Locuri și ecouri din București. Palatul Cantacuzino

    

                                

 La vremea inaugurării Palatului, Emil Wilhelm Becker așezase deja pe fațade zeițele și grăsuții putti dansatori, dar încă nu sculptase cei doi lei care străjuiesc astăzi scările. Havuzul pe care proprietarul și l-ar fi dorit în fața scării principale nu s-a făcut niciodată.

Casele bătrânești ale Cantacuzinilor încă nu fuseseră înlocuite de blocul care mai stă și astăzi pe locul lor.

La vremea inaugurării Palatului, medalioanele nu erau încă pictate în sala de bal a Palatului (numită azi „aula”), nici frumoasele candelabre de bronz de sub ele nu fuseseră încă instalate. 

 

Galeria de deasupra sălii de bal era împodobită cu tablouri, între care unele de Grigorescu. Azi pereții galeriei sunt goi...

La vremea inaugurării Palatului, arhitectul I.D. Berindey, creatorul clădirii, școlit la Paris, avea 35 de ani. Făcea parte din aceeași pătură socială ca și clientul său, marea boierime. Desenase toate amănuntele construcției, inclusiv „stucaturile, lemnul sculptat, fierul forjat, majoritatea bronzurilor” executate apoi de marile case de artă bucureștene Storck, Gaiser, Hauck, Dietz etc. Artiști bucureșteni nemți. 

Gheorghe Grigore Cantacuzino, comanditarul Palatului, avea 74 de ani. Avea să moară peste 7 ani. La vremea inaugurării Palatului său, era pentru a doua oară prim-ministru și unul dintre cei mai bogați oameni din România, atât de bogat încât era poreclit Nababul.

Printre demnitățile la care accedase se aflau cele de primar al Capitalei, ministru și prim-ministru, președinte al Partidului Conservator, deputat, senator, președinte al Senatului, președinte al Adunării Deputaților.

Trăsurile intrau în șiruri lungi pe marile porți de fier artistic forjat și depuneau oaspeții la peron, 60 de invitați la „le souper des princes” servit în sufrageria mare, și 520 de invitați la recepție, pentru care se pregătise „un buffet des plus abondants et des plus délicats” în sufrageria mică. Cel puțin așa spune  Bucarest Modain din februarie 1906.

Dar râzgâiata noră a gazdei, Maruca, în semn de protest, nu se afla printre participanți: i se păreau de prost gust mobilele și podoabele palatului alese de „sărmanii” socri, „stucurile, picturile și aurăriile”. 

I se părea oribilă mobila verde deschis din salonul de muzică, „imaginată de sărmana soacră”.

Sărmanii socri bogați! Soacra, Ecaterina, née Băleanu (de asemenea familie de boieri mari) avea pesemne o slăbiciune pentru culoarea verde deschis, de vreme ce la inaugurarea palatului purta o rochie „en satin Nil voilé de precieuses dentelles anciennes”, iar în portretul de aparat (semnat de pictorița teosoafă Ervizia Paini), care se păstrează și astăzi la locul lui din apartamentele stăpânei casei, e îmbrăcată în chiar acea toaletă cu ape verzui.

 Printre musafiri, toată crema boierimii, politicieni de rang înalt, membrii Parlamentului, membrii de seamă ai Corpului Diplomatic. Mai puține doamne, toate extrem de elegante, mai mulți domni, toți în ținută protocolară, cu decorațiile înșirate pe piept ca pentru un bal la curte. Un eveniment cu intensă coloratură politică, în fapt.

În sfârșit, pe la orele 11, își făceau apariția și prințul moștenitor Ferdinand, în uniformă de general de cavalerie, împreună cu prințesa Maria, viitoarea celebră regină, în rochie neagră cu paiete. Nu se putea ca Altețele Lor Regale să nu onoreze inaugurarea Palatului primului-ministru.

Era punctul culminant pentru gazde, punctul terminus pentru musafirii invitați numai la recepție, nu și la supeu.

La vremea inaugurării Palatului, manierele erau foarte stricte.

Ca și acum, pe invitații era specificat intervalul de timp în care invitatul era… invitat. Iar la vremea aceea, regula jocului era respectată.

