Tante Zoe sau despre persistenţa diabolică a istorioarei morale (Mătuşi fabuloase 8)

Am îndesat-o
Am îndesat-o cam cu de-a sila pe tante Zoe A. între mătuşile mele fabuloase, pentru că ea era de fapt o mătuşă a unei prietene, devenită printr-un plăcut joc al sorţii un fel de rudă a mea prin alianţă. Aşa cum Raluca, prietena cu pricina, este una dintre cele mai bune fiinţe pe care le-am întâlnit în viaţa mea, Zoe era una dintre cele mai insuportabile persoane cu care am avut de-a face vreodată. Morocănoasă şi arţăgoasă, era o cucoană bătrână mititică, înzestrată cu un simţ acut al binelui personal, cu un păr alb cam rar şi cu o privire care tăia ca un bisturiu.
La moartea bunicii ei, prietena despre care vorbeam, Raluca D., moştenise casa, câteva mobile stil, un colier de aur cu lucrătură iscusită, care se îndoia suplu ca un şarpe şi care era păstrat într-o cutiuţă pe care scria Joseph Resch şi Fiii, bijutier al Casei Regale, vreo câteva inele şi perla colecţiei: pe mătuşa Zoe.
Cei din familie îi spuneau simplu „Zoe”, iar eu mă adresam ei întotdeauna reverenţios cu „doamnă A.” Inclusiv atunci când dădeam telefon să vorbesc cu Raluca, iar Zoe răspundea cu un „Alo” duşmănos, asemănător până la identitate cu lătratul unui ciobănesc alsacian de talie mare, atins de turbare.
N-aş pretinde că
N-aş pretinde că urăsc istorioara morală. Ca să respect adevărul, aş recunoaşte mai curând că am doar o tenace aversiune faţă de ea. Nu ştiu de ce am senzaţia că aversiunea e mult mai benignă decât ura, şi asta mă face să mă ruşinez mai puţin de acest sentiment contrar opiniilor împământenite.
Susţin cu tărie că istorioara morală, creaţie plângăcioasă, ipocrită şi pisăloagă a geniului pseudo-literar al omului, a infestat trăirile umanităţii încă din cele mai vechi timpuri. Cu siguranţă că, adunaţi în jurul focului născut de trăsnet şi conservat cu fervoare în fundul peşterii natale, oamenii de Neanderthal îşi povesteau deja, cu pioasă frică, istorioare morale despre recunoştinţa mamutului căruia un vânător deja sătul i-a scos ghimpele înfipt în picior, sau despre pedeapsa divină abătută asupra şamanului care şi-a mâncat bunica fără să le fi jertfit în prealabil zeilor protectori o ciozvârtă din ea.
O istorie a lumiiO istorie a lumii, văzută prin prisma prezenţei istorioarei morale, ar demonstra persistenţa drăcească a acestei arte în decursul tuturor evurilor. Anticii au practicat-o fără jenă (până şi celebrele Dialoguri ar putea fi considerate, la o adică, drept o formă a ei, expandată şi complicată până la exces). Evergetinos, bijuteria primelor veacuri ale creştinătăţii, ce e altceva decât, la urma urmei, o compilaţie de istorioare morale? Ce să mai vorbim de Renaştere? Măcar asta geme de istorioare morale şi, mai ales, imorale sau amorale, scrise de tot felul de cheflii care mai de care mai şugubeţi. Bietul Candide ce mai restabileşte întrucâtva prestigiul miorlăit al istorioarei cu pricina, grav compromis de alde Boccacio şi Rabelais. Sar vreo câteva secole ca să reamintesc că una dintre formele cele mai pernicioase ale fenomenului se practica la şcolile de duminică din America secolului XIX, şi a schilodit sufletele a milioane de Tom Sawyer nevinovaţi. Şi aşa mai departe. Dacă n-aş simţi chiar acum că alunec şi eu în păcatul fundamental al istorioarelor morale, pisălogeala, aş mai continua. Dar simt, aşa că să trecem la istorioara morală (se putea altfel?) care face obiectul acestei povestiri. E o poveste cu mătuşi şi nepoţi, destul de complicată, dar merită citită, dacă nu pentru altceva, atunci măcar pentru încheierea ei apoteotică.
Zoe locuia la demisol
Zoe locuia la demisol, în două încăperi burduşite de mobile disparate, care-i erau sanctuar.
Refugiul ei, când îi fusese confiscată frumoasa casă ce îi adăpostise vremelnic fericirea de tânără căsătorită cu un chipeş locotenent de artilerie.
