duminică, 18 iulie 2010

Rodica, sau viaţa sub semnul moştenirii (Mătuşi fabuloase 5)

Rodica A. era mătuşa prin alianţă a unei verişoare îndepărtate, deci nu-mi era de fapt nici un fel de mătuşă – mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta, spunea uneori cu acreală buna mea mamă, îndeobşte o femeie dulce şi plină de bunăvoinţă. De altfel, nu cred că a existat cineva pe lumea asta care să-i spună Rodichii „mătuşă”, chiar şi nepoatele ei de-adevăratelea îi spuneau pe nume, fără politeţuri dulcege.
Dacă m-ar pune cineva să rostesc un singur cuvânt despre Rodica, aş spune fără să mă gândesc nici o clipă „moştenire”. Pentru că sub semnul acestei binecuvântări (sau al acestui blestem) s-a desfăşurat viaţa ei.
Şuvoaiele de moşteniri
Şuvoaiele de moşteniri care se îndreptau spre ea din toate părţile o înzestraseră cu tot felul de bunuri. Un mic apartament (numit în vremea aceea „garsonieră dublă”), situat la demisolul unui bloc de lux şi uşor mucegăit , îi picase din partea unei bătrâne mătuşi. Avea două încăperi, un dormitor precedat de un mic hol-salon, despărţite între ele printr-o perdea de catifea. Mobilele din salonaş, nişte canapeluţe, scaune şi măsuţe aurite, cópii de Louis XV, îi veneau de la bunica maternă, deposedată prin naţionalizare de vila care conţinuse aceste orori. Din acelaşi motiv al naţionalizării, nu moştenise bunuri imobile de la părinţi. Nu prea moştenise de altfel nici bunuri mobile, dintr-un motiv înrudit, anume cel al confiscării, eveniment care urmase găsirii de către miliţie a unui număr semnificativ de cocoşei de aur ascunşi într-o raniţă veche a tatălui ei. Miliţia confiscase pe loc cocoşeii, alte lucruşoare din metale preţioase care se mai întâmplaseră pe lângă cocoşei, precum şi pe însuşi tatăl, un viteaz colonel din defuncta Armată Regală.
Ca atare, Rodica moştenise de la el doar lucruri mai presus de atingerea omenească, şi cu atât mai folositoare. De pildă, un talent special în domeniul tacticii şi strategiei, talent pe care îl valorifica mai ales în relaţiile matrimoniale. Mai moştenise statura lui falnică (1,82 m), rotunjimea impunătoare a părţii din faţă a trupului şi vocea de bas. De la mamă, ea însăşi odrasla unui colonel de asemenea din Armata Regală, căpătase drept moştenire o dragoste patologică pentru literatura franceză - citită în original, mania fumatului excesiv, un set de tacâmuri Berndorf argintate gros, o fantezie ieşită din comun, focalizată în special asupra unor operaţiuni hazardate de vopsire a părului, şi o adâncă înţelegere a sexului opus, pentru care manifesta o atracţie vecină cu nevroza calificată.
Toate aceste daruri
Toate aceste daruri îi făuriseră o înfăţişare cu totul aparte, cu efecte răvăşitoare asupra celor care o cunoşteau pe nepregătite. Când spun „celor” nu mă refer la femei, acestea beneficiind de o atitudine foarte rezervată din partea Rodichii, ci la bărbaţi, destinatarii comorilor ei de tactică şi strategie. Orbiţi de părul de un auriu nuanţat de platină, încă mai strălucitor în contrast cu tenul de culoarea şoriciului afumat, striviţi de prestanţa trupului care despica aerul ca un buldozer, asurziţi de glasul vibrant, cu inflexiuni şaliapiniene, copleşiţi de universul literar care se abătea asupra lor cu forţă de uragan, masculii se predau fără luptă, eventual cu un ultim chiţăit stins, rostit de preferinţă în faţa ofiţerului stării civile.
Un prim soţ
Un prim soţ, medic ginecolog de mare viitor, îi lăsase moştenire întreaga lui bibliotecă de specialitate atunci când părăsise în mare grabă şi definitiv speranţele de carieră şi Bucureştii, pentru a se instala într-un sătuc fără telefon, apă curentă şi staţie de mijloace de transport. Divorţul deosebit de urât, care urmase, o înzestrase, prin decizia tribunalului pronunţată în lipsa învinuitului, şi cu o masă ginecologică şi alte flecuşteţe specifice, zestre care ruginea fără speranţă şi fără întrebuinţare în pivniţa blocului.
Soţul numărul doi
Soţul numărul doi rezistase pe baricade timp de nouă zile şi patru ore. Era un biet mâzgălici, care scria la comandă mici cronici de carte pentru marile cotidiene. Tendinţele lui împăciuitoriste l-ar fi îndemnat să nu supere pe nimeni, calitate care, în mod paradoxal, îl punea uneori în situaţia de a-i supăra pe redactorii-şefi, de regulă dornici să-şi regleze fără riscuri conturile personale prin pana confraţilor subordonaţi. Tot firea lui împăciuitoristă îl împinsese în capcana mariajului cu Rodica, pur şi simplu din dorinţa de a nu-i contrazice o pasiune pe cât de intempestivă, pe atât de literară. Cum spuneam, după nouă zile şi patru ore de analize literare intense, soţul nr. 2 plecase până la colţ să-i aducă proaspetei neveste ţigări, şi dispăruse pe vecie din raza ei de acţiune, lăsând pe colţul mesei un bileţel cu numele avocatului care se ocupase ulterior de formalităţile de divorţ. De la soţul numărul doi, Rodica moştenise un mare album cu tăieturi din ziare, toate cronicile semnate de dispărut, care album se răsfăţa cu mândrie pe măsuţa aurie din micul hol-salon.
Soţul numărul trei
