Abia ieşeam din copilărie şi lumea mi se părea plină de minuni scânteietoare, colorate şi atrăgătoare ca acele ciuperci roşii presărate cu buline albe, care zâmbesc din ungherele misterioase ale pădurilor de munte. Printr-o întâmplare ale cărei rădăcini şi pentru ce-uri s-au pierdut în negura veacurilor, nimerisem într-o asociaţie sportivă de pe malul lacului Herăstrău, unde se practica nici mai mult nici mai puţin decât yachting-ul de performanţă.
Pierdeam foarte plăcut timpul pe-acolo, mai ales pe timp de vară, deprinzând rudimente ale ştiinţei navigaţiei, de la şmotruitul copastiei cu glaspapirul şi cusutul velelor, la ieşirile pe lac în calitate de mus supus.
Yachtingul, sport elitist
Yachtingul, sport elitist, era practicat în mod foarte democratic de tot soiul de indivizi. Pe lângă „foşti” cu ştate încărcate de glorie sportivă şi deseori de caziere datorate unor acţiuni duşmănoase la adresa realizărilor glorioase ale poporului, mişunau „actuali” cu posturi mănoase de partid şi de stat, studenţi timizi şi dornici să înveţe tainele câştigării regatelor, tovarăşi voinici cu umeri înstelaţi, copii de liceu ca mine, muncitori, ingineri, doctori, arhitecţi, pasionaţi cu toţii de momentele acelea când vântul deschide aripile pânzelor şi zborul pe apă devine, dintr-o utopie, o onirică realitate.
Înfrăţiţi de această patimă, formam cu toţii o comunitate pe cât de unită pe-atât de specială. Şi, deşi se aflau printre noi dezmoşteniţi ai sorţii ale căror rude muriseră la Canal sau putrezeau încă prin închisorile patriei, alături de reprezentanţi ai tagmei care-i trimisese în acele locuri, un vremelnic armistiţiu ne permitea să împărţim cu toţii aceeaşi pajişte, aceleaşi bărci, aceeaşi bucurie a apei.
Desigur, ca în orice colectivitate umană, oamenii se grupau funcţie de afinităţi, de interese sau de acele impulsuri subtile şi iraţionale care ne fac pe toţi să iubim sau să detestăm pe cineva. La fel şi eu. Pe unii îi detestam, pe alţii îi simpatizam, pe mulţi îi toleram.
Numai cu Gicuţă era altceva.
Numai cu Gicuţă era altceva. Pe Gicuţă îl iubeam cu toţii.
Ce tip plin de farmec era, cu ochii lui inocenţi, cu faţa lui hăbăucă, veşnic despicată de un zâmbet larg! Avea o alură muncitoresc-suburbană, de băiat bun din periferia bucureşteană. Dimineaţa lucra ca strungar într-o fabrică, iar după-amiezele şi le petrecea la lac, aducând o inofensivă notă sindicalistă în peisajul apolitic al yachting-ului. Băiat blând şi nu excesiv de inteligent, era vesel şi guraliv absolut tot timpul. Şi gingaş, parcă toate-i erau dragi. Despre toate vorbea cu diminutive, şi despre fripturică, şi despre bărcuţă, şi despre nevestică. Dar vocea lui căpăta inflexiuni de-a dreptul lirice atunci când, plecând spre casă, pomenea pofticios de ciorbiţă şi de tocăniţă. Ceea ce declanşa un surâs unanim.
Făptura lui gregară
Făptura lui gregară şi gălăgioasă mi se părea – şi nu numai mie – prototipul muncitorului cumsecade şi fără pretenţii. Aşa cum se întâmplă în cazul fiinţelor primare, toate actele lui îşi aflau explicaţia în realitatea imediată, palpabilă. Era clar că nu-şi pune întrebări filosofice asupra esenţei vieţii, şi nici curios nu era.
De aceea m-am şi mirat când, într-o bună zi, m-a întrebat nitam-nisam:
– Familia ta e din Alexandria, nu?
