O vizită la Muzeul Spiru Haret din capitală

Atraşi pe strada Gh. Manu 7 din Capitală de o placă indicând existenţa aici a Muzeului Spiru Haret, am avut curiozitatea să intrăm. Un bloc burtos, lipit literalmente de ea, fereşte de vânt frumoasa clădire (pentru detalii privind arhitectura casei vezi articolul precedent, cel cu… ruşinea naţională).

Intrarea monumentală, între două coloane, este (poate temporar) blocată, dar o primire caldă îi aşteaptă pe vizitatori la intrarea secundară.

Holul de la parter al casei este împodobit cu un şemineu alb, aşezat într-o nişă cu decor de stucatură, şi de trei arcade elegante, care marchează scara principală. O nişă cu un şemineu asemănător poate fi văzută la etaj.

Aşteptându-se probabil la vizita unui mare număr de şcolari sprinteni şi respectuoşi, administratorii muzeului dedicat unuia dintre părinţii şcolii româneşti au considerat desigur că la etaj nu mai este nevoie de balustradă.

Dispariţia ei trezeşte unele suspiciuni legate de încălzirea localului, mai ales că, într-una dintre încăperile etajului, urmele de pe defunctul parchet te duc cu gândul la focuri vesele aprinse pitoresc pe duşumele, în iernile reci bucureştene.

Ferestrele dau spre stradă, spre grădina din spate şi spre frumoasa casă Niculescu Dorobanţu, alăturată, monument istoric, palat neogotic construit de bogatul industriaş pentru soţia lui Tatiana, delicata fiică a marelui om politic I. Brătianu.

Încăperile casei Haret, holuri, sufragerie, birou, bibliotecă, dormitoare, nu păstrează decorul din timpul vieţii cărturarului: mâini dibace au împodobit interioarele cu picturi pline de fantezie, dându-le un aer modern. Totuşi, camerele şi-au păstrat destinaţia firească, astfel încât putem remarca într-un dormitor un pat. Nu ne-ar trece prin minte că ar fi chiar patul în care şi-a odihnit capul plin de gânduri marele Spiru, dar e cu siguranţă un pat în care a dormit cineva.

Din respect pentru aceste locuri aproape sacre, locatarii vremelnici nu şi-au permis să le necinstească dându-şi frâu liber fireştilor nevoi. Dar, cum slăbiciunile trupului nu îngăduie să fie trecute uşor cu vederea, aceşti oameni sensibili s-au retras în cele mai izolate cotloane pentru a le da curs. De aceea vă sfătuim ca, la vizitarea spaţiosului pod al casei, să vă prevedeţi cu o mască de gaze. Şi da, nenumăratele grămăjoare de culoare închisă care împestriţează duşumelele podului, însoţite de felurite hârtioare colorate, sunt alcătuite exact din materia la care vă gândiţi. De altfel, materia cu pricina poate fi întâlnită şi în unele încăperi mai ferite ale casei, poate ca o ofrandă a unor locatari mai grăbiţi – sau cu picioare mai şubrede.

În spatele casei, două terase şi o verandă cu balustrade frumos ornamentate fac legătura între spaţiul interior şi grădină. Peste grămezile de gunoi, înşirate artistic în grădină, stăruie umbra deasă a copacilor rămaşi ici-colo după masiva defrişare ale cărei urme se ghicesc în faţa casei.

Veranda te îmbie la răgazuri visătoare, agrementate de modernul „grătărel” al zilelor noastre, pentru care a fost prevăzută la faţa locului instalaţia necesară, constând din două suporturi de cărămizi pe care este aşezat un grilaj de provenienţă casnică.

Ne retragem în vârful picioarelor, ca să nu tulburăm liniştea acestei case în care mai pluteşte încă duhul marelui matematician, om politic şi reformator al învăţământului românesc.

Pe lângă veneraţia pe care ne-o inspiră amintirea patriotismului său, suntem copleşiţi şi de o vie recunoştinţă pentru marii oameni ai zilelor noastre, edili luminaţi, oameni de cultură patrioţi, care, în aceste vremuri marcate de un josnic materialism, au depus cuvenitele strădanii pentru păstrarea valorilor trecutului. Căci ele nu sunt ale noastre, ci ale copiilor copiilor noştri! La trecutul nobil, nobil viitor!

Copyright Silvia Colfescu, 2011