În ce oraș trăim?

Împreună cu o prietenă dragă, m-am plimbat ieri prin centrul Capitalei.

Poți să numești acel loc altfel decât centru?

Un loc aflat la câteva sute de metri de piața Victoriei, unde se află sediul Guvernului.

La cel mult 1 km de Ateneul Român și de Palatul Regal-Muzeul Național de Artă, centre ale vieții culturale a țării.

La mai puțin de 1 km de Cișmigiu, lângă care vechea și frumoasa clădire de stil neoromânesc a Primăriei orașului așteaptă de ani de zile renovarea, care nu mai vine.

Ne-am plimbat prin acel fragment al centrului, ca printr-un oraș bombardat.

O imensă hârtoapă plină de praf, de mizerie, de necurățenii.

Duhorile. Ruinele.

Ruinele umane, tăvălindu-se în mizerie, cu petul de bere în mână.

 

Chipurile lipsite de speranță ale oamenilor cumsecade, strecurându-se cu fereală printre murdării, prin spatele paravanelor de cârpe murdare, pe lângă zidurile pe jumătate dărâmate, gata să li se prăbușească în cap, cărând plasa cu de-ale gurii către casa în care sunt condamnați să trăiască, în mijlocul coșmarului.

Fețele frumoase și întunecate ale copiilor, jucându-se cu gunoaie, în gunoaie. 

Copii neprietenoși, în sufletul cărora parcă s-a adunat dușmănia mediului în care cresc.

Clădirile altădată frumoase. Mici palate pline de grație.

Case gândite elegant, care-și datorează cu siguranță desenul unor arhitecți cu școală multă și cu talent. 

Stafii ale unor vremuri când omul era mândru de casa lui făcută prin muncă, îngrijită și iubită. Amintiri ale timpurilor în care bunicii își beau în tihnă cafeaua la umbra nucului din curte, iar mama familiei se mândrea cu trandafirii ei multicolori.

Case asasinate, case batjocorite, case cu ochii scoși. Azi dărăpănături jegoase, oglindă a dezinteresului autorităților față de păstrarea identității, a istoriei și a mândriei orașului.

 

Către piața Victoriei, perspectiva viitorului. Volume paralelipipedice de beton și sticlă, asemănătoare până la identitate. Fața curată a coșmarului, depersonalizarea, viața fără identitate, locuirea în celule asemenea, munca în celule asemenea.

Încep să mă întreb în ce oraș trăim.

Încep să mă întreb lângă cine trăim.

Cine sunt bucureștenii aceștia care, în vremuri de libertate, realeg un primar care a pricinuit orașului răni la fel de întinse și de ireparabile ca și Ceaușescu? Cum poate rezista la cârma destinelor orașului un primar care disprețuiește opinia unui număr important de bucureșteni, căruia nu-i pasă de tradiție, de istorie, de patrimoniu?

Cine sunt concetățenii noștri care aplaudă distrugerea mărturiilor trecutului nostru și înlocuirea lor cu construcții standard, lipsite de personalitate?

Dacă, pe vremea lui Ceaușescu, teroarea constituia o scuză a lipsei de reacție, acum scuza aceea nu mai există.

Acum numele ei este nesimțire.