Eram foarte tânără, dar, ca mulţi dintre copiii acelor vremuri, ştiam precis ce se poate spune şi ce nu. I-am răspuns, oarecum pe-alături:
– Tata s-a născut în Bucureşti.
Nu era chiar cel mai potrivit moment politic să-i mărturisesc că, într-adevăr, familia tatei e originară din Alexandria, unde, în perioada interbelică, una dintre rubedeniile lui fusese primar şi mai apoi prefect al judeţului.
Umbra de interes de pe chipul lui Gicuţă se topise pe dată. Nimeni nu l-ar fi putut învinui de exces de gândire sau de interese ascunse, profesionale.
Anii s-au înşirat
Anii s-au înşirat, unul după unul. Ca legendara Atlantidă care a dispărut în mare, lăsând la suprafaţă doar piscurile transformate în insuliţe, yachting-ul şi heteroclita lui comunitate s-au scufundat în trecut. Au venit alte chipuri, alte jocuri, alte voci, alte încăperi.
Peste multă vreme, prin anii ’90, am participat la lansarea unei cărţi despre Zimnicea, de fapt o carte de amintiri ale unui român plecat în străinătate şi măcinat de dorul copilăriei.
Era o lansare fastuoasă, pe măsura nostalgiei autorului: la banchetul care a urmat, nenumăraţi zimnicari (am aflat cu această ocazie că aşa se numesc locuitorii acestui oraş) se învârteau în jurul meselor încărcate.
Iar lângă autor
Iar lângă autor, pe cine-l văd? Pe Gicuţă, îmbrăcat cu prestanţă într-un blazer vişiniu. Neschimbat. Aceeaşi faţă despicată de un zâmbet larg, aceiaşi ochi inocenţi, aceeaşi alură muncitoresc-suburbană, ciudat subliniată de blazerul cu pricina.
Ne-am repezit unul în braţele celuilalt şi ne-am sărutat, pocnindu-ne camaradereşte cu palmele pe spinări.
– Vă cunoaşteţi? a întrebat cu oarecare uluire autorul.
– Daaa! am răspuns într-un glas, continuând entuziast cu pocnelile pe spate.
Autorul mă privi dintr-o dată cu o expresie de respect cu care făceam cunoştinţă pentru prima oară. Apoi se aplecă spre mine şi îmi şopti:
– Bănuiesc că ştiţi că e nepotul familiei M.
Aflasem din cartea lui că familia M. fusese pe vremuri cea mai bogată familie din Zimnicea, proprietari pe mii şi mii de hectare, un mit al locului. Dacă exista pe întreg pământul un om pe care nu l-aş fi asociat pentru nimic în lume cu ideea de familie bogată, Gicuţă era acela. M-am uitat trăsnită la el. El îmi întoarse privirea, cu neschimbatul lui zâmbet larg.
Apoi, în timp ce
Apoi, în timp ce mă holbam la el, masca pe care o purta de atâta vreme lipită de chip se sparse în mii de bucăţi. De după cioburile ei apăru cineva complet necunoscut mie, cineva care mă privea cu ochi sclipind de şiretenie şi de inteligenţă.
– Ai mei erau în vizită cu ai tăi, îmi comunică el confidenţial.
Am continuat să-l contemplu fără nici un cuvânt.
Masca se refăcu sub ochii mei, sclipirea din ochii lui se stinse, zâmbetul se lărgi şi strungarul cumsecade şi fără pretenţii reapăru, trimiţându-l în neant pe inteligentul personaj a cărui familie fusese „în vizită” cu familia mea.
Cu toate că ne-am promis solemn să ne revedem, până acum n-am găsit timpul s-o facem. Dar mă gândesc adeseori la atotputernicia instinctului de conservare care l-a înzestrat cu extraordinarul mimetism datorită căruia a supravieţuit.
Copyright Silvia Colfescu 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu