București, 14 iunie. Să nu uităm

14 iunie 1990. Să nu uităm.
În 14 seara am ieșit în oraș, împreună cu bărbatu-meu, ca măcar prin acest modest gest de protest să le arătăm brutelor care ne invadaseră că orașul este al nostru, nu al lor.

La Universitate, un grup de 4 mineri, cu bâte în mâini, ne-au cerut buletinele.
Arătam ca niște teroriști primejdioși, eu am 1,50 înălțime și cântăream 42 kg, iar însoțitorul meu e un ochelarist cu mutră de intelectual, subțirel și înalt de 1,70 m.

Din ce văzusem pe străzi în ziua aceea, ne lămuriserăm că nu e de glumă cu bâtele.
Le-am dat buletinele.
Recunosc că nu m-am uitat cu drag la ei.

Unul dintre ei, cu o față ceva mai umană, mi-a văzut privirea și a întrebat, întrucâtva nedumerit: "v-ați supărat?".

"Nuuuu", am răspuns, dacă eu aș veni în orașul dumneavoastră, v-aș opri pe stradă, v-aș amenința cu bâta și v-aș cere buletinul, v-ați supăra?"

Ceilalți au ridicat bâtele.
Omul a ezitat, pe urmă le-a făcut semn să ne lase în pace.
Mă gândesc că se săturaseră de tăbăcit bucureșteni. Își făcuseră plinul.

Am plecat.
Am avut noroc. La prânz, văzusem pe stradă un tânăr cu ochiul scos de tovarășii mineri.
Tot la prânz, la Universitate, văzusem o haită de mineri tăbărând cu bâtele pe o fată frumoasă, cu părul lung, îmbrăcată în blugi.
N-am văzut unde au târât-o, lovind-o fără încetare.
Era o fată frumoasă, cum am spus, copilul iubit al cuiva.

Chiar dacă rațiunea îmi spune că nu minerii sunt cei mai vinovați, ci cei care i-au asmuțit, încă mi-e greu să mă gândesc cu simpatie la mineri.

Mi-e și mai greu să mă gândesc că adevărații vinovați/criminali ne sfidează în continuare, rânjind, nepedepsiți.
Iar noi, victime resemnate, răbdăm.
Și unii, în continuare, îi pun în fruntea bucatelor, pe ei și pe urmașii lor, ca oile.

Eeeeee... Cumplită-i viața...

Fotografii Agerpres, Lazar Dinu și alți fotografi, pe care nu-i cunosc, dar în fața curajului cărora suntem cu toții datori cu o plecăciune.