Casa de pe chei (Casa Pompiliu Eliade)

Una dintre cele mai nedreptăţite case bucureştene. Mai dăinuieşte încă în Splaiul Independenţei 74 / Str. B.P. Hasdeu (fostă Apolon-nou) 3.
Una dintre cele mai deosebite, de asemenea. Cu o arhitectură mai rar întâlnită în Bucureşti, un melanj fericit de Art Nouveau cu sugestii romantice de factură wagneriană, casa arăta la momentul construirii ei, în 1907, ca un mic castel fantezist, oarecum bavarez, împodobit cu reliefuri cu frunze şi flori. Imaginea ei s-a păstrat şi circulă azi pe un CD, pe care şi l-au procurat toţi iubitorii Bucureştilor.

Ca şi acum, ca oricând, şi în 1907 aspectul unei case reflecta nu numai ştiinţa şi talentul arhitectului, ci şi gustul (sau uneori lipsa de gust) a comanditarului ei.
Acum mai bine de 1800 de ani, cărturarul latin Terentianus Maurus a scris o frază care, deseori trunchiată, se citează şi în zilele noastre. Incorect. Întreagă, şi tradusă corect, s-ar putea aplica nu numai cărţilor, ci şi caselor. Pro captu lectoris habent sua fata libelli, spune latinul (care, dacă ne gândim la numele lui, poate că nici nu era chiar atât de latin). Adică, funcţie de capacitatea de înţelegere a cititorilor, cărţile au destinul lor. Funcţie de discernământ, aş zice.
Aşa şi casele. Funcţie de discernământul constructorilor – dar nu mai puţin de cel al locatarilor, casele au destinul lor.
Dacă ne luăm după acest dicton
Dacă ne luăm după acest dicton, casa de pe chei şi-a început existenţa sub o zodie fericită. Se poate spune că bazele destinului ei au fost puse de oameni cu capacităţi de înţelegere: a legilor armoniei şi frumosului, a legilor convieţuirii în societate, a necesităţii adevărate.
Arhitectul casei, austriacul Henry baron de Susskind, ginerele fratelui generalului Petre Vasiliu Năsturel, este autorul unor construcţii de ţinută, între care chiar clădirea de vizavi, de pe celălalt colţ al Splaiului Independenţei cu strada B.P. Hajdeu, Institutul de Fiziologie şi Morfologie (azi Facultatea de Ştiinţe). Antreprenorul L. Schindl a construit multe case boiereşti în centrul Bucureştilor.
Comanditarul, Pompiliu Eliade (1869-1914), a fost istoric literar, profesor universitar, deputat, membru corespondent al Academiei. La vremea construirii casei, era director al Teatrului Naţional. Avea o familie frumoasă, o soţie distinsă, al cărei singur defect vizibil consta într-o cocoaşă, şi doi copii care, din fericire, nu moşteniseră îndoielnica podoabă.
Directorul Teatrului era bun prieten şi discipol al lui B.P. Hajdeu, ale cărui preocupări esoterice sunt binecunoscute. Hajdeu a murit chiar în anul construirii casei; după moartea sa, Eliade a intervenit pentru ca strada Apolon nou, la a cărei intersecţie cu Splaiul se construia casa lui, să poarte numele scriitorului, pe care-l păstrează şi astăzi. Înainte de a se muta la cele veşnice, scriitorul i-a desenat prietenului său o schiţă pentru viitoarea lui casă. Totul pentru ca destinul acestei case să fie unul benefic: un hol central, octogonal, ocupând ambele niveluri ale casei; planul în cruce, orientat spre punctele cardinale; cele 4 camere dispuse după criterii şi cifre esoterice. Casa aduce de altfel, într-o măsură, cu castelul Iuliei Hasdeu din Câmpina.

Castelul Iuliei Hasdeu, Câmpina
(imagine Wikipedia)

Pentru a-şi putea construi casa, Pompiliu Eliade a împrumutat o sumă importantă de la Creditul Urban. Din păcate, a murit înainte de a putea înapoia întreaga sumă.
Zodia fericită
Zodia fericită a casei a intrat în colaps, odată cu moartea proprietarului. Doamna Eliade s-a mutat împreună cu cei doi copii la Paris. Casa a intrat în patrimoniul Creditului Urban, în contul datoriilor neplătite. N-a cumpărat-o nimeni. Un timp, banca a închiriat-o; a funcţionat aici un cămin de studenţi. Casa n-a rezistat din cale-afară de bine nesăbuinţelor lor tinereşti.
Prin anii ’30, Creditul Urban a hotărât să vândă casa întrucâtva deteriorată. S-a organizat o licitaţie, la care nu s-a prezentat decât un singur participant.
Pentru casă se anunţau vremuri mai bune.
Noul proprietar
Noul proprietar, Anton Rădulescu, era magistrat, director juridic al Băncii Româneşti. S-a mutat în casă împreună cu familia.
A tras un planşeu între etaje, împărţind în două holul octogonal şi casa.
A rezervat un apartament ca zestre pentru fiica lui, Teodorina, care s-a măritat curând cu Grigore Ioan, un tânăr ziarist de viitor, fiul jurnalistului Olimp Ioan, membru al echipei de jurnalişti care îl seconda pe Nicolae Titulescu la Geneva. Dinspre partea unei bunici era nepot al Oteteleşanilor. Dinspre partea bunicului, familia Ioan era urmaşa maiorului Ioan, erou al Războiului de Independenţă.
Tinerii s-au mutat la etaj, iar la parter au rămas părinţii împreună cu fiul, Mircea Rădulescu, jurist şi funcţionar ministerial.
Se părea că, în sfârşit, casa urma să aibă parte de lungi ani de existenţă fericită.
Aşa a şi fost. Până prin 1946.
După scoaterea
După scoaterea cu forţa a României din robia capitalistă, mase mari de oameni ai muncii, în frunte cu leneşii de la sate, au fost eliberaţi de neplăcuta necesitate a muncii grele pe ogoare şi poftiţi în Bucureşti. Aici lumina şiroia când răsuceai un buton, apa curgea dintr-o ţeavă în perete, iar dinspre raionul de partid curgeau laptele şi mierea. Pentru toţi aceşti membri valoroşi ai societăţii era nevoie de locuinţe. De unde să le iei, dacă nu de la paraziţii foşti capitalişti, care se lăfăiau nemeritat în casele lor? Aşa s-a făcut că Grigore Ioan s-a restrâns cu nevasta şi copilul într-o cameră la etaj, iar socrii şi cumnatul s-au mulţumit, la parter, cu o cameră şi un vestibul. Restul încăperilor a fost alocat câtorva merituoşi: un tovarăş maior cu activităţi diversificate, tovarăşul activist Ion, la care veneau adeseori rudele de la ţară şi trăgeau căruţa în curte, ba chiar şi un tovarăş judecător, care tăia şi spânzura la Înalta Curte.
Viaţa în comun
Viaţa în comun nu era lipsită de farmec. Cum holul octogonal era prea esoteric pentru a fi locuit, în el îşi ţineau cu toţii murăturile. A rămas legendară seara când bătrânul magistrat Rădulescu l-a prins pe tovarăşul activist Ion însuşindu-şi fără drept borcanul de gogonele al proprietarilor.
-Ei, sunt ale mele! a protestat cu un perimat simţ al dreptăţii fostul om al legii, acum duşman de clasă şi pensionar.
-Sunt ale poporului! a răspuns cu superbie reprezentantul noilor autorităţi, administrându-i protestatarului un ghiont ştiinţific aplicat.
Din nefericire pentru tovarăş, bătrânul domn avea un nepot care era boxer amator; puţin mai târziu în acea seară, pe când activistul abia se aşezase să-şi digere murăturile câştigate cu trudă, boxerul s-a prezentat şi i-a ars pe îndelete o mamă de bătaie. Nu se ştie prin ce miracol au scăpat vinovaţii de previzibilele urmări.
Printre aventuri măreţe
Printre aventuri măreţe de acelaşi calibru, anii au trecut. Grigore Ioan, şcolit în copilărie la Paris, apoi la Liceul Sf. Sava, apoi la Universitate, apoi redactor la diverse ziare, apoi pilot de bombardier pe frontul de Est, îşi câştiga acum pâinea ca mecanic pe şantiere. Prin anii ’70, socrii lui au murit. Fiul lor s-a însurat târziu, n-a avut noroc şi, în cele din urmă, s-a sinucis.
Rămaşi moştenitori, Teodorina şi Grigore Ioan au fost siliţi de lege să vândă apartamentul de sus: cetăţenii Republicii nu aveau dreptul legal să deţină două apartamente.
Peste ani, fiul lor deveni inginer, se însură şi avu o fetiţă.
Peste alţi câţiva ani, casa de pe chei deveni strâmtă şi incomodă pentru o familie atât de numeroasă.
Iar la începutul anilor 2000, zgomotul circulaţiei de pe chei deveni infernal.

O nouă vânzare
O nouă vânzare a transferat casa în mâinile unei societăţi comerciale turceşti, iar pe vechii locatari într-o vilişoară cu aspect ieftin, pe o străduţă din cartierul Griviţa. E totuşi o locuinţă cu curte, iar strada e foarte liniştită.
Noii proprietari turci, pe care tradiţiile comune turco-române nu i-au dotat probabil cu capacitatea de a aprecia estetica romantică a casei de pe chei, au căutat pentru ea o destinaţie mai practică. Şi ce poate fi mai practic decât s-o dărâmi şi să o înlocuieşti cu un bloc?
Dar Bucureşti e un oraş complicat, o cetate a speranţelor risipite şi a surprizelor adeseori neplăcute. Nici până azi blocul n-a apărut. Casa e încă la locul ei.

Acum are alţi locatari
Acum are alţi locatari. Dezmoşteniţii sorţii au simţit că aici e rost de un acoperiş şi au invadat casa goală. Din nefericire nu numai pentru casă, ci şi pentru ei, sunt oameni care nu ştiu cum se locuieşte civilizat într-o casă. Şi nici nu-i interesează. Singurul lucru care-i interesează e să nu le cadă tavanul în cap. De aceea l-au proptit artistic cu nişte stâlpi.

Ultima oară când am fost să fac fotografii la „locuinţa” lor, am vorbit cu un june oacheş şi plin de bunăvoinţă. Mi-a spus că poliţia ştie că locuiesc aici clandestin şi că îi tolerează. Când l-am întrebat dacă ştie cine e proprietarul casei, mi-a făcut complice cu ochiul, m-a dus la uşa de intrare şi mi-a arătat plăcuţa de bronz pe care era gravat numele fostului proprietar Grigore Ioan. Din familia Ioan. Apoi a scos cartea de identitate şi mi-a arătat cu mândrie numele lui de familie: Gligore.
-Vedeţi că e acelaşi nume? Proprietară e mătuşă-mea.
Am plecat zâmbind. Ca zăpada care acoperă rănile oraşului, zâmbetul acesta lipsit de căldură ascundea o imensă şi ireparabilă deznădejde.

Copyright Silvia Colfescu 2011