Acum, deși regula jocului este aceeași, parcă se respectă mai puțin.

Palatul Cantacuzino a avut noroc. Este în picioare și și-a păstrat multe dintre podoabe. 

Casa micuță și elegantă din spatele Palatului a fost o bucată de vreme cămin al celui mai mare compozitor român, George Enescu, căsătorit cu Maruca, văduva fiului lui Gheorghe Grigore Cantacuzino. Soții au preferat să nu locuiască în ambianța pompoasă creată după gusturile primului-ministru. 

Confiscat, palatul a servit de sediu Institutului de Studii Româno-Sovietice. Apoi, după moartea la Paris a compozitorului, s-a creat aici muzeul dedicat lui Enescu. Donat de văduva lui în acest scop, Palatul, întruchipare a unui gust artistic a cărui strălucire nu prea rafinată nu a putut fi domolită decât de patina unui secol, poartă paradoxal peste ani amintirea unui compozitor de un extrem rafinament.

Și a unei lumi care, la vremea inaugurării Palatului, nu bănuia că va lăsa moștenire Bucureștilor una dintre emblemele Micului Paris.

 

Bibliografie:

Bucarest Mondain, 5 februarie 1906

Georgeta Filitti, Istoria unei case – Muzeul Naţional „George Enescu”, 2011

Narcis Dorin Ion, Palate din București, 2013

Sidonia Teodorescu, Mari arhitecți bucureșteni. Ion D. Berindey, 2014

Cea de a doua confruntare Iohannis-Ponta - jocul se întețește

Cea de a doua confruntare Iohannis-Ponta.
Dl Ponta nu se dezminte.
Cu debitul verbal lătrător, de avocat (de bine de rău este absolvent de Drept, deși se știe cum și-a luat doctoratul), merge până-n pânzele albe, spune minciunele, întrerupe interlocutorul, încearcă să-l obrăznicească.
Totul cu un rânjet înciudat.

Din păcate pentru dl Ponta, dl Iohannis a început să se enerveze.

Știți bancul cu englezul și mitocanul (nu spun de ce nație)?
Un mitocan se repede cu insulte la un englez. Englezul tace.
Mitocanul îl înjură. Englezul se uită la el și zâmbește.
Mitocanul continuă. Englezul îi spune:
- Scuză-mă, nu te supăra, pot să te rog ceva?
- Ce?
- Smulge-mi o mustață.
- Ceeee?
- Te rog, smulge-mi o mustață.
Mitocanul se execută. Englezul se înroșește un pic.
- Te rog, mai smulge-mi una.
Mitocanul se execută. Englezul se înroșește mai tare.
- Încă una.
Mitocanul se execută. Englezul se învinețește, scoate un răget, se repede asupra mitocanului și îi arde o mamă de bătaie.

Dl Iohannis e pe postul englezului, deși e sas.

Și-a călcat pe inimă, pe buna creștere și pe bunul simț și a pomenit de dl Hrebenciuc de la PSD (anchetat pentru o șpagă de 12.000 hectare de pădure pe care a cerut-o).
A citit o listă de vreo 38 de membri marcanți ai PSD condamnați penal, cercetați penal, pușcăriași și pușcăriabili.
A pomenit de baronii din PSD, a căror marionetă este dl Ponta, împins în față ca să le apere furăciunile.

A arătat tuturor dovada că dl Ponta spune minciuni (taloane de pensie de câțiva lei, nu de 400 de lei sau cât inventează dl Ponta).
I-a amintit dlui Ponta că nu Primăria unui oraș face retrocedări, cum pretinde acesta, ci o instituție aflată în subordinea... primului-ministru.
A spus clar că dorește un parlament curat, fără hoți, că respinge legea amnistiei pentru hoți, pe care PSD abia așteaptă să o treacă prin parlament, ca să-și scape membrii de frunte din pușcărie.
A spus că e nevoie de un parlament mai mic, nu de o pletoră de aproape 600 de profitori, abonați la salarii uriașe, case, mașini, secretare, chefuri plătite din banii noștri.
A vorbit ca un om cinstit, corect, normal.

