Mici comori bucureștene

În sfârșit, una dintre micile comori bucureștene care mi-au bucurat copilăria și-a reluat locul în foișorul renovat al Vilei Minovici. 

Clopoțeii colorați de cristal sună iarăși diafan, la fel ca atunci când aveam vreo șapte ani și tatăl meu mă ducea de mână până la fântâna Miorița, ca să-i ascultăm împreună. 

O amintire frumoasă face din nou parte din viața Bucureștilor și, poate, a copiilor orașului.

Fotografiile clopoțeilor aparțin lui Cristian Oeffner Oprea, căruia îi mulțumesc
 pentru permisiunea de a le publica pe blog

Din aceleași vremuri îmi aduc aminte cum mă ducea tata la muzeu, unde treceam plini de venerație prin fața pânzelor neprețuite de pe pereți, zăbovind la unele, cu ochii ațintiți pe detalii, șoptindu-ne la ureche comentariile. Nici prin gând nu ne-ar fi trecut să vorbim cu voce tare în catedrala artelor.

Dar cel mai mult și cel mai mult îmi plăcea sala cu artă extrem-orientală.  Copilul de 7-8 ani înțepenea uluit în fața câte unui minuscul personaj cu aer înțelept, a obiectelor lucrate cu infinită răbdare. Eram fascinată mai ales de o piesă mare, probabil de cuarț roz, ca o dantelărie împodobită cu lanțuri din același material translucid, și despre care tata îmi explica de fiecare dată că a fost sculptată dintr-o singură bucată, inclusiv lanțurile de cuarț care o împodobeau.

Atâta măiestrie mi se părea nepământeană și, de fiecare dată, mă uitam îndelung la împletiturile complicate și la lănțișoare, căutând măcar un loc în care să văd o lipitură, o îmbinare pe care să i-o pot arăta tatălui meu și să-i spun: „uite, nu e dintr-o singură bucată!”.

Inutil să spun că n-am găsit-o niciodată.

Mărunta – sau poate nu chiar mărunta – comoară orientală din muzeu încă nu a fost redată bucureștenilor, sălile care ar trebui să o adăpostească așteaptă încă renovarea.

Dar mă gândesc cu drag la ziua când colecția de artă extrem orientală de la Muzeul Național de Artă își va deschide din nou porțile.  

Mă voi duce atunci să revăd mica minune, cu speranța că voi retrăi sentimentul miraculos din copilărie, la fel ca la auzul clopoțeilor de cristal.

Poate voi găsi vreo îmbinare ascunsă pe care, peste bariera dintre lumea viilor și lumea luminii, i-o voi arăta tatălui meu. Poate că n-o voi găsi.

Poate că voi vedea că bătrâna sculptură nu e din cuarț roz.

Cu siguranță că e din materia din care se fac visele…  

Copyright Silvia Colfescu, 2016

Politicieni bogați? Țară săracă? Nimic nu se schimbă...

Iată un articol pe care Mihail Sebastian, redutabil gazetar (pe lângă calitățile sale de scriitor, dramaturg, memorialist), l-a publicat în Cuvântul în 1931. Cei care-și închipuie că numai în România zilelor noastre există politicieni care se îmbogățesc din... politică se vor liniști constatând că Hrebenciucii, Becalii, Voiculeștii etc. ai zilelor noastre sunt de fapt "nepoții" mai prost-crescuți, mai grosolani și mai lacomi ai politicienilor interbelici, și ei, la rândul lor, demni urmași ai politicienilor care i-au precedat. Să fie oare un semn că degeaba nădăjduim la mai bine? 

Imagine Internet

Am găsit!...

Nu glumesc deloc. Am găsit mijlocul sigur al refacerii noastre economice. Domnul Argetoianu[1] să nu-şi mai facă inimă rea; nu e nevoie să fie redus bugetul ţării. Contribuabilii să nu dispere: impozitele nu trebuiesc majorate. Ba dimpotrivă. Vă promit o eventuală reducere a lor cu vreo 25 la sută. Nu vă pot da încă cifre exacte, dar le voi calcula pe măsură ce planul meu va fi pus în aplicare.