Soţul numărul trei, capturat cu ocazia unei vizite terapeutice la Călimăneşti, a rezistat mai mult, din motivul foarte temeinic al pasiunii comune pentru fumat. În vălătucul gros de fum care umplea cuibuşorul de la demisol, cei doi se dedau fiecare unor pasiuni divergente: ea citea, comentând lecturile cu voce tunătoare, el, ghemuit în colţul salonaşului, construia artistic, cu propriile mâini, un bar din pietre de râu adunate de pe coclaurile patriei şi încleiate cu un mortar aproximativ şi amatoristic, montând cu răbdare între pietre nişte măşti de ceramică viu colorate, creaţii ale unui prieten, ceramist fără har şi fără clienţi. Capodopera odată încheiată, Rodica deveni conştientă de un detaliu care-i scăpase în lungul an al matrimoniului lor: fericita întâlnire la Călimăneşti fusese prilejuită nu de intrigile gingaşe ale lui Eros, ci de faptul că el căuta în apele minerale alinarea unei boli fără leac, arterita obliterantă. În următoarele luni bietul om pierdu prin amputare degetele de la piciorul stâng şi jumătate din laba piciorului drept. Chinuită de ideea că tutunul e otrava care cauzează şi agravează această boală, ea se văzu nevoită să opteze între pasiunea pentru soţ şi pasiunea pentru fumat. Ca în cele mai multe împrejurări ale vieţii, viciul izbândi. Se despărţiră. Ea moşteni barul din pietre de râu şi măşti colorate, a cărui hidoşenie se alia insuportabil cu hidoşenia mult mai rafinată a mobilelor false Louis XV, iar el îşi găsi o nouă fericire în braţele unei asistente medicale, care-i dedică devotamentul ei conjugal şi profesional.
Hrănită cu literatură
Hrănită cu literatură, Rodica nu abandonă speranţa. Bântuia ceaiurile dansante, cenaclurile literare, vernisajele şi premierele, nădăjduind că va găsi în cele din urmă sufletul pereche. În sfârşit, la o petrecere cu vechile colege de liceu, îl întâlni. Arhitectul mărunţel stătea într-un colţ pe un fotoliu, cu un pahar în mână, iar ochii lui negri o urmăreau insistent în drumurile ei prin încăpere, pecetluind-o cu o sărutare de foc. În cele din urmă, ea se aşeză lângă el pe un taburet şi, în zgomotul de avion al magnetofonului care urla muzică de dans, îi încredinţă toate secretele sufletului ei, şoptindu-i-le cu vocea catifelată de bas. El nu rosti nimic, mulţumindu-se s-o străpungă cu privirile lui fierbinţi.
Rodica moştenise de la cine ştie ce strămoaşă îndepărtată ştiinţa contrapunctului în relaţiile cu sexul tare, aşa că, pentru a-i întărâta dorinţa ce se citea limpede pe chipul lui, se ridică şi plecă fără să-şi ia rămas-bun, nu înainte însă de a-l invita a doua zi la ceai şi de a-i lăsa în mână o hârtiuţă cu adresa (moda cărţilor de vizită nu bântuia pe vremea aceea la fel de nemilos ca în zilele noastre).
Serviciul de ceai
Serviciul de ceai din argint fu scos din bufet şi lustruit. Pe măsuţa cu fragile picioare aurite trona o farfurie cu prăjiturele de la Capşa. Mica încăpere-salon din garsoniera dublă strălucea îmbietor din toate accesoriile ei aurii şi policrome, iar perdeaua de catifea dinspre dormitor era trasă uşor într-o parte, lăsând vederii priveliştea sugestivă a patului dublu.
Rodica petrecu două ore la coafor şi scoase din dulap rochia de mătase naturală cu fusta plisată. Arăta impunătoare ca un arc de triumf la aniversarea unei mari victorii militare, iar fâlfâirea rochiei ei te ducea cu gândul la o corabie cu toate pânzele sus.
Alesul sosi
Alesul sosi la ora cinci şi zece. Buchetul tradiţional lipsea, dar sub braţul lui erau prezente două sticle de vodcă Stolicinaia, care au fost puse fără fasoane pe masă. Rodica se repezi în bucătărioară, unde fierbea deja vesel apa de ceai. Când se întoarse în salonaş, îl găsi pe arhitect aşezat pe canapeaua aurie. Ţinea în mână una dintre ceştile de porţelan Rosenthal cu flori albastre, în care turnase cam 200 de grame din prima sticlă de vodcă. Rodica îşi turnă şi ea o ceaşcă de ceai şi, în norii parfumaţi de fum de tutun, pe fundalul blând al Concertului 21 de Mozart pus în surdină, începu să dezbată problema arzătoare a relaţiei literare dintre Jean-Paul Sartre şi Simone de Beauvoir. El o privea ţintă, fără să clipească. Nemişcarea lui fascinată nu era întreruptă decât de gestul molatic cu care ducea la gură ceaşca de vodcă sau de cel cu care îşi turna discret încă un degeţel. În ora care urmă, Rodica susţinu o disertaţie extrem de bine documentată asupra semnificaţiei politice a ultimelor scrieri ale lui Malraux, agrementată de spirituale săgeţi la adresa lipsei de moralitate a noului val în filosofia franceză. El păstră o tăcere pasionată, iar jarul din ochii lui trimitea spre ea mesaje evanescente, ca flăcăruile albastre ale alcoolului care arde. Ea vorbea fără încetare, cu gesturi distinse. Plutea. Era o gazdă perfectă de o eleganţă fără cusur, dublată de o forţă a naturii în plină dezlănţuire. Arcul de triumf vibra la uralele mulţimii înnebunite de victorie, corabia plutea majestuos pe oceanul infinit, fâlfâind din toate steguleţele marelui pavoaz. Cu gâtlejul uscat de fum şi de îndelunga cuvântare, se opri în sfârşit, doar atât cât să soarbă o înghiţitură de ceai. Atunci, pentru prima oară de când se aşezase pe canapea, el vorbi, cu o voce întrucâtva cleioasă:
- Lasă astea, ţoancă mică, şi hai să ne f…
Se lăsă o tăcere ca aceea ce urmează unui trăsnet. Apoi, cu un răget care se auzi până la etajul III al blocului, Rodica sări asupra nefericitului curtezan şi, înşfăcându-l de umeri, îl dădu în brânci afară.
Destinul ei de moştenitoare nu se dezminţi nici de data aceasta: arhitectul nu-i lăsă numai un suflet gol de iluzii, ci şi o sticlă plină de vodcă.

