Elena fiica se născuse în Bucureşti, dar copilăria şi-o petrecu la moşioara din Ialomiţa a tatălui ei. Marea criză bântuia cu străşnicie prin Europa şi peste ocean. Departe de ea, liniştitul cuib ialomiţean plutea uşor, ca o corabie cu pânzele întinse, pe valurile neodihnite ale istoriei.
Singurele vestigii pe care Elena mama le păstrase din vechea ei viaţă erau câteva bijuterii – bijuterii de zână, cu pietre mari, străvezii, strălucitoare, în monturi diafane –, un serviciu de ceai, despre care poate voi povesti mai târziu, şi fata în casă, care o urmase neabătut şi care avea să moară, bătrână, în braţele stăpânei ei.
Fericirea se aşternu
Fericirea se aşternu ca un văl asupra idilicului conac. În amintirea biografiei ei artistice, mama împodobi casa cu diverse opere de artă forjate sau turnate în metal. Tatăl se dărui în egală măsură agriculturii şi familiei. În fiecare zi, la ora patru, slujnica se ducea cu trăsurica la staţia de autobuz din sat, ca să vadă dacă n-a sosit în vizită cineva de la oraş. În curtea micului conac se ivi o fântână arteziană în care se răsfăţau două broaşte zâmbitoare de bronz, rod al talentului stăpânei casei. Dacă l-ar fi cunoscut cineva pe Ugo A., soţul uitat, dar nedivorţat al stăpânei casei, ar fi remarcat cu siguranţă asemănarea dintre broaştele din fântână şi zâmbetul lui înţelept. Dar, pe vastele câmpii ialomiţene, nu auzise nimeni de existenţa lui.
Mica Elena
Mica Elena învăţă să meargă printre trandafirii din faţa casei şi să se caţere în vişinii şi nucii din livadă. Copila era, inevitabil, un diavol blond cu înfăţişare de înger, aşa cum fusese şi mama; vechea zicală românească „capra sare masa, dar iada sare casa” părea a se potrivi de minune caracterului ei. Nu împlinise încă 12 ani şi perversitatea privirilor ei inocente luase deja minţile câtorva băieţi din sat şi anihilase decenţa unui politician bogat, trecut de 50 de ani, prieten de familie, care se declarase candidat oficial la mâna ei, arătându-se gata să facă nunta în orice moment şi în orice condiţii.
În mintea de artistă
În mintea de artistă a mamei n-ar fi încăput niciodată ideea unei şcolarizări consecvente a fiicei, astfel încât copilului i se aduseră câţiva profesori particulari, de la care află lucruri neînsemnate despre matematică, istorie şi geografie; la un moment dat, când familia fu nevoită să stea o vreme la Bucureşti, fata urmă, timp de câteva săptămâni, cursuri la un pension. Vorbea fluent cinci limbi: cu mama, ruseşte şi italieneşte, cu tatăl româneşte şi nemţeşte şi, cu amândoi, franţuzeşte. Dar, mai presus de toate, lua lecţii de dans – ce poate fi mai normal pentru fiica unei femei care se bucurase de prietenia lui Diaghilev şi a lui Nijinski? Mai mult decât atât, amintindu-şi de vremurile în care, în palatul din Sorrento, stătea ceasuri în şir privindu-l pe veşnicul invitat Leon Bakst cum desenează neuitatele lui costume şi scenografii pentru baletele ruseşti, Elena mama îşi învăţă copila să deseneze. Petrecea lungi după-amiezi povestindu-i despre compozitori, despre coregrafi şi despre balerini, şi făcând-o să înţeleagă corespondenţele între personaje, culori şi costume, legăturile între decoruri şi lumini.
Curând izbucni războiul
Curând izbucni războiul, tatăl intră, ca tot românul, în afaceri legate de aprovizionarea armatei şi, cu toată primejdia bombardamentelor, familia se văzu nevoită să se ducă la casa din Bucureşti.
Elena fiica avea deja 17 ani. Pletele blonde îi şiroiau pe umeri, picioarele ei lungi şi fine păşeau graţios în pas de dans; strălucea ca soarele şi era mai tainică decât luna. Ascendenţa ducală se ghicea în trufia ţinutei capului şi în aerul ei distant şi nepăsător. Originală, pe deasupra. De îndată ce suna alarma de bombardament, şterpelea din proviziile familiei o cutie de icre negre şi o sticlă de şampanie şi, în timp ce bombele cădeau asupra oraşului, făcea cu voioşie picnic în iarba mustoasă de pe malul lacului Herăstrău, în cine ştie ce companie, mai mult sau mai puţin întâmplătoare. Niciodată aceeaşi. Trebuie să înţelegem că Elena fiica, la fel ca mama ei, era o zână, iar pe deasupra era şi născută în zodia săgetătorului, printre ale cărei multe calităţi nu figurează şi fidelitatea.
Sfârşitul picnicurilor
Încheierea războiului a adus sfârşitul picnicurilor cu şampanie, dar începutul soarelelor cu ofiţeri. Căci Bucureştii se umplură de ofiţeri de diverse neamuri, cu toţii invitaţi în casele bunelor familii şi dornici să danseze cu frumoasele românce.
Precum se poate bănui, Elena fiică era, de departe, una dintre cele mai frumoase şi mai graţioase domnişoare din oraş. Desigur că, în această situaţie, era inevitabil (deşi banal) să părăsească statutul de domnişoară pentru cel de doamnă. Nu trecu mult şi, dintre batalioanele de ofiţeri care se asasinau din priviri de dragul favorurilor ei, îl alese pe cel mai falnic şi mai englez, cu care, fără multă vorbă, se căsători, ba chiar de două ori (meteahnă de familie!), făcând nunta şi la moşioara ialomiţeană, şi la biserica anglicană din Bucureşti. Fantoma falnicului ofiţer din Gardă din tinereţile Elenei mame se trezi din dulcea toropeală în care moţăia pe vecie în raiul militar unde-l expediase Marea Revoluţie Bolşevică din Octombrie, şi vărsă o lacrimă diafană în amintirea nebuniilor de mult trecute.
Urmă o perioadă de fericire deşănţată: baluri ofiţereşti, baruri, cluburi de noapte, şampanie, iubire şi dans – ah, frumos oraş era Bucureşti, în scurta pauză dintre grozăvia războiului şi grozăvia următoare.
Într-o noapte parfumată
Într-o noapte parfumată de vară, după cuvenitul stagiu la barul de noapte, Elena fiică şi proaspătul ei soţ, ameţiţi de licori bahice şi de mireasma înnebunitoare a florilor de tei, hotărâră că, la ora 4 dimineaţa, noaptea e încă prea tânără pentru a fi înmormântată. Cu gând să bea un ultim păhărel, urcară cu pas şovăielnic (dar cu hotărâre nestrămutată) treptele spre domiciliul celui mai bun prieten al vajnicului ofiţer, şi el, la rândul său, un vajnic ofiţer englez. De prieten avea grijă, cu devotament de cloşcă, o ordonanţă vigilentă, dar, din nefericire, nu în aceeaşi măsură inteligentă. Auzind că la ceasul dimineţii cineva bâjbâie pe la uşă – şi având pentru bucureşteni sentimentele pe care mulţi englezi le mai nutresc chiar şi în zilele noastre – scoase pistolul şi, fără somaţie, trase prin uşă asupra presupusului hoţ. Pe scurt, îi zbură creierii.
După înmormântare, asupra tinerei văduve căzu un nou necaz: autorităţile, care începeau deja curăţarea patriei-mume de uscăturile burghezo-moşiereşti, îi puseră în vedere ca, în cel mai scurt termen, fie să renunţe la cetăţenia engleză, dobândită prin mariaj, fie să se mute în noua ei patrie.
Astfel încât
Astfel încât englezoaica de dată recentă plecă foarte curând spre îndepărtata Londră. Ascundea în geanta de voiaj câteva dintre bijuteriile ducale din zestrea maternă şi trăgea după ea o somptuoasă şi imensă cutie legată în piele, în care se afla cel mai neînchipuit serviciu de ceai din argint, transportat odinioară în marile cufere care o însoţiseră pe mica ducesă spre vremelnicul ei domiciliu din Sorrento, amintire a vechii ei vieţi, pe care o luase cu ea atunci când părăsise Italia.
