Locuri și ecouri din București. Palatul Cantacuzino

    

                                

 La vremea inaugurării Palatului, Emil Wilhelm Becker așezase deja pe fațade zeițele și grăsuții putti dansatori, dar încă nu sculptase cei doi lei care străjuiesc astăzi scările. Havuzul pe care proprietarul și l-ar fi dorit în fața scării principale nu s-a făcut niciodată.

Casele bătrânești ale Cantacuzinilor încă nu fuseseră înlocuite de blocul care mai stă și astăzi pe locul lor.

La vremea inaugurării Palatului, medalioanele nu erau încă pictate în sala de bal a Palatului (numită azi „aula”), nici frumoasele candelabre de bronz de sub ele nu fuseseră încă instalate. 

 

Galeria de deasupra sălii de bal era împodobită cu tablouri, între care unele de Grigorescu. Azi pereții galeriei sunt goi...

La vremea inaugurării Palatului, arhitectul I.D. Berindey, creatorul clădirii, școlit la Paris, avea 35 de ani. Făcea parte din aceeași pătură socială ca și clientul său, marea boierime. Desenase toate amănuntele construcției, inclusiv „stucaturile, lemnul sculptat, fierul forjat, majoritatea bronzurilor” executate apoi de marile case de artă bucureștene Storck, Gaiser, Hauck, Dietz etc. Artiști bucureșteni nemți. 

Gheorghe Grigore Cantacuzino, comanditarul Palatului, avea 74 de ani. Avea să moară peste 7 ani. La vremea inaugurării Palatului său, era pentru a doua oară prim-ministru și unul dintre cei mai bogați oameni din România, atât de bogat încât era poreclit Nababul.

Printre demnitățile la care accedase se aflau cele de primar al Capitalei, ministru și prim-ministru, președinte al Partidului Conservator, deputat, senator, președinte al Senatului, președinte al Adunării Deputaților.

Trăsurile intrau în șiruri lungi pe marile porți de fier artistic forjat și depuneau oaspeții la peron, 60 de invitați la „le souper des princes” servit în sufrageria mare, și 520 de invitați la recepție, pentru care se pregătise „un buffet des plus abondants et des plus délicats” în sufrageria mică. Cel puțin așa spune  Bucarest Modain din februarie 1906.

Dar râzgâiata noră a gazdei, Maruca, în semn de protest, nu se afla printre participanți: i se păreau de prost gust mobilele și podoabele palatului alese de „sărmanii” socri, „stucurile, picturile și aurăriile”. 

I se părea oribilă mobila verde deschis din salonul de muzică, „imaginată de sărmana soacră”.

Sărmanii socri bogați! Soacra, Ecaterina, née Băleanu (de asemenea familie de boieri mari) avea pesemne o slăbiciune pentru culoarea verde deschis, de vreme ce la inaugurarea palatului purta o rochie „en satin Nil voilé de precieuses dentelles anciennes”, iar în portretul de aparat (semnat de pictorița teosoafă Ervizia Paini), care se păstrează și astăzi la locul lui din apartamentele stăpânei casei, e îmbrăcată în chiar acea toaletă cu ape verzui.

 Printre musafiri, toată crema boierimii, politicieni de rang înalt, membrii Parlamentului, membrii de seamă ai Corpului Diplomatic. Mai puține doamne, toate extrem de elegante, mai mulți domni, toți în ținută protocolară, cu decorațiile înșirate pe piept ca pentru un bal la curte. Un eveniment cu intensă coloratură politică, în fapt.

În sfârșit, pe la orele 11, își făceau apariția și prințul moștenitor Ferdinand, în uniformă de general de cavalerie, împreună cu prințesa Maria, viitoarea celebră regină, în rochie neagră cu paiete. Nu se putea ca Altețele Lor Regale să nu onoreze inaugurarea Palatului primului-ministru.

Era punctul culminant pentru gazde, punctul terminus pentru musafirii invitați numai la recepție, nu și la supeu.

La vremea inaugurării Palatului, manierele erau foarte stricte.

Ca și acum, pe invitații era specificat intervalul de timp în care invitatul era… invitat. Iar la vremea aceea, regula jocului era respectată.

Acum, deși regula jocului este aceeași, parcă se respectă mai puțin.

Palatul Cantacuzino a avut noroc. Este în picioare și și-a păstrat multe dintre podoabe. 

Casa micuță și elegantă din spatele Palatului a fost o bucată de vreme cămin al celui mai mare compozitor român, George Enescu, căsătorit cu Maruca, văduva fiului lui Gheorghe Grigore Cantacuzino. Soții au preferat să nu locuiască în ambianța pompoasă creată după gusturile primului-ministru. 

Confiscat, palatul a servit de sediu Institutului de Studii Româno-Sovietice. Apoi, după moartea la Paris a compozitorului, s-a creat aici muzeul dedicat lui Enescu. Donat de văduva lui în acest scop, Palatul, întruchipare a unui gust artistic a cărui strălucire nu prea rafinată nu a putut fi domolită decât de patina unui secol, poartă paradoxal peste ani amintirea unui compozitor de un extrem rafinament.

Și a unei lumi care, la vremea inaugurării Palatului, nu bănuia că va lăsa moștenire Bucureștilor una dintre emblemele Micului Paris.

 

Bibliografie:

Bucarest Mondain, 5 februarie 1906

Georgeta Filitti, Istoria unei case – Muzeul Naţional „George Enescu”, 2011

Narcis Dorin Ion, Palate din București, 2013

Sidonia Teodorescu, Mari arhitecți bucureșteni. Ion D. Berindey, 2014