Dl Ponta tot încearcă să pretindă că dl Iohannis vorbește în lozinci.
Nu sunt lozinci, dle Ponta, sunt cereri de bun-simț, lucruri care ne dor pe toți, lucruri pe care nu avem nădejdea că le veți rezolva, dacă veți ajunge președinte.
Cu abilitățile dumneavoastră de avocat necinstit, vă tot ascundeți după cuvinte, blocați orice inițiativă de curățare a vieții politice, vă apărați cu ghearele și cu dinții, încercând să puneți ghearele definitiv pe năcăjita noastră țară.

Bomboana pe coliva dlui Ponta, când, la final, a avut imprudența să pomenească de calul lui de bătaie, dl Băsescu:

Domnule Ponta, Basescu i-a prostit pe români cand v-a numit prim-ministru? Dati raspunsul singuri !

I-ar mai trebui dlui Iohannis vreo două ședințe de enervare.
Abia atunci și-ar da măsura.

Prima confruntare Iohannis-Ponta – meci nul

Zero la zero. Cred că nici unul dintre cei doi candidați nu l-a convins pe vreun alegător al celuilalt să-și schimbe opțiunea.

Câștigarea de voturi fiind de fapt scopul unei asemenea confruntări, meciul a fost nul. Contrar opiniilor unora dintre comentatori, cărora tupeul dus până la bădărănie al domnului Ponta le-a putut da impresia că acesta a câștigat, cred că susținătorii dlui Iohannis nu au apreciat dezlănțuirea de obrăznicie nervoasă a dlui Ponta. 

După cum nici partizanii dlui Ponta nu au apreciat moliciunea ardelenească și umorul neagresiv („Sunt sigur că o să ne spuneți dumneavoastră”) ale dlui Iohannis.

Se prea poate ca această primă întâlnire să fie semnul că ne-am căptușit pentru viitorii 5 ani cu dl Ponta ca președinte.

De ce?

Pentru că media - și mai ales cei doi președinți post-decembriști mai longevivi, dl Iliescu și dl Băsescu, l-au obișnuit pe cetățeanul român cu ideea că, într-o confruntare, un președinte trebuie să fie autoritar până la autocrație, să-și impună fără menajamente părerea, să taie vorba interlocutorului, să facă orice pentru a-și înăbuși adversarul, inclusiv, la extrem, să mintă și să dea dovadă de mojicie.

Dacă ne gândim bine, președinții de care am avut parte (cu o excepție nesemnificativă) sunt proveniți din familii care, în mod vizibil, nu i-au prea dotat cu regulile bunei creșteri și ca atare, la maturitate, educația nu i-a încurcat în strategiile de atingere ale țelurilor politice.

Ca să nu mai vorbim de oficializarea în politica românească a principiului „Calomniază, chiar dacă nu e adevărat tot rămâne ceva”, mânuit cu dexteritate de politicianul dâmbovițean, dar stânjenitor pentru un om… normal.

Așa că normalitatea și buna creștere ale dlui Iohannis l-au dezavantajat. În prima parte a dezbaterii, a părut să se adapteze cu greu agresivității și lipsei de maniere a dlui Ponta. Abia în a doua parte a întâlnirii s-a hotărât să-i răspundă mai apăsat, cu argumente. 

Dar și acestea rostite cu un bun-simț pe care oamenii simpli, tăbăciți de tupeul post-decembrist, l-ar fi putut confunda cu nehotărârea.

Pe de altă parte, pe dl Ponta l-a dezavantajat chiar excesul de nervozitate și de combativitate de care a dat dovadă. 

Oamenii cu scaun la cap nu au apreciat obrăznicia infantilă cu care și-a întrerupt tot timpul interlocutorii și modul râzgâiat și îmbufnat în care s-a abținut să o mai facă atunci când a fost amenințat cu tăierea microfonului. 

Nici felul în care încerca să-și încurce adversarul cu chichițe și să-și găsească argumentele în fițuicile pregătite de-acasă.

Nu știu dacă, în zilele următoare, dl Iohannis va putea trece peste felul lui de a fi și va reuși să-i răspundă dlui Ponta cu aceeași monedă. 

De seriozitate, de cinste, de dorința de a aduce binele în viața țării nu duce lipsă, dar, cu un asemenea interlocutor, va avea nevoie de mai mult decât atât. De multă mitocănie, de talentul de a mânui minciuna fără scrupule și de alte „calități” asemenea, pe care s-ar putea să nu le aibă.

Așa cum mi-a spus o persoană pe care o bănuiesc de minte mai… modestă, „nu e pregătit să fie președinte”. 

Nu e de mirare o asemenea opinie, dacă ne uităm la ce electorat avem: 

https://www.youtube.com/watch?v=nAGT8Y28FWc&feature=youtu.be

Uitați-vă cu luare-aminte până la sfârșit. Merită!       

Poate, dacă dl Iohannis se va „hârși” în atmosfera politică bucureșteană în următorii 5 ani, să avem după aceea noroc de un președinte mai civilizat, mai aproape de baremurile europene.

Poate va mai ajuta și dezastrul care se arată la orizont, sărăcia care se va adânci ca urmare a necesității de a plăti împrumuturile nebunești din care s-au făcut pomenile electorale, ca urmare a lipsei de chibzuință din ultimii doi ani în administrarea țării, a suprataxării deșănțate care deja îl sugrumă pe micul investitor, cel pe spinarea căruia stă bugetul țării. 

Între fuga din țară a celor care creează și muncesc și așteptările nătânge „să li se dea” ale celor care sunt obișnuiți de o viață cu pomana de la stat, am impresia că ne așteaptă zile grele.  Mă tem că vor rămâne în țară numai pensionarii, leneșii și hoții. 

De hoți nu am grijă, cu siguranță o să mai găsească ce să mai fure, dar celorlalți din ce „li se va mai da?”

Din acest punct de vedere, poate ar fi mai bine să câștige dl Ponta. Să încaseze personal urmările felului în care (nu) a administrat țara în ultimii ani și ale risipei electorale.

Oare cum vom mai rezista?   

Frumoasele bucureștence de altădată...

Fete frumoase, bine educate, călătorite prin toată Europa...așa erau multe dintre româncele primei jumătăți a secolului XX. Iat-o pe una dintre ele, fotografiată la Geneva, în zorii secolului.

O alta, cam în aceeași vreme. La București.

Și alta. În 1940.
Frumoasele bucureștence de altădată... mătușile de mai târziu...

Viața de zi cu zi a unei veverițe de Herăstrău

Salut! Ceva alune pe-aici?

Parcă văd o alună acolo.

Mda, arată ca o alună... Dar e ghindă...

Și aici? O nucă! Pe asta am mai mâncat-o o dată!

Oamenii ăștia își închipuie că o să mănânc ghinde? Doar nu sunt mistreț !!!

În sfârșit! O alună! Pe azi m-am aranjat! Să vedem mâine...

Vizitatori din Herăstrău! Poate pierdeți ceva nuci pe-acolo. 

Cu siguranță că o să aibă cine să le găsească...

De ce votam monarhia la prezidențiale? - o opinie rezonabilă

1) Republica s-a instaurat în România sub presiunea lui Stalin; cum bine se stie, Regele Mihai a fost santajat sa abdice; vointa poporului nu a fost niciodata consultata asupra schimbarii de regim
2) Republica, în România, se suprapune cu regimul criminal comunist
3) Primul presedinte al Republici a fost dictatorul Nicolae Ceausescu; acesta a ramas modelul pentru toti presedintii ulteriori
4) Institutia prezidentiala nu are nicio legitimitate în România; este injust ca presedintele unei republici de origine comunista, criminala, sa uzurpe locul detinut de drept de Casa Regala a României
5) Ca monarhisti refuzam ca impozitele noastre sa finanteze o campanie republicano-comunista
6) Partidele politice si Parlamentul sînt institutii legitime si normale, inclusiv sub monarhie; singura institutie nociva si nelegitima, care trebuie sa dispara din România, este institutia prezidentiala (din motivele expuse mai sus)
7) La alegerile organizate de republicani, pentru alegerile lor prezidentiale, monarhistii români vor vota "Casa Regala a României" în semn de protest
8) Toti românii care au convingeri monarhiste sînt rugati sa voteze în acest sens. Sa stergem, macar pentru demnitatea noastra personala, rusinea din decembrie 1947. Chiar daca republica nu se va prabusi peste noapte vom cunoaste ponderea
sustinatorilor monarhiei în Romania
9) Fiecare campanie republicana a "prezidentialelor" costa sume uriase, suportate de contribuabil; doar pentru campania din 2014 ministerul de interne a primit 166.778.000 lei; acesti bani ar putea fi folositi pentru lucruri cu adevarat utile; revenirea la monarhie ne-ar aduce economii inclusiv la acest capitol.
                                                                                       Cristian Bădiliță

