Case pe strada Franceză (5)

Panou ornamental sub ferestele de la nr. 11

Pornim din spatele bisericii Sf. Dumitru, ca să vedem casele de pe stânga mergând spre biserica Curtea Veche, cu numere fără soţ.

Prima casă pe colţ cu prelungirea străzii Tonitza este nr. 3.

Reconstruită în iunie 1850, casa a aparţinut până la 19 aprilie 1827 banului Constantin Bălăceanu. Casa, astăzi restaurată, are parter şi etaj. Faţadele ei au o decoraţie simplă şi expresivă, cu elemente în stilul neorenaşterii.

Clădirea de la nr. 5, o casă de sfârşit de secol XIX, poate iniţial cu prăvălie, păstrează la etaj un bogat decor neoclasic, cu frontoane triunghiulare la ferestre, pilaştri cu capitel compozit şi cu o friză cu ove la cornişă.

Parterul, mult modificat, a fost deposedat de ornamentaţie, precum şi de vitrina pe care probabil o avea. Parterul are acum două ferestre dreptunghiulare şi uşa de acces din stradă.

Numai la uşă a rămas la partea de sus un fragment de tâmplărie sculptată, care dă o idee asupra decorului original.

Casa de la nr 7, cu parterul complet remaniat, păstrează numai la etaj elegantul decor în stilul neorenaşterii. Datează de asemenea de la sfârşitul secolului XIX.

La nr. 9 se află un imobil de mari dimensiuni.

Construcţia se întinde pe 3 parcele (două pe strada Franceză numerele foste 19 şi 21) care au aparţinut doctorului Gheorghe M. Darvari (1839-1903) şi soţiei sale. Cea de a treia parcelă, în spatele primelor două, avea ieşire pe un tronson al actualei străzi Tonitza care în trecut se numea Sf. Dumitru, după biserica aflată aici. Iniţial, clădirea, construită după desenele arhitectului I. Friederich în 1891, era în stil academist de factură neoclasică. După 1920, ea a fost total transformată, căpătând actuala înfăţişare, încadrabilă într-un stil marcat de eclectism.
Imobilul a găzduit Sala Studio a ANTF „I. L. Caragiale”. De curând a fost retrocedat moştenitorilor.

La nr. 11 dăinuieşte casa cu prăvălia Prima Seminţerie Română (fondată în 1869) Friedrich Pildner, S-sor Eugen Amann; în 1911 era proprietatea Alecu Protopopescu.

Clădirea a fost construită probabil înainte de 1869. Arhitectura ei este de stil eclectic, cu elemente neoclasice şi neorenaştere. Compoziţia faţadei este simetrică, cu un balcon în ax. Este unul dintre cazurile rare în care au subzistat atât vitrinele originale de la parter, cât şi decoraţia etajului.

Vitrinele păstrează ornamentaţia sculptată în lemn. Gratiile ornamentale de la ferestrele subsolurilor sunt de asemenea din epoca în care s-a ridicat clădirea.
Etajul are opt ferestre, dispuse simetric faţă de balconul central. Sub ferestre, motivele decorative cu frunză de acant se compun în jurul unei figuri umane. Deasupra ferestrelor alternează o decoraţie compusă în unghi şi evocând un fronton triunghiular, cu una compusă în arc de cerc.

Balconul este bogat decorat, cu deschiderea flancată de două coloane adosate, cu capitel ionic, cu fusul împodobit cu ghirlande, care susţin o arcadă în plin cintru. Lemnăria uşii-fereastră aduce un rapel al frontonului triunghiular. Balustrada balconului este o reţea delicată de fier forjat, cu motive vegetale. Clădirea se articulează în jurul unei curţi interioare dreptunghiulare. Casa este într-o stare proastă de conservare, cu parterul îmbrăcat în mare parte în foi de placaj.

La nr. 13 se află imobilul bogatului moşier Ştefan Petrovici-Armis. Construit în anii 1870 şi remaniat în 1900, este o clădire de dimensiuni destul de importante, cu arhitectură eclectică, nuanţată de neoclasic; elementele de decor Empire provin probabil de la remanierea din 1900.

Clădirea a fost recent restaurată. Acum găzduieşte o întreprindere italiană de mobile de artă şi Camera de Comerţ italiană pentru România.

La nr. 15, o casă, datând de la sfârşitul secolului XIX, a fost complet remaniată, nemaipăstrând nici o urmă a compoziţiei iniţiale a faţadei.

Clădirea, construită pe o parcelă foarte îngustă, figurează în planul cadastral din 1911 ca aparţinând Judeţului Prahova. În prezent, proprietarii (?) au considerat potrivit să o împodobească pe faţadă cu o reţea decorativă, care contrastează ciudat cu ambianţa arhitecturală a străzii.

Alături, la nr. 17, pe colţul cu strada Şelari, se află casa Pencu. În 1911 ea figura ca proprietate a Aspasiei Dănescu.

Păstrată aproape exact aşa cum figurează pe documentele de arhivă, clădirea de colţ a fost construită în 1878. Primul ei proprietar, Pencu, era probabil un negustor suficient de bogat pentru a comanda acest edificiu de dimensiuni destul de mari, cu decor bogat. La parter, decorul iniţial era extrem de simplificat; s-a păstrat dispoziţia vitrinelor şi a uşilor. Nu a subzistat discreta friză decorativă, asemănătoare cu cea de sub cornişă, care despărţea parterul de etajul I.
La etajul I, ferestrele sunt surmontate de frontoane triunghiulare şi încadrate de pilaştri cu capiteluri compozite, vag corintice. Sub ferestre, pe panouri dreptunghiulare, apare un decor vegetal având în centru o figură umană. Vrejuri vegetale apar şi pe friza de la partea de sus a etajului I. Etajul II, foarte puţin retras, are ferestrele încheiate în arc în plin cintru, încadrate de semicoloane cu capiteluri coordonate cu cele de la etajul I. Aceleaşi capiteluri apar şi la pilaştrii care despart ferestrele de la etajul II.

Acoperişul mansardat al clădirii are lucarne încheiate în arc, foarte decorative. Clădirea are colţul tăiat oblic, încadrându-se în conformaţia străzii, aşa cum impunea urbanismul din anii de construcţie.

Cu nr. 17 se sfârşesc numerele fără soţ de pe strada Franceză, între străzile Tonitza şi Şelari.
Despre numerele cu soţ, în curând.

Copyright Silvia Colfescu 2012