoclasică, încununată cu un ceas, a fost construită în 1856 de arhitectul Ernst Wolsch. Mai apoi a devenit Hotelul English. Casa mai există încă, dar decorul ei iniţial a fost în cea mai mare parte pierdut, în special pe faţadă, în urma refacerilor succesive.

Atelierul de bijuterie Resch (fondat în 1837) a funcţionat, de la construirea casei, la parter. Bijutierul a fost furnizor al Casei Regale; pentru designul renumitelor sale giuvaieruri şi decoraţii militare, Josef Resch a colaborat cu artişti ai vremii, în special cu Karl Storck. O fotografie a lui Szathmari din 1875 ne face cunoscut aspectul din acea vreme al casei.

Clădirea a adăpostit apoi hotelul English, proprietatea bogatului antreprenor angloman Grigore Eliade, care a cumpărat casa Resch în 1875. De hotel nu mai aminteşte astăzi decât numele Pasajului Englez, ce leagă Calea Victoriei de strada Academiei. Este cel mai vechi edificiu bucureştean amenajat după modelul pasajelor acoperite pariziene. Ca şi pasajele Vilacrosse-Macca, construite mai târziu, şi acesta este acoperit cu o frumoasă verieră.

Revenind la cafeneaua şi confiseria Riegler de alături, trebuie să mai amintim că aici se vindeau minunate bomboane, fabricate în propria manufactură.

Şi că, la fel ca și în alte cafenele ale timpului, tăvile, cafetierele şi tacâmurile care se puneau în faţa clienţilor erau importate din Franţa, de la renumita firmă Christofle. Dar, la fel ca toate celelalte lucruri trecătoare din lumea aceasta, şi cafeneaua Riegler şi-a văzut sfârşitul în 1940.

Cafeneaua Corso, într-o clădire situată în faţa restaurantului Cina, a fost demolată în 1939. Era cartierul general al jurnaliştilor şi al scriitorilor, care o preţuiau şi pentru că acolo se mânca bine. Veneau aici Zaharia Stancu, Ion Vinea, Emil Cioran, Petre Ţuţea, Aron Cotruş, Grupul Criterion, Dan Botta.

Café Royal, la parterul hotelului Luvru, hotelul Capitol de azi, a funcţionat între 1936 şi 1945. Alături era Café de la Paix, care a avut destul de recent o scurtă reînviere, din păcate nu durabilă.

În sfârşit, să nu uităm de longeviva cofetărie-cafenea Nestor, care a rezistat vitejeşte până în 1977. Chiar dacă fusese botezată partinic „Cofetăria Republica”, mă îndoiesc că exista vreun bucureştean care să-i fi spus altfel decât Nestor.

A fost nevoie de un cutremur major ca să şteargă din peisajul bucureştean acest minunat templu al prăjiturilor, bomboanelor şi cafelei. Pot să spun cu legitimă mândrie că am apucat-o! Mergeam acolo, cu câte o prietenă, fete de liceu iubitoare de dulciuri, inconştiente de faptul că trăiam ultimele clipe ale unui lux pe care n-aveam să-l mai întâlnim niciodată. Cine ar putea uita bomboanele cu care ne îmbia galantarul din fundul sălii de la parter?

Cofetăria avea etaj şi parter. În fotografia de mai sus, sala încă nu este dată în folosinţă. Se văd numai canapelele de-a lungul zidurilor. Sala era plină de mese, ca şi etajul.

Strălucirea multicoloră a bomboanelor Nestor (botezate şi ele „bomboane republicane”) cu arome şi forme de fructe, felii galbene de lămâie cu gust adevărat de lămâie, felii oranj de portocală, zmeuri şi mure mici, roşii şi violete, peştişori albi cu gust de migdală, „bomboane englezeşti”, cilindrice, cu flori turnate care se vedeau pe tăietură, ca nişte mărgele dulci de Murano… Apoi drajeurile de botez, ovale, albe, roz şi bleu, marţipanele viu colorate, în formă de fructe, cu glazură transparentă şi lucioasă de zahăr, ca sticla, fructele zaharisite, maroanele glasate, fondantele, bomboanele de ciocolată de nenumărate feluri… Un paradis al copilăriei.