Ca o paranteză
(Ca o paranteză, am văzut serviciul la aproape 50 de ani după aceste evenimente. Era păstrat cu pioşenie sub patul din dormitorul stăpânei casei, într-o vilă de pe Coasta de Azur. Elena fiica, acum o cucoană al cărei trup de 80 de ani adăpostea un suflet de 18 ani, mi-a zâmbit misterios şi m-a îndemnat să trag cutia imensă din praful de sub pat. Am deschis-o şi am rămas fără grai în faţa splendorii tăvii, a ceainicelor cu forme elegante, a zaharniţelor, cănilor, farfurioarelor, linguriţelor şi a tot felul de ustensile, gravate toate cu blazonul ducal şi cu iniţialele Elenei mama, şi cufundate în catifeaua de un vişiniu stins ce căptuşea cutia. Am întins o mână timidă şi am ridicat un ceainic, căutându-i mărcile. Aşa cum bănuiam, alături de mărcile ce atestau puritatea metalului şi oraşul de provenienţă al obiectului, am găsit mica marcă binecunoscută, cu litere ruseşti – KF – Karl Fabergé. Mai văzusem câteva asemenea capodopere de giuvaiergerie în muzee, dar niciodată una atât de somptuoasă…)
Să ne întoarcem
Să ne întoarcem la mica zână cu destin pe cât de itinerant pe atât de european – întocmai ca acela al mamei ei. Odată ajunsă la Londra, primul drum l-a făcut la necunoscuta ei soacră; mama defunctului ofiţer, cu o politeţe englezească, adică foarte rece, i-a comunicat că o consideră vinovată de moartea fiului ei şi a invitat-o afară.
Educaţia hotărât neuniversitară a tinerei femei nu o îndrituia la speranţe în cariera bancară sau în cea pedagogică. Londra de după război nu era tot atât de primitoare ca Bucureştii de după război. Avea însă numeroase baruri de noapte cu spectacole, astfel că o găsim în următoarele luni pe Elena fiica vânzând ţigări într-un bar de noapte din centru. Era îmbrăcată cu o rochiţă neagră, scurtă, ciorapi negri şi pantofi cu tocuri înalte, purta o mică tocă pe cap, cu o voaletă diafană, iar la gât un mare pandantiv cu briliante şi rubine, atât de strălucitoare, încât nimeni n-ar fi bănuit că erau veritabile. Plimba prin local o cutie mare cu pachete de ţigări, atârnată de după gât cu o curea, iar unduirea ei inefabilă printre mese făcea mai mult pentru cauza fumatului decât ar fi putut face cea mai costisitoare campanie de publicitate pentru tutun.
În fiecare noapte
În fiecare noapte, în bar avea loc un spectacol: dansatoarele, îmbrăcate cu rochii pline de paiete, ţopăiau căpreşte pe o mică scenă, printre palmieri obosiţi de carton. După câteva luni, strict necesare pentru a deprinde limba locului (engleza fiind, paradoxal, singura limbă de mare circulaţie pe care nu o vorbise cu părinţii ei), într-o seară, domnişoara care vindea ţigări se duse la chipeşul director al stabilimentului şi îi comunică opinia ei despre decorurile spectacolului, pe care le găsea absolut jalnice.
Într-un moment de inspiraţie, sau poate fermecat de scânteierile de safir ale ochilor ei, omul îi îngădui să aducă îmbunătăţiri scenei. Şi astfel, învăţămintele pe care Elena mama le trăsese, demult, din lecţiile lui Leon Bakst, au fost aplicate în spectacolul unui anonim cabaret londonez.