Cristian Bădiliţă, n. 1968. Istoric al creştinismului timpuriu, poet, eseist. Doctor al Universităţii Paris IV-Sorbona cu teza Métamorphoses de l’Antichrist chez les Pères de l’Eglise (Paris, Beauchesne, 2005, premiul Salomon Reinach al Asociaţiei Eleniştilor din Franţa; trad. românească, Polirom, 2006). A coordonat traducerea comentată a Septuagintei în cadrul New Europe College, Bucureşti (2002-2011). Realizează o traducere amplu comentată a Noului Testament. Colaborări, cursuri şi conferinţe în România, Franţa, Italia. Cristian Bădiliță este autorul unui impunător șir de cărți (eseu, poezie, teologie).

Mătuși fabuloase. Tante Valerienne. Două fotografii care ar fi trebuit să apară în carte

Fragilă ca un bibelou străvechi. Cei mai transparenţi şi mai albaştri ochi pe care i-am văzut vreodată. Atât de albaştri, încât şi acum atrag privirile celor din jur. Da, chiar şi acum, când are 88 de ani.
Un portret al ei, pictat de Nicolae Grant cu peste şaptezeci de ani în urmă, o înfăţişează adolescentă, cam rotofeie, îmbrăcată într-o rochie bleu-verzuie de voal, cu un cordon de catifea legat fundă la spate. Cu faldurile rochiei orânduite în jurul ei, seamănă cu o porumbiţă mare, azurie, cu aripile strânse. Stă calmă pe o banchetă, şi ochii ei transparenţi contemplă curioşi lumea din jur. Are o expresie puţin întrebătoare, ca şi cum ar aştepta pe cineva despre care e sigură că va veni. Acum, când ştiu cum a trăit, pot să ghicesc în aşteptarea cui era. Deja, la 14 ani, îl aştepta pe porumbelul ei.

Umorul dâmbovițean în Santorini

BERE GRATIS

CHELNERIȚE TOPLESS

& RECLAMĂ MINCINOASĂ

 Nu mă așteptam să găsesc manifestarea umorului dâmbovițean în insula de vis. Măcar că mulți dintre noi avem rădăcini în mai mult sau mai puțin antica Eladă (insule, peninsule și chiar Elada din Fanar). 

Care nu mi-a fost bucuria când am văzut pe străduțele din Kamari câteva perle demne de simpaticul nostru erou Mitică! Și nu datorate cine știe cărui românaș care chelnerește la fața locului (cu toate că am văzut destui pe-acolo), ci ieșite chiar din profunzimile spiritului (comercial) grecesc. 

Cum să nu te bucuri, de pildă, aflând că Groove Bar e de părere că berea grecească ajută universul să facă sex încă din 1862? Oare cum s-o fi perpetuat specia umană până la acea dată fatidică? 

La cafeneaua de după colț, altă bucurie!

Nu numai că afli, de pe panoul din stradă, că poți mânca acolo cel mai bun mic-dejun englez-irlandez plătind doar 6 Euro, dar un panouaș suplimentar te informează că acești binefăcători ai umanității servesc micul-dejun TOATĂ ZIUA!

M-am hlizit după pofta inimii.

Am râs mai acrișor a doua zi, când, așteptând să mă îmbarc în avion împreună cu un grup de turiști români, l-am auzit pe un domn lăudând cât se poate de serios "cina de seară" care li se servise la hotel...

București, 14 iunie. Să nu uităm

14 iunie 1990. Să nu uităm.
În 14 seara am ieșit în oraș, împreună cu bărbatu-meu, ca măcar prin acest modest gest de protest să le arătăm brutelor care ne invadaseră că orașul este al nostru, nu al lor.

La Universitate, un grup de 4 mineri, cu bâte în mâini, ne-au cerut buletinele.
Arătam ca niște teroriști primejdioși, eu am 1,50 înălțime și cântăream 42 kg, iar însoțitorul meu e un ochelarist cu mutră de intelectual, subțirel și înalt de 1,70 m.

Din ce văzusem pe străzi în ziua aceea, ne lămuriserăm că nu e de glumă cu bâtele.
Le-am dat buletinele.
Recunosc că nu m-am uitat cu drag la ei.

Unul dintre ei, cu o față ceva mai umană, mi-a văzut privirea și a întrebat, întrucâtva nedumerit: "v-ați supărat?".

"Nuuuu", am răspuns, dacă eu aș veni în orașul dumneavoastră, v-aș opri pe stradă, v-aș amenința cu bâta și v-aș cere buletinul, v-ați supăra?"

Ceilalți au ridicat bâtele.
Omul a ezitat, pe urmă le-a făcut semn să ne lase în pace.
Mă gândesc că se săturaseră de tăbăcit bucureșteni. Își făcuseră plinul.

Am plecat.
Am avut noroc. La prânz, văzusem pe stradă un tânăr cu ochiul scos de tovarășii mineri.
Tot la prânz, la Universitate, văzusem o haită de mineri tăbărând cu bâtele pe o fată frumoasă, cu părul lung, îmbrăcată în blugi.
N-am văzut unde au târât-o, lovind-o fără încetare.
Era o fată frumoasă, cum am spus, copilul iubit al cuiva.

Chiar dacă rațiunea îmi spune că nu minerii sunt cei mai vinovați, ci cei care i-au asmuțit, încă mi-e greu să mă gândesc cu simpatie la mineri.

Mi-e și mai greu să mă gândesc că adevărații vinovați/criminali ne sfidează în continuare, rânjind, nepedepsiți.
Iar noi, victime resemnate, răbdăm.
Și unii, în continuare, îi pun în fruntea bucatelor, pe ei și pe urmașii lor, ca oile.

Eeeeee... Cumplită-i viața...

Fotografii Agerpres, Lazar Dinu și alți fotografi, pe care nu-i cunosc, dar în fața curajului cărora suntem cu toții datori cu o plecăciune.