Nimic nu mă putea împiedica să vin aici, nici măcar teama de prezenţa cvasi-inevitabilă a unui unchi bătrân ca moartea, aşezat pe una dintre canapelele de pluş de lângă uşă, în compania unuia sau mai mulţi „foşti”, neînduplecaţi duşmani de clasă care-şi măcinau veninul în faţa unei cafele, conversând cu şoapte prudente.

Intram cu atenţie, încercând să mă feresc de nesuferitul moş, care reuşea aproape întotdeauna să mă înhaţe de gleznă cu capătul încovoiat al bastonului şi să mă tragă spre masa lor, unde încasam tradiţionalul perdaf adresat tineretului fără minte. După ce scăpam de morala regulamentară şi schiţam un knix respectuos, eram liberă să mă refugiez la etaj, unde puteam plonja în deliciile prăjiturilor şi îngheţatei: cataif, ruladă, coupe Jacques, îngheţată de lămâie, de ciocolată sau de sezon, cu căpşuni, cu zmeură, cu caise… Şi cacao cu lapte...

Şi cafeaua, café frappé, pahare înalte cu cafea filtru rece ca gheaţa, în care înota o bilă mare de îngheţată de vanilie, încununată de frişcă! Multă, multă frişcă adevărată.

Şi „serveusele”, majoritatea bătrâne, cu mutre severe, cărora le spuneam în taină „gestapovistele”. Ce nostimă ni s-a părut una care ne-a spus, matern, când am cerut frişcă la îngheţată: „Bine faceţi, fetelor, că landişaua e proaspătă!” Pentru că în frişcă se înfigeau trei pişcoturi subţiri, care-şi păstraseră numele franţuzesc, langues de chat.

Nestor distrus de cutremur. Acum, pe locul raiului copilăriei se înalţă hotelul de lux Radisson

După ce blocul în care se afla a căzut la cutremur, cofetăria s-a mutat într-o laterală a clădirii hotelului Athenée Palace de vizavi, dar n-a rezistat mult: într-o zi de care-mi amintesc cu tristeţe, a dispărut pur şi simplu.

Azi, s-au umplut din nou Bucureştii de cafenele. Dar parcă nu mai sunt ca altădată. Nu mai sunt conversaţiile strălucitoare, nu mai e morga aristocratică, nu mai sunt eleganţa, umorul, dramul de nebunie şi distincţia firească a clienţilor de altădată. Nu mai sunt prăjiturile incomparabile şi bomboanele delirante. Numai aroma fină şi îmbătătoare a cafelei a rămas, şi au mai rămas bucureştenii, aşa cum sunt ei. Ei, care duc mai departe lunga poveste de dragoste a locuitorilor târgului nostru cu cafeaua…

Copyright Silvia Colfescu, 2012

Lunga poveste de dragoste dintre bucureşteni şi cafea (3)

Nicicând nu au avut cafenelele o mai mare pondere în viaţa cetăţii decât în cea de a doua jumătate a secolului XIX şi în prima jumătate a secolului XX. O modă atotputernică s-a răspândit în ţară şi mai ales în Bucureşti, aducând cafeneaua în prim-planul vieţii sociale şi intelectuale.

Desigur, cea mai selectă dintre cafenelele Bucureştilor era Capşa, mlădiţă importantă a afacerii fraţilor Capşa, nepoţii lui Dumitru Capşa, un român macedonean, cojocar şi negustor în Lipscani. Grigore (1841-1902), cel mai tânăr dintre fraţi, învăţase meseria de cofetar la Paris.

În Bucureştii europeni ai anului 1868, în plin avânt al modernităţii, când Consiliul Comunal se gândeşte deja să doteze oraşul cu tramvaie cu cai, când

apare (în sfârşit!) un regulament de circulaţie pentru trăsuri, când se pregăteşte iluminarea oraşului cu felinare cu gaz aerian – şi chiar se semnează un contract în acest sens cu inginerul Alfred Gottereau –, când începe să funcţioneze, pe şoseaua Basarab, fabrica de bere Luther (cumpărată apoi de fraţii Czell), când oraşul e înzestrat cu prima lui podoabă

sculptată, statuia lui Karl Storck înfăţişându-l pe Mihail Cantacuzino, fondatorul spitalului Colţea, păstrată şi azi tot în curtea spitalului, când e inaugurată linia ferată Bucureşti-Giurgiu şi când e aşteptată cu nerăbdare sosirea în Bucureşti a frumoasei principese Elisabeta de Wied, ce avea să

devină soţia principelui Carol şi viitoarea regină a României, ce putea fi mai potrivit decât deschiderea unei cofetării selecte?

Şi ce loc putea fi mai potrivit pentru asta decât casele Slătineanu de pe eleganta şi aglomerata Cale a Victoriei, deja frecventate de bucureşteni atunci când adăposteau celebra sală de bal Bossel? Aici aveau să înflorească, după succesul cofetăriei, restaurantul, hotelul şi, se putea altfel?, cafeneaua. Ea avea să ia fiinţă abia în 1891, iar viaţa ei avea să dureze numai 35 de ani, până în 1936, dar cafeneaua va rămâne o prezenţă aparte în memoria şi istoria bucureşteană, iubită, comentată şi chiar cântată în versuri.

Lumea se delecta aici cu celebrul „şvarţ” (Caragiale îi spunea „jvarţ”), o cafea neagră care se prepara dimineaţa, după următoarea reţetă: se fierbeau 10-15 litri de apă cu un amestec 50% cafea măcinată mare şi 50% cicoare, apoi se strecura fiertura.

Se mai bea cafea turcească, filtru, cafea cu lapte, Capuziner-ul importat din Viena, de fapt cel pe care-l cunoaştem acum sub numele de capuccino - cafea cu frişcă.

Evident, celebra cofetărie Capşa fiind alături, se mâncau cele mai fine prăjituri – să nu uităm prăjitura Joffre, inventată în 1920 de cofetarii de aici, în cinstea mareşalului venit în vizită în Bucureşti – dar povestea aceasta e scrisă peste tot, deci nu vă mai pisălogesc cu ea.

Frecventată mai întâi exclusiv de marea boierime, de oameni de stat, prinţi şi chiar regi, diplomaţi, generali etc., cafeneaua Capşa va fi adoptată de scriitori şi artişti în 1930, când se închide cafeneaua Oteteleşanu, fieful lor.

Atmosfera scorţoasă a cafenelei a devenit mai agitată odată cu „năvălirea” aici a scriitorilor şi artiştilor. Discuţiile au devenit mai aprinse, şi nu purtate cu voce scăzută, ca altădată, comentariile au devenit mai acide, ba uneori mai izbucneau şi mici certuri. Bârfa, mereu la modă în veselul mediu scriitoricesc, a dat naştere epigramei lui N. Crevedia: La Capşa unde vin toţi seniorii / Local cu două mari despărţituri / Într-una se mănâncă prăjituri / Într-alta se mănâncă scriitorii.

Tudor Muşatescu

Ca o dovadă a rolului pe care Capşa l-a jucat în viaţa literaţilor, să ne amintim că Tudor Muşatescu, îndeobşte un interlocutor incisiv, fiind întrebat de Mihai Petrovici: „Ce mai faci?” i-a dat un răspuns cât se poate de romanţios: „De treizeci de ani iubesc aceeaşi femeie: după nume e Capşa, iar de meserie e cafenea.” Iar actorul Ion Iancovescu spunea: „Aici la Capşa trăiesc, iar acasă dorm.”