Copyright Silvia Colfescu 2010

3 comentarii:

mara popa spunea...

Ahh! Şi până la urmă, cum a rămas cu sufletul pereche? L-a găsit? Sau doar s-a consolat cu sticla de licoare rusească... şi gata?

silvia.colfescu spunea...

L-a găsit. Acesta ar fi al doilea volet al poveştii. A reuşit să plece în Franţa, chemată de ... noua nevastă a celui de al treilea soţ, plecată cu el acolo pentru îngrijiri medicale. Degeaba. De-abia a ajuns acolo "fosta", că "fostul" a murit (unii răuvoitori insinuează că poate de asta...). L-au îngropat amândouă nevestele îndurerate; se duceau amândouă la mormântul lui şi îl plângeau amarnic. După ceva vreme, Rodica l-a cunoscut pe primarul unui sătuc din Normandie, un văduv corpolent şi sentimental; omul a rămas atât de impresionat de fluenţa în franceză şi de cunoştinţele enciclopedice de literatură franceză ale cucoanei, încât a luat-o de nevastă. Proaspătul soţ şi-a descoperit o vocaţie târzie pentru literatură şi, întrucât contactele lui cu textul scris fuseseră dintotdeauna nespus de modeste, omul nu se mai sătura să audieze conferinţele ei, ascultând-o ore în şir cu gura căscată. S-a stins fericită în braţele bunului soţ, cu singurul regret că, luând istoria literaturii în răspăr, din zilele noastre spre evul mediu, nu ajunsese cu prelegerile până la La chanson de Roland.

mara popa spunea...

Minunat! Îmi imaginez că n-a murit degrabă, ci că prelegerile erau cu multe bisuri, cu "mai spune o dată partea asta", cu detalieri duse la infinit, apoi dezbateri amănunţite, printre felurile franţuzeşti de brânză, cidru, friptane şi dulceţuri.
Nu ştiu de ce, dar am impresia că, de vreo 20 de ani încoace, toată Franţa e locuită de primari din Normandia, pentru că am tot primit exemple cum că mai mult cei din afara ţării, eventual din fostul bloc comunist, au cunoştinţe temeinice despre literatura şi istoria acesteia.