Ca românul, la mare

Ca tot românul, sunt și eu în concediu.

La Mamaia, comodă pentru că îmi îngăduie, dacă se întâmplă vreo disfuncție cu bătrânii mei (tata, mătușa, pisica) să ajung la București în mai puțin de două ore, călătorind comod pe Autostrada Soarelui, rezultat al sforțărilor vitejești ale mai multor guverne, ale unui număr nedefinit de miniștri ai Transporturilor, ale unor întreprinderi cărora le-am plătit scump eficiența îndoielnică și ale unor harnici oameni ai muncii iubitori de odihnă și de bere.

Căldură mare!

Zac la hotel, citind sub aerul condiționat.

Ies pe plajă pe la 6 și jumătate seara, când densitatea populației pe nisip e mai mică de 10 indivizi pe metrul pătrat și când ai șanse să scapi nebătut sau înjurat fiindcă refuzi să plătești ca să stai pe un șezlong de plastic, întrucât preferi cu sinceritate să stai pe un prosop așternut pe nisipul dăruit de Dumnezeu.

Internet am când și când, deși la hotel se anunță că e wi fi peste tot.

Am înțepenit mașina într-un loc de parcare cucerit cu trudă și noroc, din care presupun că n-o să mă îndur s-o scot până la plecare.  

Trag cu urechea, din balcon, la gălăgia insuportabilă pe care o face pe șosea paiața de primar al Constanței, ieșit la exhibiție cu mașinile prin Mamaia, în șalvari de stambă lucioasă, cu coarne pe cap și înconjurat de „gheișe” vopsite înfiorător, cu șlapi vietnamezi în picioare.

Nu prea ies să mă plimb, pentru că pe faleză defilează mase compacte de oameni ai muncii veniți la odihnă, mestecând in corpore și continuu tot soiul de gogoși, plăcinte, clătite, porumb fiert, șaorme, pizze, porumb copt, hamsii prăjite, înghețată la cornet, kurtoș kolaci,  pufuleți, chipsuri, chemându-și copiii, răcnind, târând cărucioare cu bebeluși, zbierând că s-a pierdut mamaia cu basma, urlând după prietenul Costică să vină mai repede cu berea aia, înghiontind, îmbrâncind pe cine le iese în cale, călcându-te pe picioare.

Peste tot fojgăie adolescenți îmbrăcați în haine ponosite de clovni, invenție a primăriei. Bieții condamnați încearcă disperat să le vândă părinților baloane tubulare pentru copii, din care le înnoadă încropeli rudimentare de câini, pisici sau avioane.

De jur împrejur, magazinele gem de mărfuri mai scumpe sau mai ieftine, dar toate cam la fel de proaste.

În localuri mugesc asurzitor boxele, spărgându-ți timpanele când treci prin față.

Chelneri lipicioși te îmbie insistent să intri să-ți pierzi auzul mâncând porțioara de calcan prăjit, la preț ieftin de 40-50 de lei / 200 gr. (inclusiv oasele și nasturii).

În față la Casino fâțâie din fund niște dudui în costume de baie negru cu auriu, pe care populația le fotografiază cu răsuflarea tăiată.

Iarba pe peluze e uscată, flori nu prea sunt, literele de pe firmele hotelurilor au mai căzut pe alocuri, peste tot sunt răspândite peturi, pungi de plastic, ambalaje, mucuri de țigări.

Frumosul hotel Rex, construit de arhitectul G.M. Cantacuzino, e închis la fel ca și anul trecut, iar acoperișul, ars acum vreo doi ani, ridică spre cer brațe de lemn carbonizate.

Palmierii ministrului Agaton de tristă amintire au dispărut, probabil decedați de frig și de inaniție, în iarna Pontului Euxin.

Câini vagabonzi n-am prea văzut, bănuiesc că, într-un elan civic, o haită de domni bine intenționați i-a căsăpit cu bâtele, asanând peisajul de vacanță al elegantei stațiuni.

Străini n-am întâlnit, nu auzi vorbă nemțească sau franțuzească, și la urma urmei de ce am avea nevoie, stațiunea e oricum plină, iar românii nu strâmbă din nas la ceva jeg sau olecuță de mizerie, soare și bere să fie, UE să  stea la ea acasă, să nu vină să ne civilizeze pe noi!

Mă gândesc visător că nu s-a schimbat nimic în țărișoara noastră de la nenea Iancu încoace și că tot ca la Moși trăim.

În fața balconului, prin copaci, țârâie delicat greierii, anunțând că toamna e pe drum și va elibera curând Mamaia din captivitatea mulțimilor.

Privesc lung spre mașina care mă va duce înapoi în București: lucește stins sub un copac, deja prăfuită, captivă și ea a locului de parcare…