Dintre marii scriitori, poeţi şi artişti care veneau aici (şi de majoritatea cărora un absolvent obişnuit de liceu din zilele noastre pun pariu că n-a auzit niciodată), făceau parte romanticul poet Ion Minulescu, dramaturgul Mihail

Mateiu Caragiale

Sorbul, snobul genial Mateiu Caragiale, poetul-matematician Ion Barbu, client statornic de fiecare zi, poetul Ion Pillat, criticul literar Şerban Cioculescu – profesor la liceul Sf. Sava şi apoi la Universitate, sculptorii Corneliu Medrea şi Oscar Han, pictorul Jean Al. Steriadi etc.

Ion Barbu

Foarte amuzant de aflat, din amintirile lui Vlaicu Bârna, că tineretul literat, care rareori intra în sanctuarul Capşei, se întâlnea în faţa vitrinelor nobilului stabiliment. Aici aveau loc discuţii înflăcărate, agrementate, fără îndoială, de priviri furişe şi pofticioase aruncate prin geamuri către "seniorii" care aveau drept de cetate pe scaunele de pluş ale cafenelei.

După ce s-a închis cafeneaua, prin comasarea ei cu restaurantul, cu toţii s-au mutat vizavi la Café de la Paix, sau au emigrat la cofetăria Capşa, aflată în aceeaşi clădire.

Capşa fiinţează şi astăzi, dar, cine ştie cum, anii i-au întunecat strălucirea. Restaurantul, care are intrarea pe strada Edgar Quinet, e mai mult pustiu. Iar mâncărurile şi serviciul - mai e oare nevoie s-o spunem? - nu se ridică la înălţimea renumelui din trecut. Pe faţada dinspre Calea Victoriei e un bistro - sau cam aşa ceva: splendoarea decorului de pe tavan arată trist deasupra unor mese risipite fără farmec, la care clienţi fără personalitate beau băuturi fără fantezie. Ehei, unde sunt conversaţiile sclipitoare de odinioară?

Dar nu numai Capşa şi-a lăsat pecetea asupra vieţii bucureştene, ci şi Fialkovschi, Kübler, Riegler, High Life… câte şi mai câte. Despre ele, zilele următoare.

Lunga poveste de dragoste dintre bucureşteni şi cafea (2)

Repede s-a răspândit micul viciu nu numai prin casele boiereşti, ci şi prin oraş: prima atestare documentară a unei cafenele în Bucureşti datează din 1667. Dar despre asta nu vom povesti, pentru că s-a tot vorbit despre cafeneaua turcului Kara Hamié, vândută în 1691 turcului Kavaz-Başa, şi spulberată demult în vijeliile istoriei.
Vremea lui Brâncoveanu s-a dovedit a fi propice nu numai pentru străzile oraşului, ci şi pentru cafenele: o mulţime de asemenea lăcaşuri ţinute de turci au apărut în Bucureşti, în special pe Podul Beilicului (pe care mai târziu bucureştenii aveau să-l cunoască sub numele de Calea Şerban-Vodă).
Ceva mai târziu, când securea călăului azvârlise deja de 20 de ani capul marelui voievod în praful milenar al Constantinopolului, un document aminteşte de cafeneaua lui Gheorghe Cafegiul, care-şi aştepta muşteriii pe „uliţa care merge la scaunele de carne”, adică la măcelării, uliţă care, vezi bine, nu putea fi în altă parte decât acolo unde nu mai aminteşte de ea decât numele bisericii Scaune, în spatele Colţei, loc în care altădată se vărsa gârla Bucureştioara în balta Carvasarà.

O fotografie a lui L. Angerer din 1855 ne înfăţişează piaţa Sf. Anton, în care putem recunoaşte biserica Curţii Vechi şi, în dreapta ei, Cafeneaua Veche. Piaţa poartă urmele dramatice ale marelui incendiu de la 1847, arată devastată. Biserica Sf. Anton, care a dat numele pieţei, precum şi cele mai multe clădiri dimprejur, au fost mistuite de flăcări. Dar cafeneaua, cu apărătoare de soare deasupra ferestrelor, are un aer cochet şi îmbietor.