Să SANCȚIONĂM politicienii, alături de Eugen David

Dragi prieteni ai Rosiei Montane, In urma evenimentelor petrecute in ultimele zile, referitor la cum priveste fiecare om participarea la un drept democratic - acela de a-i alege pe cei care te reprezinta, iti reprezinta idealurile, valorile si iau anumite decizii in numele tau si, bineinteles, al meu - vreau sa le spun celor interesati de ce optiunea mea este aceea de a merge la vot de acum inainte si de a nu alege ... neparticiparea la alegeri. 1. Am luptat timp de 14 ani si voi lupta in continuare pentru toate drepturile pe care mi le ofera un sistem cu adevarat democratic. 2. In campania Salvati Rosia Montana, mai ales dupa evenimentele din septembrie 2013, am promis ca ii voi sanctiona pe toti politicienii care nu-mi apara interesele si drepturile, iar una dintre aceste sanctiuni este votul activ. Cred ca suntem cu totii de acord ca votul este sperietoarea nr. 1 pentru politicieni. Din acest motiv, eu personal nu mai vreau sa astept nicio zi si vreau sa ii sanctionez! 3. Nu vreau sa ii mai las pe membrii tuturor partidelor sa-si voteze propriii corupti fara sa ii deranjeze nimeni. Vreau sa sparg votul in circuit inchis care le convine de minune tuturor partidelor bine organizate, care cred ca nimeni nu ii mai poate distruge datorita aparatului pe care l-au dezvoltat cu o parte din banii mei. 4. Timp de 14 ani am luat decizia sa nu merg la vot si nu am vazut niciun efect. S-au ales tot timpul intre ei. 5. Vreau ca de azi inainte sa le fie frica de votul meu, chiar daca acest lucru pare nerealizabil in acest moment. Am invatat insa in 14 ani ca doar perseverenta duce la rezultate si nu imi fac obiective pe termen scurt. 6. Prin votul meu vreau sa le transmit politicienilor ideea ca le suflu in ceafa tot timpul si ca sunt vigilent si ii sanctionez. Nu mai vreau sa ii vad cum se uita cu satisfactie in jurul lor cand rata de participare la alegeri e mica, exact cat trebuie ca sa o poata controla. Sunt constient ca nu putem ramane fara clasa politica, dar cred ca putem realiza un lucru: sa ii dezbinam. Locurile sunt putine si politicienii sunt multi si niciodata nu vor exista destui bani pentru toti. Iar pentru ... reinnoirea clasei politice cu oameni mai morali trebuie sa existe si un electorat mai moral. in orice economie functionala trebuie sa existe un echilibru intre cerere si oferta. Cei care cer suntem noi, dar oferta sa o faca politicienii. Nu imi voi permite niciodata sa ii spun unui om cu cine sa voteze sau cu cine sa nu voteze. Votul fiecaruia trebuie sa fie in concordanta cu problemele sale (personale si generale). Daca nu merg la vot, ma gandesc ca problema mea, Rosia Montana, nu are electorat care merge la vot. Eu cred ca si in alte probleme lucrurile stau la fel (gaze de sist, legea electorala etc.). Cred ca trebuie sa existe un electorat al fiecarei probleme! 7. Politicienii intra in panica atunci cand e vorba de voturi multe pe care ei nu le mai pot controla cu galeti, bere si mici. Vreau o clasa politica responsabila! Sa vedem cine isi asuma electoratul Rosiei Montane, al gazelor de sist, impotriva coruptiei - intr-un cuvant, toate problemele majore cu care se confrunta Romania. Veti zice ”Ei, si ce? si Ponta si altii au luat aceste teme in brate!”. Dar cred ca daca nu faceau acest gest, ca apoi sa abandoneze, lucrurile nu ar fi fost asa de limpezi. Eu personal am o reactie mult mai radicala fata de cineva care a mintit! Ideea mea este simpla. Nu voi vota niciodata o lista electorala sau un independent care nu a fost 100% curat/curata. Doar asa consider ca am contribuit la reformarea partidelor. Merg la vot pentru a sanctiona acea asa-zisa ”societate civila” care apare la toate dezbaterile televizate si care face jocurile politice ale unui partid. Eu vreau sa sanctionez cu adevarat! Eugen David, localnic din Rosia Montana

10 mai - ziua Regalității

La 10 mai 1866, cu o unanimitate de voturi, deputații valahi și moldoveni l-au ales pe prințul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen domn al Principatelor Române Unite. În această zi de 10 mai, Carol și-a făcut intrarea solemnă în București, întâmpinat cu entuziasm de mulțime. Prințul a depus jurământul în fața adunării reprezentative a Principatelor Române. 

Jurământul prințului Carol pe Constituție 

La 10 mai 1877, după votarea, cu o zi înainte, de către Parlamentul României, a moţiunii care declara „Independenţa absolută a României”, Principele Carol a semnat legea care consfințea Independenţa României. A urmat eroicul Război de Independență, încheiat cu recunoașterea Independenței României la 13 iulie 1878.

La 10 mai 1881, Carol I a fost încoronat ca primul Rege al României.

„Sub ocrotirea Constituţiei şi a legilor sale, România a făcut progrese mari; munca neîncetată a bărbaţilor de stat, vitejia armatei sale şi ferma mea încredere în puterile poporului au adus la îndeplinire dorinţa fierbinte a tuturor. Regatul, care este o garanţie sigură pentru viitor, e azi înfăptuit. Cu mândrie dar primesc această Coroană care a a fost făcută din metalul unui tun stropit cu sângele eroilor noştri şi care a fost sfinţită de biserică. O primesc ca un semn al independenţei şi puterii României!" spunea Carol I la încoronarea din 1881.

Coroana de oțel

Devenită Sărbătoarea Națională, ziua de 10 mai a fost sărbătorită în fiecare an, până în 1947.

 10 mai 1899

10 mai 1900 - defilarea ofițerilor

10 mai 1945

10 mai 1946 - ultima sărbătorire a Zilei Naționale la această dată

În 1947, s-a renunțat la sărbătorirea zilei de 10 mai. În ziua de 30 decembrie a acestui an, Regele Mihai a fost obligat să abdice.
Era începutul uneia dintre cele mai negre epoci din istoria României...