E simplu. Există în ţara noastră o categorie cu totul specială de inşi bogaţi. Sunt „îmbogăţiţii de guvern”. (Dacă expresia vi se pare necorectă, gândiţi-vă că există una analoagă: „îmbogăţiţii de război”.) Sunt oamenii de partid care fac avere în timpul unei guvernări prietene. Nu importă cum şi nu importă în ce calitate. Ministru, primar, deputat, consilier, advocat sau numai cumnat. Fapt e că fac avere şi că o fac numai atunci.

Să se facă un control vast şi amănunţit al acestor averi. Am mai spus-o noi aici, dar atunci era o glumă şi acum e un plan economic. Pentru fiecare „îmbogăţit de guvern” să se deschidă o fişă specială.

Operaţia poate părea complicată. În realitate nu e.

Un exemplu. Constantinescu Tancred. Cauţi numele acesta în registrele fiecărui partid politic, până dai de el. Să zicem că l-ai găsit în partidul liberal, de exemplu. Bun. Socoteşti atunci câte guvernări a avut acest partid de la 1920 încoace.

Şi să presupunem că găseşti două guvernări: 1922-1926, 1927-1928. Foarte bine. Cauţi atunci să afli ce roluri a jucat insul căutat în aceste două guvernări. Şi găseşti, să zicem, că a fost în prima director la C.F.R. şi ministru de industrie, iar că în a doua n-a fost nimic.

Perfect. Atunci calculezi exact averea pe care acest presupus Constantinescu Tancred a avut-o la 1920, calculezi iar averea pe care a avut-o la 1924, şi diferenţa dintre cele două cifre constituie „îmbogăţirea lui de guvern”. Operaţia se repetă întocmai pentru perioada 1926-1928.

Să presupunem că am găsit 20 de milioane în totul. (Dau într-adins cifre mici, ca să nu complic socoteala). Asupra acestei sume, statul aplică un impozit ce variază între 50 la sută şi 90 la sută.

Confiscarea integrală a sumei, deşi mai simplă, trebuie păstrată numai pentru afacerile absolut penale. Pentru afacerile sucite, 50 la sută e destul, iar pentru cele „aproape oneste”, 90 la sută e prea de ajuns.

Sistemul meu nu e deloc rigid. Procentul impozitului e progresiv, după importanţa demnităţilor. În cazul de mai sus bunăoară, statul ar aplica: 65 la sută asupra afacerilor făcute ca director la C.F.R., 82 la sută, asupra celor făcute ca ministru şi 90 la sută asupra celor făcute ca simplu particular. Ceea ce dă în medie un impozit de 79 la sută, care, aplicat asupra sumei de 20 de milioane, produce suma de 15 milioane 800 de mii. Exact.

Gândiţi-vă acum că cifrele de mai sus sunt în realitate mult mai mari. Gândiţi-vă de asemeni că fiecare partid îşi are Tancredul lui, că fiecare Tancred ascunde în umbra lui o legiune de alţi Tancrezi mai mici şi mai obscuri. Evaluez cu modestie numărul „îmbogăţiţilor de guvern” la 50.000. Sunt fără îndoială în România 50.000 de oameni, care au trăit şi s-au îmbogăţit pe seama a 18 milioane.

Revizuiţi-le averea şi criza economică a statului e rezolvată.

Măsura de altminteri nu e nouă.

Au existat două impozite speciale pentru îmbogăţiţii de război, tribunale speciale şi măsuri de executare grabnice.

Procentul impozitului s-a urcat în Franţa bunăoară până la 80 la sută pentru aceşti bogătaşi, indiferent de onestitatea afacerilor lor.

Şi să nu ni se răspundă că războiul era o situaţie excepţională, care justifica măsuri excepţionale. Căci la noi o guvernare este la fel de dezastruoasă cât un război. Pentru noi, războiul nu s-a terminat la Versailles. După ce ne-am bătut 2 ani cu nemţii, ungurii, turcii şi bulgarii, ne-am luptat alţi 12 ani cu liberalii, averescanii şi naţional-ţărăniştii. Acum să facem socotelile.

Există o problemă a reparaţiilor de război. Reparaţii civile de astă dată. „Îmbogăţiţii de guvern” să facă un pas înainte. Să-i numărăm. Şi cu asta problema crizei e terminată.

Ofer soluţia guvernului şi ministerului de finanţe în special. O ofer dezinteresat, din generozitate personală. Nici măcar nu cer să fiu decorat.

Cuvântul, an VII, nr. 2301, 16 septembrie 1931, pag. 1

---

[1] În acea perioadă, Constantin Argetoianu era ministru de Finanţe.