Generalul Tell în încercuire inamică

Detaliu din Planul Urbanistic General, publicat pe site-ul PMB; s-au marcat cu roşu clădirile prevăzute a fi înlocuite, şi cu ciclamen blocul de sticlă deja construit, care desfigurează peisajul urban al pieţei Romane şi al bulevardului Dacia.

Nemulţumiţi de faptul că au pocit deja bulevardul Dacia, imediat în apropierea pieţei Romane, cu un bloc cu multe etaje de sticlă, „investitorii imobiliari”, în strânsă cârdăşie cu arhitecţii lipsiţi de dragoste faţă de oraşul nostru şi de istoria lui, au scos din mânecă un PUZ care, dacă ar fi pus în aplicare, ar văduvi încă un colţ al Bucureştilor de frumoasele lui case de epocă.

Citez din Observatorul Urban:

http://www.observatorulurban.ro/bloc-de-37-de-metri-peste-cladirea-marmorosch-blank-din-centrul-istoric.html

“Comisia Tehnica de Urbanism de pe langa Primaria Capitalei a propus spre avizare, miercuri, trei Planuri Urbanistice Zonale realizate de firma presedintelui Comisiei, Sorin Gabrea: un bloc de 37 de metri in interiorul Marmorosch Blank, monument istoric, un complex de cladiri cu un accent de inaltime de 9 etaje, langa Ambasada Frantei, pe strada Amzei, vizibil din Piata Romana si un bloc de 6 etaje pe strada A. Verona colt cu Pitar Mos.

In Planul Urbanistic Zonal str. Biserica Amzei 21-23 sunt propuse reglementari pe terenurile invecinate. In urma aplicarii acestora mai multe case de epoca vor disparea:

• in locul casei de pe Cristian Tell, nr 20, se propune construirea unui bloc de 5 etaje;
• in locul casei de pe Cristian Tell, nr 22, se propune construirea unui bloc de 10 etaje;
• in locul casei de pe Cristian Tell, nr 24, se propune construirea unui bloc de 6 etaje;
• in locul casei de pe Cristian Tell, nr 31, se propune construirea unui bloc de 9 etaje;
• in locul casei de pe str. Biserica Amzei, nr. 27, se propune construirea unui bloc de 9 etaje;
• in locul casei de pe Mendeleev, nr 37, se propune construirea unui bloc de 5 etaje;

Sunt preluate reglementările din PUZ str. C. Tell NR. 16, 16B, 18, adoptat prin HCGMB 119/2009 privind inlocuirea clădirilor existente cu altele de maxim P+5 pentru:

• Cristian Tell 16 A
• Cristian Tell 16 B”
  

PUZ-urile cu pricina, la fel ca multe altele asemenea lor, sunt în sine o insultă la adresa istoriei Capitalei, propunând între altele distrugerea unuia dintre monumentele de seamă ale Bucureştilor, capodopera arhitectului Petre Antonescu, banca Marmorosch Blank. Nu înţeleg cum un arhitect cunoscut, dintr-o familie cu rădăcini culturale, se poate dezlănţui în acest fel împotriva unui oraş pe care, prin chiar funcţia pe care o deţine, ar trebui să-l apere de demolatorii istoriei şi ai prestigiului său.

Planul Bucureştilor de la 1911: strada Luminii, actuala stradă Christian Tell - casa generalului Alexandru Tell este marcată cu cenuşiu; acum pe acest loc se înalţă un bloc. Clădirile importante din cartier sunt marcate cu galben; cele ameninţate cu demolarea sunt marcate cu bleu; numărul de etaje al noilor clădiri este înscris pe ele cu culoare roşie.

Dar, în afară de această aberaţie, aducerea pe tapet a ideii de distrugere a ambianţei străzii Christian Tell, atât cât a mai rămas din ea, este nu numai o impietate, ci şi o imposibilitate. Dacă informaţia din Observatorul Urban este corectă, nu văd cum ar putea fi puse în practică propunerile respectivului PUZ.