Foarte repede
Foarte repede, Elena fiica schimbă faţa spectacolului, înnoind costumele, decorurile şi coregrafia şi propulsând cabaretul în rândul localurilor de noapte de succes. Nu numai atât. Directorul cel chipeş se trezi şi el propulsat în rândurile admiratorilor necondiţionaţi ai proaspăt promovatei scenografe. După o idilă pe cât de subită pe atât de pasionată, cei doi îndrăgostiţi hotărâră să-şi unească destinele şi ideile: el aducea ca zestre ştiinţa afacerilor, ea arta spectacolului şi, nu mai puţin important, ceva bunuri susceptibile de a fi puse amanet în schimbul capitalului necesar deschiderii unui cabaret în regie proprie. Zis şi făcut. Pe firmamentul vieţii de noapte londoneze apăru o nouă stea. Localul avu succes încă din prima noapte, succes la care au contribuit major cunoştinţele micii zâne în domeniile conexe ale şampaniei şi ale dansului, precum şi frumuseţea ei, ale cărei victime cădeau secerate, în rânduri strânse. Curând, rezervările trebuiau făcute cu săptămâni înainte.
Marşul triumfal
Marşul triumfal al norocului a continuat timp de mulţi ani. Localul era plin necontenit de clienţi de marcă. Veneau acolo lorzi, şeici, actori celebri de film şi multimilionari. A venit o dată chiar şi fiul unui odios dictator comunist, dar a fost dat repede afară, întrucât proasta-creştere nu era tolerată în distinsul local. Aşezată veşnic la măsuţa ei dintr-un colţ, Elena fiica supraveghea fără răgaz bunul mers al localului, plimbându-şi asupra tuturor privirile albastre, impenetrabile.
Banii se acumulau. Perechea şi-a cumpărat o casă şi a făcut doi copii. Johnny, chipeşul soţ, odraslă a unei modeste familii irlandeze, a înţeles că, atunci când un muritor de rând are norocul să fie acceptat de o zână, trebuie să accepte la rândul lui unele faţete mai puţin luminoase ale norocului – sau ale zânei.
Anii treceau
Anii treceau, copiii creşteau şi părinţii nu întinereau, vremurile se schimbau, viaţa de noapte londoneză evolua inexorabil, iar spectacolul de cabaret evolua şi el, sau s-ar putea spune că involua, de la coregrafie la pornografie. Cei doi soţi au luptat câtăva vreme: împotriva oboselii, împotriva decăderii artei spectacolului, împotriva evidenţei.
În cele din urmă, cu înţelepciune, au hotărât să-şi vândă întreaga agonisită şi să se strămute în raiul tuturor englezilor la pensie: pe Coasta de Azur.
Acolo se încheie
Acolo se încheie povestea. Johnny a murit după câţiva ani de fericită lenevie, în braţele femeii vieţii lui. Copiii au făcut ceea ce fac îndeobşte copiii: şi-au văzut de viaţa lor.
Elena mama murise cu ani înainte, lăsându-i fiicei, ca testament, povestea aventuroasă a matrimoniilor ei. Ceea ce îi îngădui Elenei fiica să facă necesarele cercetări: în ultimii ani ai vieţii îşi cunoscu sora italiană, o bătrână doamnă cu caracter agreabil, care, în marea ei inocenţă, îşi petrece zilele mâzgălind şi închipuindu-şi cu sinceritate că pictează. Din păcate, fratele ruso-italian, amiralul Volodea, murise înainte de a se putea bucura de regăsire, aşa că Elena nu putu decât să se reculeagă în cimitirul liniştit din Toscana. Cunoscu în schimb numeroasa familie a Flaviei, fii şi nepoţi ce trăiesc idilic, în vile uriaşe, pe dealurile înmiresmate ale Toscanei.
Timp de câţiva ani, bucurându-se de norocul din 1989, rubedeniile din România ale Elenei fiica s-au râzgâiat boiereşte în piscina din parcul vilei, sub privirile ei tot atât de impenetrabile ca şi în epoca de glorie a renumitului cabaret.
M-am bălăcit şi eu
M-am bălăcit şi eu în piscină, iar într-un moment de neuitat am băut un ceai din ceainicul serviciului monstruos. Cum toate, în lumea aceasta, se mută în alte zări sau în alte locuri, uneori mă gândesc cu tristeţe la Elena fiica, mutată într-o lume în care probabil şi astăzi arta spectacolului se menţine la nobilele înălţimi ale lui Diaghilev şi Bakst, precum şi, cu tot atâta tristeţe, la serviciul fenomenal de ceai, mutat în seif-ul unei bănci elveţiene.
Copyright Silvia Colfescu 2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu