vineri, 4 iunie 2010

Tante Sanda sau triumful spiritului asupra materiei (Mătuşi fabuloase 4)

Era urâtă. Zău aşa, pur şi simplu urâtă. Pocită, ce mai. Înaltă şi costelivă. Avea un nas noduros, faţa îngustă ca o lamă de cuţit, obrajii scofâlciţi. Pe deasupra, în vremuri imemoriale mai fusese şi brunetă, şi nu-i mai rămăsese din asta decât o negreaţă nesuferită pe chip. Părul cenuşiu nu îmbunătăţea aspectul general. Nici perlele de la gât.
Ei, cum putea femeia asta să cucerească imediat bărbaţii, femeile şi copiii care-i ieşeau în cale, e un fenomen inexplicabil pentru mine. Întotdeauna am considerat că tante Sanda întruchipa desăvârşit triumful spiritului asupra materiei.
Materia are, cum bine se ştie, legile ei de fier. Sunt legi obiective, inconturnabile, absolut deprimante. Pe de altă parte, şi spiritul are legile lui, numai că astea sunt mai maleabile, mai adaptabile, rămânând, din nefericire, tot atât de inconturnabile ca şi cele ale materiei: s-ar putea spune că nu sunt de fier, ci de oţel. Iar tante Sanda mânuia legile spiritului cu o îndemânare drăcească. Spiritul primând asupra materiei, bătrâna cucoană reuşea, atunci când voia, să apară în ochii contemporanilor ca o regină. Nu numai o regină a frumuseţii, ci de-a dreptul o regină încoronată, a cărei augustă prezenţă îi copleşeşte pe simplii muritori, îngenunchindu-i de admiraţie, respect şi … imposibilă dorinţă. Ca o încarnare a spiritului ce se afla, era şi ea de oţel.
Copila Sanda
Copila Sanda se născuse într-o familie de negustori foarte avuţi. Ca atare, avusese parte în copilărie şi în adolescenţă de tot ce presupune acest statut părintesc: bonă englezoaică, păpuşi de porţelan, untură de peşte, pensionul Choisy Mangâru, vara la vila de la Sinaia şi din când în când Paris, Davos sau alte centre cultural-sportive ale Europei. În logica acestei copilării, tinereţea nu putea să-i aducă decât un soţ (englez), un apartament de lux (în cartierul select al capitalei), o viaţă fără griji şi un divorţ fără regrete. Apoi, după eliberarea de arătosul soţ („un bel animal” spunea ea 50 de ani mai târziu, uitându-se cu un dram de nostalgie la fotografia lui de pe comodă), viitoarea tante, pe atunci splendida Sanda (un fel de a zice splendidă, dar se ştie că frumuseţea stă în ochii privitorului) avusese ocazia să-şi pună la punct capacitatea de subjugare până la anihilare a celor din jur. Privirea ochilor ei spunea tot: era o leoaică.
Din păcate
Din păcate, logica vieţii personale s-a ciocnit la un moment dat cu logica istoriei mondiale şi, implicit, europene. Viaţa personală, mult mai fragilă decât istoria a cogeamite continentul, s-a spart în ţăndări. Englezul fost soţ şi-a luat tălpăşiţa spre zări cu orânduiri mai stabile, la fel ca mulţi dintre prietenii şi admiratorii tinerei Sanda. Vila de la Sinaia a devenit pensiune pentru musafirii de stat şi de partid, iar celelalte proprietăţi ale familiei au fost puse la dispoziţia poporului. În două dintre încăperile apartamentului de lux au primit repartiţie o ardeleancă văduvă cu fetiţa ei de şase ani şi un june solid, cu o slujbă pe cât de misterioasă pe atât de uşor de bănuit. La început, Sanda a subzistat vânzându-şi din casă diverse bibelouri şi alte fleacuri scumpe, la care nu ţinea, precum şi ceva mobile stil, pe care fusese obligată să le scoată din camerele în care locuiau acum reprezentanţii clasei muncitoare. Era foarte fericită că, deşi apartamentul fusese naţionalizat, primise măcar permisiunea să rămână în propriul ei dormitor, şi să folosească în comun cu ceilalţi locatari holul, baia şi bucătăria.
Avusese mai mult noroc
Avusese mai mult noroc decât aproape toţi prietenii ei, care fuseseră alungaţi din casele lor, fără alte mofturi. După ce termină bibelourile disponibile, îşi găsi o slujbă. Sub cuvântul „documentarist” care o definea, se înşirau o serie de activităţi anodine, pe care Sanda le deprinse şi le îndeplini cu stricteţe până la vârsta de pensionare. Tot anodină era şi înfăţişarea pe care şi-o compusese. Timp de 30 de ani, purtă la slujbă o mască fără culoare, care o făcea invizibilă.
Nu şi acasă. În două săptămâni, ardeleanca văduvă şi copila ei îi deveniră sclave. Junele solid scăpă de această soartă, nu pentru că aşa ar fi dorit, ci pentru că avatarurile misterioasei sale slujbe îl purtau prin nebănuite meleaguri, astfel încât nu dădea pe la camera lui cu lunile.
Până în ziua pensionării
Până în ziua pensionării, Sanda păstră pentru lumea exterioară înfăţişarea de şoarece invizibil. Leoaica ieşea la iveală acasă. Îşi lua invariabil cina în holul comun, aşezată solemn la masa florentină care supravieţuise cataclismelor, pe o faţă de masă scrobită, cu tacâmuri de argint şi cristaluri de Baccarat, între două lumânări aprinse în sfeşnice grele de argint, veghind la capetele mesei. Vecinele sclave erau onorate să asiste la ceremonie, stând respectuos în picioare şi pândind prilejul de a-i face vreun mic serviciu.
Avea în dulapuri o inepuizabilă zestre de lenjerie din mătase naturală roz, cu broderii complicate: jupe festonate cu mătase, încrustate cu dantele spumoase de culoarea smântânii, combinezoane de satin, cu ornamente fine ca pânza de păianjen, pieptăraşe brodate mărunt ca nişte pajişti minuscule cu flori dese de câmp, un tezaur de capodopere pieritoare, pe care le schimba cu sfinţenie în fiecare zi. Erau spălate şi călcate cu egală sfinţenie de vecinele ardelence, mai întâi de mama Veta, apoi de fiica Margareta, care, crescând, se declarase cu hotărâre demnă de acest privilegiu. Cine o vedea pe stradă pe modesta documentaristă, îmbrăcată în veşnicele haine banale în culori terne, n-ar fi bănuit în ruptul capului că pe sub această cochilie vag ponosită se dezlănţuie un asemenea vârtej de cochetărie şi lux.
Leoaica a fost eliberată
Leoaica a fost eliberată din cuşcă în ziua pensionării. În acea memorabilă zi, tovarăşa Sanda îşi făcu apariţia la slujbă îmbrăcată într-un taior ameţitor de elegant, foarte sobru, urmată de sclavele casei purtând în mâini platouri încărcate cu delicatese nemaivăzute de colegii cu origine sănătoasă. Trataţia a rămas în amintirea beneficiarilor ca unul dintre momentele de vârf ale existenţei lor.
După care, post-matura Sanda, acum numită cu respect de rubedenii „tante”, îşi arătă întregii lumi adevărata faţă. Îşi plimba măreţia pe scările blocului, culegea omagiile necondiţionate ale precupeţilor din piaţă, primea ca pe un drept cuvenit veneraţia sectoristului, ba chiar condescinse să accepte funcţia de vicepreşedintă a comitetului de bloc, poziţie de pe care emitea verdicte cu putere de lege nu numai în necazurile administrative, ci şi în bunul mers al vieţii familiilor din casă sau în frecuşurile dintre vecini.
Timpul care trecea nu făcea decât să sporească prestigiul decanei blocului. Puterea spiritului ei era atât de covârşitoare, încât, cu toată incontestabila ei urâţenie, era sărbătorită, la fel ca în tinereţe, ca o sublimă regină încoronată. Copiii o salutau respectuos cu „săru’mâna”, bărbaţii se înclinau până la pământ în faţa ei, femeile o recunoşteau firesc ca pe o superioară şi îi urmau sfaturile în orice împrejurare: la bucătărie, în sufragerie şi în vizite, şi chiar în pat. Numai adolescenţii, cu lipsa de minte caracteristică vârstei, o luau în râs pe la spate, poreclind-o cu nevinovăţie „babeta”.
Se părea că
Se părea că, în sfârşit, lunga ei viaţă o adusese la o calmă şi completă victorie a spiritului asupra materiei. Dar oare ce dăinuieşte pe lumea asta imperfectă? Revanşa materiei era aproape şi victoria avea să depăşească măsura îndelungii ei înfrângeri, catapultându-se în veşnicie. Într-o bună zi, m-am trezit cu un telefon de la şeful ei direct, care-i era în acelaşi timp şi adorator-şef, preşedintele comitetului de bloc, domnul Ioniţă. Îmi comunica, panicat, că tante Sanda îşi pierduse cunoştinţa şi căzuse în curte. Fusese luată pe braţe şi adusă în dormitorul ei, unde preşedintele o aşezase personal în pat.
M-am repezit într-acolo. Am găsit-o pe tante Sanda în pat, înveşmântată într-o diafană cămaşă de noapte roz, brodată demenţial cu mătase. Arăta mai pocită şi mai strălucitoare decât oricând. Avea pe chip un zâmbet zburdalnic, inexplicabil, de copiliţă care a făcut o şotie răutăcioasă. Mi-a făcut semn să vin aproape şi mi-a şoptit confidenţial:
- Mă-ntreb ce-o fi zis domnul Ioniţă când m-a pus în pat.
M-am uitat nedumerită.
- Ştii, m-a lămurit ea, când m-a dezbrăcat n-a avut cum să nu vadă că nu port chiloţi.
Am înţepenit. Prin faţa ochilor mi-au defilat şirurile de lenjerie fină care umpleau dulapurile. Şi, într-o străfulgerare, mi-am dat seama că, printre atâtea piese, nu văzusem niciodată chiloţi. Am căscat gura cu un aer năuc.
- Nu, dragă, a continuat ea cu blândeţe, nu port şi n-am purtat niciodată.
A plecat în eternitate înfăşurată într-unul dintre cele mai migălos brodate combinezoane ale ei şi, bineînţeles, fără chiloţi. Poate că asta poate fi socotită totuşi ca o victorie finală a spiritului asupra materiei.

Copyright Silvia Colfescu 2010

11 comentarii:

Florin Hălălău spunea...

Într-adevăr fabuloasă tante Sanda...

mara popa spunea...

Superb blog! Bun de promovat!

silvia.colfescu spunea...

Multumesc. Sunt în admiratia celor care, in vremurile astea ingrozitoare, gasesc timp si dispozitie sa citeasca despre oameni si intamplari de altadata.

dulcedeea spunea...

Senzaţional. Personajul. Senzaţional umorul naraţiunii. Carte? Întreb şi eu... răsucind uşor vârful umbrelei din dantele :):)

Diana Coman spunea...

Se cheama "clasa". Si ceva cruzime totusi... :)

(P.S. Sistemul pentru comentarii e groaznic si te face mai degraba sa te lipsesti sa zici ceva.)

silvia.colfescu spunea...

Diana, multumesc ca totusi ai scris un comentariu, desi sistemul pentru comentarii e atat de greoi.
Eu sunt o fiinta din alte vremuri, inocenta ca un iepuras alb in ceea ce priveste informatica, dar astept cu nadejde ca voi, copiii destepti care se pricep la asta, sa rezolvati problemele ... inclusiv cea a comentariilor :-)

observator spunea...

Silvia, superbe matusile tale, nu doar fabuloase! Fabulos este si scrisul tau, talentul tau cuceritor de povestitor, care da atata savoare textelor tale (vazand si cu ce te ocupi cotidian, nu pot zice decat: omul potrivit, la locul potrivit!). Lasandu-mi gandurile sa zboare mai in urma, imi imaginez cu un zambet satisfacut ca, inainte de '90, povestioarele tale ar fi facut deliciul cititorilor fideli ai revistelor literare ale vremii (daca ar fi trecut de...editori!). O sa revin mereu cu placere pe blogul tau.

Cris spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
Cris spunea...

Bravo Tantei Sanda ca a stiut sa ramana o regina. Sper ca personajul este complet real. Cat despre scrisul dv, este o delectare, spre norocul nostru, al celor care va descoperim:)

Sistemul pentru comentarii nu este chiar asa demoralizant:)

p2a3t4 spunea...

Descopar cu o enorma placere textele dumneavoastra care sunt ceea ce rar se scrie in ultimul timp: nuvele scurte in genul marilor nuvelisti anglo-saxoni, Saki, Truman Capote. Cea mai banala intimplare de familie devine un adevarat foc de artificii, in fiecare portret o eleganta dublata de o verva verbala extraordinara, un umor fin de "bon aloi", un rar simt al ritmului, al dozarii, al surprizei finale. Va multumesc pentru generoasa impartasire care ar trebui, de fapt, sa se inchida in paginile cu miros frumos de hirtie...

silvia.colfescu spunea...

Multumesc si eu pentru un comentariu atat de onorant...