Potrivit informaţiilor culese de pe teren, de la arhive şi de pe însuşi site-ul PMB, iată situaţia actuală a clădirilor care apar la numerele menţionate în proiectul arhitectului Gabrea:

În afară de blocul destul de anodin de la nr. 37, lângă cel construit deasupra casei generalului Tell, şi în locul căruia se prevede construirea unui mamut de 9 etaje, toate celelalte clădiri menite distrugerii de către PUZ-ul de mai sus sunt construcţii remarcabile, caracteristice pentru momentul istoric în care au fost ridicate.

Casa de la nr. 24

La nr. 24 se află o casă de stil academist, cu parter înalt şi cu un etaj, care datează probabil de la începutul secolului XX. Clădirea a beneficiat de o restaurare impecabilă, care cu siguranţă că s-a făcut cu mare cheltuială, ceea ce ar face aproape imposibilă dărâmarea ei. Am mai întâlnit în Capitala noastră mereu surprinzătoare situaţia în care o casă proaspăt restaurată a fost demolată imediat după restaurare, dar calitatea lucrărilor efectuate la această casă ne face să ne îndoim că s-ar îndura cineva să arunce atâţia bani pe apa sâmbetei. Deci ni se pare puţin probabil ca pe locul acestei case să apară preconizatul bloc de 6 etaje.

Liceul Francez

La nr. 22 se află Liceul Francez Anna de Noailles. Clădirea frumos restaurată, datând de la sfârşitul secolului XIX - începutul secolului XX, fostă proprietate a Charlottei S. Aurelian, este, pe câte am înţeles, proprietate a statului francez. Este o casă cu parter, construită într-un stil care îmbină trăsături ale arhitecturii tradiţionale româneşti cu elemente neoclasice şi de stil „1900”. Mă îndoiesc că francezii ar dori să vândă frumoasa clădire istorică în scopul demolării şi înlocuirii ei cu un bloc de birouri de 10 etaje, de la ferestrele căruia s-ar putea admira în voie orice mişcare din clădirea Consulatului şi din curtea Ambasadei.

Centrul Ordinului Augustinian al Asumpţioniştilor

În plus, chiar în vecinătate, la nr. 18 B, se află impunătoarea clădire neogotică ridicată în anii ’30 de Congregaţia călugărilor Augustinieni Asumpţionişti, retrocedată Ordinului şi recent restaurată; probabil că şi Ordinul va avea ceva de spus cu privire la agresiunile imobiliare care se prevăd în jurul Centrului său.

Casa neoclasică de la nr. 20

La nr. 20, între Liceul Francez şi Centrul Asumpţioniştilor, se găseşte o încântătoare casă de stil neoclasic, aşa cum se construiau în Bucureşti la sfârşitul secolului XIX. Separat de stradă printr-un hidos gard de tablă, acest mic rai bucureştean cu viţă de vie şi pomi fructiferi se presupune că va lăsa loc unui bloc cu 5 etaje, de la ferestrele căruia cei din birouri vor putea citi direct cărţile din celebra bibliotecă a Asumpţioniştilor, sau vor putea participa cu sufletul sau chiar cu neaoşe îndemnuri la jocurile copiilor din curtea Liceului Francez.

Vila Patzelt-Beniş

În sfârşit, la numerele 16, 16B, unde se preconizează construirea unor blocuri cu 5 etaje, se mai află încă – într-o stare de plâns – splendida vilă dr. Patzelt - arh. Oscar Beniş. Construită după 1890, în stil academist de sorginte neoclasică, vila este situată într-o grădină de proporţii destul de generoase. Îmbinarea fericită a volumelor, modul plin de armonie în care au fost concepute arhitectura şi decorul clădirii fac din ea un frumos exemplu de locuire urbană civilizată. Pentru orice bucureştean, casa aceasta este un document preţios al identităţii locuitorului Capitalei, ce ne vorbeşte despre concetăţenii care ne-au precedat ca despre nişte oameni demni şi iubitori de frumos. Adică exact contrariul a ceea ce se spune astăzi despre bucureşteni.

Din păcate, e limpede că pe edilii bucureşteni nu-i interesează atestările identităţii noastre: cu ferestrele căscate ca nişte ochi care contemplă moartea în faţă, vila Patzelt-Beniş, pustie, veghează în liniştea grădinii sălbăticite, în aşteptarea unui previzibil sfârşit.

Încă o dramă la care asistăm cu neputinţă sau, mai rău, cu nepăsare.

Încă o pierdere ireparabilă pentru Bucureşti. Pentru noi toţi.

Copyright Silvia Colfescu 2011

"Magherniţe" istorice care otrăvesc zilele „investitorilor imobiliari”: generalul Magheru, generalii Tell, Lascăr Catargiu etc., etc.

Azi, despre generalii Tell

În inima Capitalei, o străduţă cotită, care face legătura între prelungirea bulevardului Dacia şi strada Biserica Amzei, poartă numele generalului Christian Tell (1808-1884). Altă mărturie a recunoştinţei nepieritoare pe care naţia română, prin mijlocirea nobililor săi edili, o arată eroilor neamului.

O biografie a generalului Christian Tell este lesne de găsit, aşa că ne vom mărgini a spune aici că generalul a jucat un rol important în Revoluţia de la 1848, în compania prietenilor săi Ion Ghica, Nicolae Bălcescu, Ion Heliade-Rădulescu, Nicolae Golescu, C.A. Rosetti, generalul Magheru etc. etc.

A fost ministru de război atât după vremelnica izbândă a Revoluţiei cât şi pe vremea lui Al. I. Cuza (când a fost şi ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice), şi un susţinător fervent al Unirii Principatelor.

Fiul lui, Alexandru (1846-1925), a fost de asemenea general al armatei române; a luptat în Războiul de Independenţă în 1877, câştigând medalia de aur Virtutea Militară. Tatăl şi fiul, cunoscuţi pentru vitejia şi tăria lor de caracter, au fost supranumiţi „generalii de bronz”.

În amintirea generalului tată, numele său a fost acordat străzii Luminii, pe care se afla locuinţa generalului fiu. Pe planul Bucureştilor de la 1911 se poate vedea localizarea acestei case. Din păcate, aşa cum s-a dovedit deja în numeroase împrejurări, recunoştinţa românului are picioare scurte, aşa că locuinţa cu pricina a fost dărâmată în vremea comunismului biruitor, iar pe locul ei s-a înălţat un bloc.

Deşi în continuarea blocului de deasupra casei generalului Tell, spre colţul cu Dacia, s-a construit un front de alte blocuri, au dăinuit pe stradă şi în intrarea Christian Tell câteva case care păstrează atmosfera elegantă a Bucureştilor vechi.

Strada nu a rezistat în întregime în timp, fiind ciuntită prin deschiderea prelungirii bulevardului Dacia, practicată pe vremea lui Ceauşescu, dar, în linii mari, numerotarea este asemănătoare cu cea din planul de la 1911.

Singurul monument istoric clasat este la nr. 9, pe colţ, cu faţada principală situată pe strada Biserica Amzei (fostă Lascăr Catargiu). Este casa generalului Teodorescu (1898), mai apoi a Mariei general Dimitrescu, n. Mihăescu (celebră în Bucureşti sub numele de „Miţa Biciclista”).

Casa, construită înainte de 1898, a fost remaniată în 1910 de arhitectul N. Mihăescu, într-un stil neobaroc cu apăsate tonuri de Art Nouveau, ornamentat din belşug, se pare după gustul originalei sale proprietare.

Tradiţia spune că amarnica femeie i-ar fi arătat arhitectului o fotografie a unei clădiri din Paris şi i-ar fi poruncit să-i construiască o casă întru totul asemănătoare. O adevărată bombonieră, casa este din păcate într-o stare proastă de conservare, deşi a beneficiat de o restaurare în 1985.

Vizavi, făcând astăzi parte din sediul Ambasadei franceze, se află casa lui Iancu şi a Irinei Marghiloman, născută Izvoranu, bogaţii părinţi ai omului politic Alexandru Marghiloman, fost ministru al Justiţiei, al Lucrărilor Publice şi al Afacerilor Externe, preşedinte al Partidului Conservator.

Construită în stil neoclasic în 1873 de arhitectul Carol Benisch, care a avut o prezenţă marcantă în cartier, casei i se aduc în 1894 adăugiri şi modificări exterioare şi interioare, datorate arhitectului Paul Gottereau.

Pe faţada dinspre curte se păstrează monograma Irinei Marghiloman, care figurează în acte ca proprietăreasă a casei, după tradiţia des întâlnită în acea vreme, care cerea ca proprietatea casei să revină femeii.

Clădirea consulatului Franţei, în spate, spre intrarea Christian Tell, a fost construită în 1935, după planurile arhitectei Henrietta Delavrancea-Gibory.

Pornind din strada biserica Amzei spre bulevardul Dacia, lăsăm pe mâna stângă, la nr. 11, o casă de la începutul secolului XX, cu un ciudat bovindou pătrăţos, sprijinit pe console geometrizante, apoi, la nr. 13, o casă minuţios restaurată, datând cu siguranţă din perioada interbelică şi construită în acel stil pretenţios şi heteroclit care era cunoscut în epocă sub numele de „florentin”. O plăcuţă ne informează că arhitectul clădirii a fost S.S. Nicolau. Gura lumii ne informează că proprietarul casei ar fi norocosul nepot al celebrei mătuşi Tamara.

Oarecum vizavi, la nr. 10, Biblioteca Metropolitană, filiala Ion Creangă, e găzduită în fostele case D. Apostolu, de la sfârşitul secolului XIX, de stil academist, preponderent neoclasic.

Urmează alte case care ilustrează stilurile prezente la sfârşitul secolului XIX şi în prima jumătate a secolului XX. La nr. 19, o casă academistă de sfârşit de secol XIX, cumplit mutilată de termopane de început de secol XXI. La nr. 21, casa I. Slăteanu, construită înainte de 1898 în stil academist cu rapeluri neobaroce.

În sfârşit, ascunsă într-o vegetaţie dezlănţuită, printre copaci urbani, dintre care nu lipseşte omniprezentul oţetar, şi protejată de gardul de origine, agrementat cu o sinistră „cuşcă” de portar, frumoasa casă Alex. Costescu, ridicată în 1911 de arhitectul Paul Smărăndescu, în stil neoromânesc, cu ecouri neoclasice în decorul faţadei.

Într-un articol pe care l-am semnalat acum aproape o lună, Observatorul Urban anunţa că o parte din strada Christian Tell este ameninţată de unul dintre deja trist-celebrele PUZ-uri (Planuri Urbanistice Zonale), care prevede dispariţia unora dintre frumoasele case de epocă păstrate pe această stradă. Casele în primejdie se află la numerele 16-31.

Despre ele, mâine.

Copyright Silvia Colfescu, 2011

O vizită la Muzeul Spiru Haret din capitală

Atraşi pe strada Gh. Manu 7 din Capitală de o placă indicând existenţa aici a Muzeului Spiru Haret, am avut curiozitatea să intrăm. Un bloc burtos, lipit literalmente de ea, fereşte de vânt frumoasa clădire (pentru detalii privind arhitectura casei vezi articolul precedent, cel cu… ruşinea naţională).

Intrarea monumentală, între două coloane, este (poate temporar) blocată, dar o primire caldă îi aşteaptă pe vizitatori la intrarea secundară.

Holul de la parter al casei este împodobit cu un şemineu alb, aşezat într-o nişă cu decor de stucatură, şi de trei arcade elegante, care marchează scara principală. O nişă cu un şemineu asemănător poate fi văzută la etaj.

Aşteptându-se probabil la vizita unui mare număr de şcolari sprinteni şi respectuoşi, administratorii muzeului dedicat unuia dintre părinţii şcolii româneşti au considerat desigur că la etaj nu mai este nevoie de balustradă.

Dispariţia ei trezeşte unele suspiciuni legate de încălzirea localului, mai ales că, într-una dintre încăperile etajului, urmele de pe defunctul parchet te duc cu gândul la focuri vesele aprinse pitoresc pe duşumele, în iernile reci bucureştene.

Ferestrele dau spre stradă, spre grădina din spate şi spre frumoasa casă Niculescu Dorobanţu, alăturată, monument istoric, palat neogotic construit de bogatul industriaş pentru soţia lui Tatiana, delicata fiică a marelui om politic I. Brătianu.

Încăperile casei Haret, holuri, sufragerie, birou, bibliotecă, dormitoare, nu păstrează decorul din timpul vieţii cărturarului: mâini dibace au împodobit interioarele cu picturi pline de fantezie, dându-le un aer modern. Totuşi, camerele şi-au păstrat destinaţia firească, astfel încât putem remarca într-un dormitor un pat. Nu ne-ar trece prin minte că ar fi chiar patul în care şi-a odihnit capul plin de gânduri marele Spiru, dar e cu siguranţă un pat în care a dormit cineva.

Din respect pentru aceste locuri aproape sacre, locatarii vremelnici nu şi-au permis să le necinstească dându-şi frâu liber fireştilor nevoi. Dar, cum slăbiciunile trupului nu îngăduie să fie trecute uşor cu vederea, aceşti oameni sensibili s-au retras în cele mai izolate cotloane pentru a le da curs. De aceea vă sfătuim ca, la vizitarea spaţiosului pod al casei, să vă prevedeţi cu o mască de gaze. Şi da, nenumăratele grămăjoare de culoare închisă care împestriţează duşumelele podului, însoţite de felurite hârtioare colorate, sunt alcătuite exact din materia la care vă gândiţi. De altfel, materia cu pricina poate fi întâlnită şi în unele încăperi mai ferite ale casei, poate ca o ofrandă a unor locatari mai grăbiţi – sau cu picioare mai şubrede.

În spatele casei, două terase şi o verandă cu balustrade frumos ornamentate fac legătura între spaţiul interior şi grădină. Peste grămezile de gunoi, înşirate artistic în grădină, stăruie umbra deasă a copacilor rămaşi ici-colo după masiva defrişare ale cărei urme se ghicesc în faţa casei.

Veranda te îmbie la răgazuri visătoare, agrementate de modernul „grătărel” al zilelor noastre, pentru care a fost prevăzută la faţa locului instalaţia necesară, constând din două suporturi de cărămizi pe care este aşezat un grilaj de provenienţă casnică.

Ne retragem în vârful picioarelor, ca să nu tulburăm liniştea acestei case în care mai pluteşte încă duhul marelui matematician, om politic şi reformator al învăţământului românesc.

Pe lângă veneraţia pe care ne-o inspiră amintirea patriotismului său, suntem copleşiţi şi de o vie recunoştinţă pentru marii oameni ai zilelor noastre, edili luminaţi, oameni de cultură patrioţi, care, în aceste vremuri marcate de un josnic materialism, au depus cuvenitele strădanii pentru păstrarea valorilor trecutului. Căci ele nu sunt ale noastre, ci ale copiilor copiilor noştri! La trecutul nobil, nobil viitor!

Copyright Silvia Colfescu, 2011