Templul ei, când aflase că locotenentul, dispărut pe frontul de est, căzuse prizonier la ruşi.
Cavoul ei, când primise vestea morţii lui.
Cuibul ei, când totuşi, scăpat ca prin minune, locotenentul se-ntorsese.
Cele două încăperi fuseseră martore la scurta lor fericire şi la lunga lui suferinţă, care se încheiase cu fireasca moarte. La lungul ei doliu, care se încheiase cu fireasca nouă căsătorie. La lunga convieţuire, care se încheiase şi asta cu fireasca văduvie.
Viaţa are la dispoziţie o sumedenie de scenarii cu înfăţişări diverse, dar toate, vai, cu deznodământ previzibil.
Un trib întreg
Un trib întreg popula, în zorile orânduirii comuniste, casa care adăpostea sanctuarul-cavou-cuib-gineceu etc. Printr-un miracol, inexplicabil ca toate miracolele, sau poate printr-o scăpare tot atât de inexplicabilă, frumoasa vilă, construită într-un elegant stil franţuzesc înghirlandat, nu-i fusese smulsă proprietarei ei de drept, o cucoană extrem de distinsă şi în totală contradicţie cu vremurile. Drept urmare, instantaneu, se refugiaseră aici, sub ocrotirea iubitoarei familii, mătuşi bătrâne alungate de prin conace, naşi impozanţi deposedaţi de gradele militare sau de slujbele înalte, unchi-prelaţi cocârjaţi, care executaseră stagiul obligatoriu la Canal sau la puşcărie, verişoare poliglote cu licenţe luate magna cum laudae şi verişori cu doctorate la Bonn şi la Sorbona, prestând cu toţii munci necalificate prin fabrici şi uzine, bunicuţe foste doamne de onoare ale reginei, actualmente încadrate la categoria paraziţi sociali şi muritoare de foame, ba chiar şi o cameristă devotată care declarase că nu-şi va părăsi doamna şi va rămâne s-o slujească fără leafă, şi care dormea într-un cotlon de sub scară. Se aciuaseră care pe unde putuseră, făcându-şi sălaş în cămări, în vestibulul din faţa băii, în camerele slugilor. Un unchi de gradul doi, dotat cu mătuşa aferentă, transformase garajul în dormitor cu bucătărie. În dormitorul principal şi în bibliotecă locuiau două familii de nepoţi, alcătuite din mamă, tată şi un număr indefinit de copii mici. Raluca, nepoata proprietarei, dormea într-un hol de trecere, după o perdea. Când s-a măritat cu un coleg de facultate, au început să ducă amândoi o curajoasă existenţă cu perdea.
Un gentlemen’s agreement
Un gentlemen’s agreement – contract între gentlemeni – adică, mai pe româneşte, o înţelegere nescrisă, se instalase odată cu strângerea rândurilor familiei sub acelaşi acoperiş. Turmele de locatari îşi luaseră tacit obligaţia să-şi ducă viaţa în aşa fel încât să nu-i sâcâie pe ceilalţi în vreun fel. Desigur că, mai ales în asemenea înghesuială, era o obligaţie greu de adus la îndeplinire. Ne amintim înţeleptele vorbe pe care judecătorul Harry Vaisey le-a rostit apropo de zisul aranjament: „Un gentlemen’s agreement este un contract care nu e contract, încheiat între doi oameni dintre care nici unul nu e gentleman, şi care se aşteaptă fiecare ca celălalt să-şi îndeplinească strict obligaţiile, iar el să nu şi le îndeplinească în nici un fel.”
Din fericire, aici nu s-ar putea spune că s-a întâmplat aşa. E drept că, în focul luptei pentru „spaţiul vital”, bunele maniere învăţate la pensioane mai sufereau câteodată unele proletare amendamente şi modificări. Iar Zoe s-a dovedit a fi o lupoaică expertă în arta adaptării la mediu şi împrejurări. Când e vorba de supravieţuire, uneori se adevereşte dictonul homo homini lupus. Dar Zoe era un caz aparte, pe care toată suflarea casei îl îndura, aşa cum îndură omul un buboi căruia nici un tratament nu reuşeşte să-i vină de hac. Morocănoasă cu sinceritate şi agresivă cu bună-ştiinţă, ea izbuti să-şi păstreze neinvadat sanctuarul format din două (!!!) încăperi, în afară de o scurtă perioadă de câţiva ani, în care, lângă patul unde agoniza locotenentul şubrezit ireparabil de prizonieratul în Siberia, a fost cazată, pe un pat de campanie, propria ei soră, o frumuseţe cu ochi albaştri, după care suspinau în taină toţi masculii tribului, indiferent de vârstă.
Ar fi locul
Ar fi locul pentru o scurtă dar percutantă cugetare despre eficacitatea redusă a educaţiei prin presiune directă şi despre inferioritatea ei faţă de educaţia de tip clasic, învechit. Bunăoară aici, într-o casă plină de exponenţi ai educaţiei vetuste, burgheze, făurirea omului nou prin metodele pedagogice încercate, cum ar fi înghesuirea, cotropirea, coada veşnică la toaletă, frecarea obligatorie a coatelor la bucătăria „comună”, lipsa endemică de apă caldă etc., a dat unele roade momentane, dar per ansamblu rezultatele se prezentau nesatisfăcător. Verii şi verişoarele continuau să vorbească pe tonuri suave, mătuşile (cu excepţia lui Zoe, vezi bine) şuşoteau politicos şi discret, unchii prelaţi dădeau poveţe cu grai sfătos şi, în principiu, păruielile şi vorbele groase erau cu desăvârşire necunoscute în casă.
Şi astfel, arca supraîncărcată se balansa pe firul apelor timpului nostru, zgâlţâindu-şi pasagerii, dar nearuncând nici unul în valuri.
Totuşi, viaţa având
Totuşi, viaţa având la dispoziţie, aşa cum spuneam, un număr redus de deznodăminte, în decursul deceniilor, casa începu să se golească. Întrucât, printr-o scăpare de asemenea inexplicabilă, cavourile nu le fuseseră naţionalizate, bătrânii se mutară pe rând în aceste locuinţe somptuoase, dar reci. Cele două familii cu un număr indefinit de copii – deveniţi adolescenţi sau chiar tineri de vârsta căsătoriei – cumpărară în rate, în blocuri muncitoreşti, apartamente în care imediat se simţiră ca acasă. Explicaţia e simplă: fiecare apartament de 3 încăperi (numite hilar camere) ar fi încăput exact în dormitorul sau biblioteca în care familia locuise în ultimele decenii, aşa că spaţiul redus le oferi agorafobilor în devenire o plăcută senzaţie de continuitate şi de intimitate. Sora cea frumoasă se mărită, în suspinul colocatarilor de gen masculin, şi îşi urmă noul soţ la domiciliul lui din Ploieşti. Bunica Ralucăi, proprietara casei, integră şi ea domiciliul pentru eternitate, urmată de fiica şi ginerele ei. Numai Zoe, încrustată irevocabil în sanctuarul de la demisol, rezistă acestui uragan de plecări. În anii ’80, în mod cu totul neaşteptat, Raluca şi cu bărbatul ei, un muzician lung şi subţiratic, cu capul în nori şi la propriu şi la figurat, se pomeniră singuri în casă. Cu Zoe, bineînţeles.
Ciudată şi de neînţeles e
Ciudată şi de neînţeles e firea omului! Câtă vreme dormiseră în spatele perdelei din holişor, Raluca şi consortul înotaseră într-o fericire în afara timpului şi a spaţiului, un fel de no man’s land al iubirii, un loc abstract în care puteau să viseze la palate numai ale lor, la cabane romanţioase în Alpi, la lungi şi liniştite plaje private, la singurătate. Acum, când rămăseseră (aproape) singuri în ditamai căsoiul, întinderile de parchet îi apăsau. Degeaba se agitară, degeaba îşi umplură timpul şi minţile cu planuri de decoraţiuni interioare. Degeaba munciră pe deşelate, făurind minuni de migală şi măiestrie doar cu propriile lor mâini – nu neapărat din patimă pentru muncă, ci din tenace lipsă de bani, acest fenomen manifestându-se endemic în sânul micii lor familii la fel ca şi în preaplinul marii familii care e patria! Degeaba aranjară biblioteca într-un mod atât de rafinat, punând în valoare cele câteva mobiluţe scăpate din dezastru, încât până şi bunica s-ar fi simţit mândră de ea. Fericirea nu veni odată cu belşugul de spaţiu locativ.
Pentru că aceşti doi oameni au suflete gemene, cupe de cleştar atât de pline de ambrozia bunătăţii, încât dau necontenit pe dinafară. Când eşti blagoslovit cu asemenea cantităţi de bunătate, nu-ţi ajunge să strângi pisicile şi câinii dezmoşteniţi ai străzii, nu-ţi ajunge să-ţi baţi capul cu necazurile prietenilor şi mai puţin prietenilor, nu-ţi ajunge să fii bun pur şi simplu. Poate doar salvarea lumii ar fi pentru ei o sarcină de calibru corespunzător, dar când spun asta nu mă refer numai la planeta Pământ, ci la întregul Univers.
După ce
După ce rezistară câţiva ani între pereţii care răsunau încă de ecourile vocilor atâtor rude absente, cei doi soţi singuratici se aruncară în sfârşit în marea aventurii. Luară hotărârea măreaţă de a-şi aduce în suflete şi în casă o vagă verişoară post-adolescentă şi provincială, în speranţa că zburdălnicia şi şotiile ei copilăroase le vor umple inimile de bucurie şi zilele de râsete.
În minţile lor de artişti, idealişti şi muzicieni, o vedeau pe jună ca pe o minune inocentă şi plină de graţie, care le va însori bătrâneţile viitoare, învăluindu-i, ca într-un şal cald, în recunoştinţa şi afecţiunea ei devotată.
După cum se va vedea însă, din păcate, cei doi muzicieni nu studiaseră vreodată partitura tineretului din zilele noastre, cunoştinţele lor în acest domeniu fiind achiziţionate aproape în exclusivitate după ureche.
Se dovedi
Se dovedi că mica minune avea o părere foarte personală despre zburdălnicia copilărească. Întruparea acestei păreri se arătă după vreun an, urmând unei perioade de studiu intens al limbii engleze, sub îndrumarea stăruitoare a unui profesor care prezenta toate garanţiile de onorabilitate posibile: nu numai că vorbea engleza din copilărie, adică de vreo 50 de ani, dar fusese şi coleg de liceu cu stăpâna casei, rămăsese prieten cu ea şi cu familia ei şi era însurat de 30 de ani, ceea ce îl punea la adăpost de orice bănuieli.
Cu toate acestea, întâlnirea dintre luceferiţa la răsărit şi astrul bătrâior la apus se concretiză prin apariţia unei steluţe fermecătoare, un bebeluş de sex masculin care, ca toţi copilaşii din stele şi din flori, era frumos şi deştept.
Generoşi ca mai toţi artiştii
Generoşi ca mai toţi artiştii, şi împovăraţi pe deasupra de muntele de bunătate despre care vorbeam, cei doi părinţi adoptivi îl întâmpinară cu eleganţă pe noul membru al familiei. Micuţul le însori într-adevăr zilele, lucru de care aveau mare nevoie. În felul acesta, puteau ignora că, după o scurtă inflamare, tăticul ad-hoc se întorsese la nevasta ancestrală, că existenţa grea e şi mai grea când ai de întreţinut o tânără mamă singură şi studioasă, cu un copil mic, că zicala „copii mici, griji mici, copii mari, griji mari” e dramatic de adevărată.
Viaţa având, cum spuneam
Viaţa având, cum spuneam, un repertoriu infinit de scenarii diverse, ajunsă la vârsta senectuţii şi mai morocănoasă decât oricând, Zoe îşi găsi şi ea, în mod neaşteptat, o ocupaţie dătătoare de satisfacţii. Fratele ei mai mare, emigrat de o veşnicie în Germania, îşi manifestă dorinţa ca sora lui să-l viziteze mai des. Era oarecum o premieră. Până atunci, în putere, văduv şi tatăl unuia dintre cei mai de succes tineri IT-işti din vestul Europei, nu simţise nevoia să-şi vadă sora mai des de două săptămâni pe an. Fiul, un geniu iubitor de viaţă şi de propria persoană, câştiga fluvii de bani. Locuia singur într-o cogeamite casă pe malul unui lac, ducând o viaţă plăcută, împărţită între calculatoare atât de performante, încât sunt aproape imposibil de imaginat, şi femei atât de frumoase, încât sunt aproape imposibil de abordat. Îi cumpărase tatălui o vilă alături de splendida reşedinţă în care-şi făcea veacul, parte din dragoste de fiu, parte din dorinţa de a-l putea vedea oricând, dar nu în propria lui casă. Acolo, bătrânul domn dusese o existenţă fără griji, până când excesul de whisky Talisker şi de nopţi dedicate cultului Viagrei îl consemnase într-un scaun rulant, la mâna unei nurse pline de rece politeţe profesională. Moment în care dragostea de soră îşi aflase deplina preţuire. Zoe începu să-şi petreacă jumătate din an lângă München, ridicându-i moralul fratelui germanizat, şi jumătate de an acasă, ridicându-i tensiunea nepoatei bucureştene.
Aranjamentul avea totuşi
Aranjamentul avea totuşi avantajul că o ţinea mult timp pe Zoe departe de casă, mai ales că, avansând în vârstă, tânăra protejată dobândea plusuri de personalitate nu întotdeauna comode, şi unul dintre cele mai incomode era aversiunea sinceră pe care i-o dedica mătuşii, sentiment pe care i-l transmise şi băieţaşului. Din care cauză mica minune nr. 2 începu prin a plânge spasmodic atunci când o vedea pe mătuşă prin holuri sau în bucătărie, apoi, crescând, se manifestă din ce în ce mai deschis, rostind la adresa bătrânei doamne ceea ce o televiziune numea, acum câţiva ani, „lucruri trăsnite”, împrumutate din vocabularul însuşit la grădiniţa de stat şi în parcul din apropiere.
Ostilităţile culminară într-o bună zi printr-o lovitură dureroasă, aplicată de piciorul adorabilului îngeraş în tibia şubrezită de osteoporoză a mătuşii.
În scandalul care urmă, se limpeziră multe lucruri care, până atunci, rămăseseră timid ascunse după perdeaua de fum a bunei educaţii. Cum cei doi muzicieni, în bunătatea lor invincibilă, luară cu hotărâre partea tinerei generaţii, mătuşa Zoe, într-un scurt moment de pierdere a prudenţei care o ţinuse până atunci neclintită în casă, îşi ameninţă rubedeniile cu părăsirea terenului şi cu mutarea la altă nepoată.
Dacă ar fi
Dacă ar fi să mă arunc în nişte consideraţii de psihologie populară, atât de des invocate în zilele noastre însetate de sentimente duioase, aş zice că vajnica doamnă a acţionat sub imperiul unei bruşte nevoi de iubire, care a îndemnat-o să pună la încercare dragostea nepoatei. Însă, orientându-mă mai curând după considerentele bunului-simţ, mi-e greu să ocolesc ideea impactului devastator al bolii Alzheimer asupra caracterului uman. Presupun că, şi într-un caz şi în celălalt, mătuşa a fost convinsă că rubedeniile ameninţate cu părăsirea vor protesta imediat, alarmate. Protestul nu a venit însă. Sfâşiaţi între două tendinţe sufleteşti pe cât de contrare pe atât de ireconciliabile, muzicienii au reacţionat printr-o tăcere mofluză. Poate şi pentru că, după 50 de ani în care răbdaseră cu stoicism toanele mătuşii, ca pe un buboi dureros pe care nimic nu-l vindecă, s-au bucurat în sinea lor la ideea izbăvirii neaşteptate. În faţa acestei atitudini, luată de valul indignării, bătrâna lady şi-a strâns cu demnitate catrafusele şi, în două zile, a plecat la cealaltă nepoată, lăsând în urmă sanctuarul cu amintiri scumpe din ultima jumătate de veac. Avea 82 de ani.
Nepoata menţionată
Nepoata menţionată, Sanda C., în acelaşi timp rudă îndepărtată, divorţată şi providenţială, care o adăposti pe mătuşa disidentă, avea o inimă suficient de mare şi locuia, împreună cu fiica ei adoptivă, într-un apartament suficient de spaţios pentru a-i găsi, în ambele, un locşor abandonatei Zoe. Tot inima ei mare o făcuse s-o adopte, cu aproape douăzeci de ani în urmă, pe mica şi prizărita chinezoaică găsită într-o bună zi într-o geantă de vinilin, pe pragul unui leagăn de copii din apropiere. Botezată Ilinca, chinezoaica era acum o fată frumoasă, studentă în primul an la drept.
Sacrificiul noilor gazde nu era prea mare, pentru că Zoe stătea din ce în ce mai mult în Germania, la căpătâiul bătrânului frate din ce în ce mai bolnav, aşa că nu le deranja din cale-afară cu prezenţa. Îşi iubea fratele şi îl îngrijea cu devotament, ajutată de nurse şi doctori, suficient personal cât să vindece un salon întreg de bolnavi, angajat de nepotul IT-ist şi multimilionar, pentru alinarea suferinţelor tatălui.
O lovitură de teatru
O lovitură de teatru răsturnă în acel moment toate premisele situaţiunii. Moartea intră în joc şi, cu simţul umorului pe care-l trădează rânjetul binecunoscut de pe hârca ei, hotărî să elimine din scenă pe unul dintre actorii micii drame. Rezonabil ar fi fost să-l strângă la pieptul ei pe unul dintre cei doi fraţi suferinzi şi ajunşi la vârsta senectuţii. Dar oare când e moartea rezonabilă?
Într-o dimineaţă, filipinezul însărcinat cu muncile casei îl găsi pe geniul IT-ist neînsufleţit în baie, cu aspectul evident al unei persoane care a alunecat prosteşte pe săpun, s-a lovit în cădere de marginea căzii şi a murit instantaneu, în urma unei fracturi de baza craniului. Medicul chemat de urgenţă confirmă această succesiune de întâmplări.
Înmormântarea îl lăsă pe nefericitul tată într-o stare mintală vecină cu demenţa senilă şi într-o stare financiară vecină cu marii bogătaşi ai ţării. Cei câţiva neuroni agitaţi care mai funcţionau în creierul lui nu înţeleseră prea bine dacă averea din partea fiului se ridică la o sută sau la o mie de milioane de euro, dar lucrul era fără importanţă, atâta vreme cât capacitatea lui de reprezentare a sumei era nulă, în ambele cazuri.
Avu însă iniţiativa de a chema imediat un notar şi a-i dicta un testament în favoarea surorii lui, singura rudă apropiată care-i mai rămăsese.
În foarte puţină vreme
În foarte puţină vreme, urmă previzibilul deznodământ. Pe culmile suferinţei, Zoe îşi înmormântă şi fratele şi se întoarse acasă încărcată de dureri, de ani şi de milioane. Mai trăi jumătate de an, zăcând mai mult în pat. Durerea pierderilor din urmă o schimbase atât de mult, încât nimeni n-ar fi recunoscut în băbuţa de o blândeţe angelică pe apriga mătuşă Zoe de altădată. Înainte de a părăsi lumea aceasta, mai făcu totuşi un gest demn de vechea ei personalitate: îşi legaliză testamentul prin care lăsa toată averea ei mobilă şi imobilă nepoatei Sanda C., ca răsplată pentru generozitatea cu care o primise în căminul şi în inima ei, şi impunea o singură condiţie: aceea ca nepoata Raluca D. şi familia ei să nu primească nici măcar un cent din ploaia de aur care se abătea asupra nepoatei concurente.
Ce pretind eu?
Ce pretind eu? Că povestea asta are toate atributele intens dăunătoare ale istorioarei morale. Un suflet slab ar putea trage din ea concluzia lăcrimoasă că, atunci când rabzi cu stoicism un buboi timp de 50 de ani, trebuie să-l mai rabzi încă o bucăţică de vreme, fără de care pedeapsa divină te va trăsni unde te aştepţi mai puţin. Ceea ce, din punctul meu de vedere, e de-a dreptul inuman. De asta spuneam la început că istorioarele morale schilodesc sufletul. Aşa e: sunt virtuoase, pisăloage şi inumane!
Aş mai putea să pretind
Aş mai putea să pretind că, la aflarea veştii că fetiţa abandonată a devenit părtaşă la o asemenea moştenire, o întreagă familie chinezească de 60 de persoane s-a prezentat la uşa mamei adoptive pentru a-şi revendica odorul şi partea.
Aş putea să insinuez că nepoata departajată, electrizată de exemplul reuşitei în afaceri a părţii germane a familiei, a părăsit viaţa muzicală şi s-a pus pe confecţionat cârnaţi ieftini, îmbogăţindu-se fără întârziere.
Dar nimic din toate acestea nu s-a întâmplat.
Chinezoaica Ilinca e tot studentă, numai că acum se duce la facultate cu un Porsche.
Mama ei adoptivă locuieşte tot în vechiul apartament, din nou suficient de spaţios de când s-a eliberat camera mătuşii Zoe. Nivelul de trai i s-a ameliorat mult şi face tot felul de danii nechibzuite la adăposturile de câini şi pisici, azilurile de bătrâni şi leagănele de copii, dar nu cheltuieşte astfel nici măcar dobânzile acumulate ale banilor moşteniţi, aşa că a declarat că problema o oboseşte şi că va decide în privinţa asta când va avea chef. Până acum nu a avut chef.
Raluca şi muzicianul ei continuă să o ocrotească pe tânăra mamă. Cu banii stau, ca de obicei, destul de prost, dar s-au mai îmbogăţit cu un copilaş din flori.

Copyright Silvia Colfescu 2011