Oare ce ne-am face dacă, în marea sa înţelepciune, Domnul n-ar fi hotărât ca Bucureştii să-şi păstreze până în zilele noastre una dintre cafenelele acelor vremuri, pentru ca, fie şi prin vălurile veacurilor care-l umbresc, să întrezărim chipul unui loc drag străbunilor noştri! La colţul străzii Covaci – unde nu mai sunt fierari – cu piaţa Sfântului Anton – unde nu mai e biserica Sfântului – a rămas albă, scundă, cu obloane întunecate la ferestrele încheiate în arc, Cafeneaua Veche. Nu se ştie nici măcar cine şi când a construit-o, tot ce se ştie e că un document din 1781 vorbeşte despre ea.


Probabil că erau multe asemenea ei, mai frumoase sau mai umile, pentru că între 1788 şi 1800 exista în Bucureşti o breaslă a cafegiilor, care-şi ţinea steagul în biserica Izvorul Tămăduirii, construită de Vodă Mavrogheni ca paraclis al palatului lui, demult dispărut.
Cu siguranţă că aceste cafenele îşi pierduseră demult statutul de prăvălie, pentru a accede la cel de punct de întâlnire, de socializare, de informare, cum ar fi în zilele noastre un fel de radio, TV şi jurnal totodată. La un filigean de cafea şi o narghilea se aflau ştirile şi se comenta politica, aşa de cu foc încât, în timpul ocupaţiei austriece (1789-1791) a „nemţilor cu coadă” – desigur era vorba de perucă –, Divanul interzice discuţiile politice în cafenele, cu ameninţarea închiderii stabilimentului, în caz de nesupunere.

Intrarea "nemţilor cu coadă" în Bucureşti, 1789

Dar parcă poţi să-i împiedici pe bucureşteni să comenteze faptele domnilor şi mersul lucrurilor?
Altă instituţie în care oamenii se întâlneau şi discutau era baia publică, loc dedicat plăcerilor trupului, dar în care un colţişor era rezervat şi bucuriilor minţii. Aceasta era chiar camera de cafea – un soi de mini-cafenea, unde, pe lângă filigeanul de cafea şi ciubucul aferent, lungi conversaţii întregeau perfecţiunea momentului.


O singură baie publică mai subzistă azi în Bucureşti, Baia Griviţa, aflată la colţul dintre Calea Griviţei şi strada Sfinţii Voievozi. Aflată într-o clădire care datează din 1897, cu ponosit decor eclectic cu tentă neoclasică, baia comunală adună zilnic numeroşi bucureşteni din clasa modestă, moştenitori, fără să ştie, ai unor obiceiuri aproape uitate. Oare o mai fi existând în baia asta comunală un locşor în care muşteriii ei să bea cafea şi să comenteze politica?
În secolul XIX, cafenelele s-au înmulţit. Hanurile, centre comerciale fortificate cu ziduri groase, au început să cadă în desuetudine. Au apărut peste tot prăvălii deschise spre stradă, hoteluri, restaurante şi cafenele. Către sfârşitul secolului XIX şi la începutul secolului XX, lumea bună, negustorimea, jurnaliştii, scriitorii îşi aleseseră deja cafenelele, fiecare după puterea pungii, şi le frecventau cu osârdie. Tendinţa avea să se accentueze în prima jumătate a secolului XX, cafenelele făcând parte din viaţa fiecăruia şi devenind o trăsătură importantă a chipului urbei.

Lunga poveste de dragoste dintre bucureşteni şi cafea (1)

De când, în veacul al XVI-lea, celebrul logofăt Tăutu a făcut pentru prima oară cunoştinţă cu cafeaua şi a dat-o peste cap ca pe ţuică, spre marea veselire a sultanului, această băutură amară şi-a făcut loc în inimile şi în obişnuinţele românilor, alături de fratele ei bun, tutunul.

A urmat o lungă poveste de dragoste, care mai durează încă şi astăzi. În casele boiereşti, în cafenele, apoi în casele orăşenilor mai de rând, cafeaua a început să devină o prezenţă constantă, servită musafirilor, alături de dulceaţă sau şerbet, sau băută după masă, alături de un păhărel de coniac.

Până la începutul secolului XVIII, formula porţelanului era necunoscută în Europa; porţelanurile se aduceau din China şi Japonia. Între 1710 şi 1720, au apărut primele porţelanuri europene, manufacturate în Meissen. Întâi decorate cu motive împrumutate din arta chineză şi japoneză a porţelanurilor, curând ele au început să fie împodobite cu picturi înfăţişând flori, fluturi, fructe, insecte.

Astăzi s-a pierdut aproape cu totul tabietul încântător al preparatului cafelei, şi nu numai cel al pregătirii fierturii în sine, ci şi cel al prăjitului şi râşnitului, operaţiuni aproape tot atât de importante ca şi cea a băutului tacticos al licorii.

Meissen este cea mai longevivă marcă de porţelan european; ea mai există şi astăzi, marcată cu două săbii încrucişate, ca şi acum aproape 300 de ani. Spre deosebire de alte porţelanuri, adeseori împodobite cu imagini reproduse mecanic, o piesă de Meissen va fi întotdeauna pictată de mână.

Îmi amintesc că bunicii mei, aflaţi la vârsta senectuţii în împrejurări care nu le îngăduiau multe alte bucurii, săvârşeau după-amiaza un adevărat mic ritual.


Totul începea cu prăjirea unei mici cantităţi de boabe, puse într-un fel de instrument cum n-am mai văzut nici până atunci, nici de-atunci: ceva ca o tigaie dublă cu coadă lungă, ale cărei două părţi se păsuiau perfect, se înşurubau poate. Tigaia cu boabele de cafea era ţinută deasupra flăcării, învârtindu-se de mâner şi scuturându-se întruna, până când o anumită intensitate a miresmei anunţa că s-au prăjit exact atât cât trebuia.

O altă "instalaţie" de prăjit cafeaua, lucrată probabil la sfârşitul secolului al XIX-lea, în cine ştie ce atelier al unui fierar, constă dintr-un cilindru de metal prevăzut cu o uşiţă culisantă, în care se puneau boabele de cafea. Vârful ascuţit sprijinea cilindrul deasupra focului, iar mânerul lung servea la învârtitul prăjitoarei deasupra flăcărilor.

Erau apoi scoase şi întinse pe un şervet curat, să se răcească.
Urma râşnirea, într-o râşniţă cilindrică de alamă, care strălucea mai tare decât aurul, şi pe care cei doi bătrâni şi-o disputau cu amabilitate până când, în cele din urmă, unul dintre ei câştiga dreptul de a învârti mânerul pliant până la completa transformare a boabelor într-un praf fin.


Cafeaua se pregătea de obicei într-un ibric, tot atât de strălucitor pe dinafară ca şi râşniţa. În interior lucea argintiu, fiind cositorit de două ori pe an de aceiaşi ţigani, care se înfiinţau fix într-o anume zi, luau toate vasele de aramă din casă şi le aduceau a doua zi cositorite şi strălucitoare.


După ce se umfla în ibric, băutura era lăsată un pic, se picurau în ea câteva picături de apă rece, ca să se depună zaţul, apoi era turnată delicat în cafetieră şi băută pe îndelete.

Cafeaua turcească era fiartă, dar mai exista în casă (ca şi la cafenele) un filtru destul de rudimentar din porţelan, precursorul filtrelor de astăzi, constituit din două piese care se îmbucau: cea de deasupra, cu fundul străpuns de nenumărate găurele, se umplea cu cafea. Se turna apa clocotită. Rezulta o cafea cu gust mai fin, mai suav.


Cafeaua nu se bea ca astăzi, cu cana, ci din ceşcuţe mici, savurându-se îndelung, ca un lucru rar şi preţios. Iar asta nu se întâmpla numai acasă, ci şi la cafenea aidoma, unde ceşcuţa de cafea servea de pretext unei şederi de ore, în fum de ţigară şi mireasmă de cafea, la taclale nesfârşite.
Dar despre cafenele... poate mâine.


Copyright Silvia Colfescu, 2012